APOLLONIUS DIN TYANA, faimos înţelept şi realizat spiritual care a vizitat SHAMBALA

img-Rembrandt
Apollonius din Tyana a primit iniţieri extraordinare de la marii înţelepţi care se află în acest tărâm secret
Înţeleptul tradiţiei pitagoreice şi preotul cultului apolinic, Apollonius din Tyana, a trăit în secolul I al erei creştine şi era vestit, precum odinioară Pitagora, ca ascet şi taumaturg, adică făcător de minuni (telesmata), atribuindu-i-se puteri divine vindecătoare şi capacitatea de a alunga demonii.
Datele care ni s-au păstrat până astăzi despre el ne permit să reconstituim în cazul lui Apollonius din Tyana portretul unui înţelept deosebit, despre care s-a spus că a trăit asemenea unui zeu printre oameni, el realizând în propria sa fiinţă sinteza superioară dintre mistic, vindecător şi filosof, înţeles ca iubitor (filos) al înţelepciunii (sofia). Preocupările sale pentru viaţa contemplativă şi extazul spiritual merg în prelungirea doctrinelor lui Pitagora şi Platon. Astfel, Apollonius era considerat un practicant al teurgiei (theourgos), care este arta comuniunii cu DUMNEZEU prin rugăciune şi invocaţie şi care permite ca Divinul să coboare în sufletul celui ce doreşte să-L cunoască şi să devină una cu El. În schimb, arta extazului (ekstasis), prin care sufletul se desprinde din învelişul trupesc, înălţându-se spre esenţa sa divină originară, era socotită complementară teurgiei. După călătoria în India, Apollonius îi laudă mereu pe brahmanii şi yoghinii înţelepţi pe care i-a întâlnit acolo, pe care-i consideră superiori tuturor celor care se preocupă de relaţia dintre suflet şi Divinitate. S-a păstrat un fragment dintr-o scriere a lui Apollonius (Despre sacrificii), în care el spune că DUMNEZEU, care este cea mai frumoasă fiinţă, nu poate fi influenţat de rugăciunile şi sacrificiile formale, dar poate fi atins printr-o procedură spirituală care-l implică pe nous (spiritul omului), căci DUMNEZEU Însuşi este nous, Spirit divin pur, iar înzestrarea cea mai de preţ a omului este tocmai scânteia esenţială din acest Spirit divin care i-a fost dăruită de către Cel de Sus.
Ca toţi pitagoricienii, el credea cu convingere nu numai în nemurirea sufletului, ci şi în transmigraţia (metempsychosis) sau evoluţia acestuia prin reîncarnări succesive, precum şi în necesitatea purificării trupeşti şi sufleteşti. El era împotriva jertfelor animale şi susţinea că nimeni nu are dreptul de a lua viaţa cuiva. Era priceput în prepararea remediilor medicale pentru bolile trupeşti şi chiar în vindecarea unor cazuri de nevroză, motiv pentru care este adesea numit vraci (goetes). Apollonius se considera adeptul lui Esculap (Asclepios), miticul erou devenit părintele medicinei. Cunoscut pentru integritatea sa morală, Apollonius era de asemenea renumit pentru numeroasele sale călătorii, care i-au purtat paşii prin India, Asia Mică, Africa şi Europa, şi pe care le-a întreprins cu scopul de a cunoaşte – în afara propriei doctrine orfico-pitagoreice – şi alte doctrine spirituale, mai cu seamă cea revelată în VEDA-ele indiene.
Cei mai mulţi dintre contemporanii săi îl divinizau, el fiind vestit pentru cinstea sa. După apologetul creştin Lactantius, la Efes se instituise chiar un cult în cinstea lui Apollonius, care era considerat un erou (heros) şi un teurg, adică o persoană înzestrată cu puteri şi calităţi care le depăşesc pe cele ale muritorilor de rând (hyper ton anthropon). În biografia împăratului Aurelian pe care a scris-o Flavius Vopiscus, Apollonius este numit „sfânt“, „venerabil“, „divin“ (sanctus, venerabilis, divinus) şi se menţionează că Apollonius i-a apărut într-o viziune împăratului Aurelian, implorându-l să cruţe Tyana de distrugere. Impresionat, împăratul a renunţat la represaliile asupra Tyanei pe care intenţiona să le pună în practică şi chiar a instituit un cult al lui Apollonius.
N-au lipsit nici aceia, puţini la număr, care neînţelegând modalităţile lui de acţiune, îl denigrau şi îl categoriseau ca magician. Unii ierarhi ai Bisericii creştine primare s-au folosit de toată puterea lor pentru a face ca Apollonius din Tyana să fie considerat un mit sau cel puţin un vrăjitor. Miracolele lui Apollonius îi tulburau pe unii din Părinţii Bisericii, aşa cum putem să vedem din stânjeneala pe care o manifestă Iustin Martirul: „Cum să explicăm faptul că talismanele lui Apollonius aveau puterea de a calma furia valurilor, violenţa vânturilor şi atacul fiarelor sălbatice şi, în timp ce miracolele Domnului nostru nu sunt păstrate decât în tradiţie, acelea ale lui Apollonius par mai numeroase şi se manifestau efectiv, prin fapte atât de concrete, încât antrenau şi uimeau întreaga asistenţă?“
Izvoarele istorice atestă realitatea existenţei lui Apollonius
Analele romane consemnează cum împăratul Caracalla a poruncit să se edifice un sanctuar în memoria sa, iar Alexandru Sever a expus o statuie a lui Apollonius în templul său privat. Muzeul Capitolin din Roma posedă un bust de-al lui. Sanscritologul Vidhushekhara Bhattacharya citează în 1943 două texte sanscrite în care Apollonius apare sub numele de Apalūnya, iar Damis este numit Damīśa. Textele pretindeau că Apollonius şi Damis erau yoghini din Occident, care susţineau vederi budiste, dar care au fost convertiţi la doctrina corectă Advaita. În ciuda controverselor din mediile academice occidentale, aceasta este o dovadă direct de la sursă că Apollonius a fost în India.
Principala sursă care se referă la Apollonius din Tyana şi care s-a păstrat până azi este textul lui Filostrat, sofist şi retor grec pregătit la Atena sub îndrumarea lui Proclos şi Antipatros, care ajunge la Roma în timpul domniei lui Septimus Sever, împărat roman între 193 şi 211. Iulia Domna, a doua soţie a lui Septimus Sever, era o siriană descendentă a unei familii sacerdotale. Frumoasă şi cultivată, s-a înconjurat de o seamă de oameni de litere şi filosofi, printre care, în afară de Filostrat, se aflau Diogenes Laertios, poetul Oppianus şi scriitorul Heliodor. Ea este cea care îl îndeamnă pe Filostrat, devenit unul dintre apropiaţii săi şi participant la acest „cenaclu“ să scrie o lucrare literară, Viaţa lui Apollonius din Tyana. Filostrat afirmă că a consultat pentru întocmirea lucrării în primul rând Memoriile în limba greacă ale asirianului Damis (elevul şi tovarăşul credincios al lui Apollonius, care l-a însoţit în toate călătoriile sale şi a consemnat toate faptele, cuvintele, gesturile, minunile şi întâlnirile acestuia), dar şi biografiile scrise de Maximos din Aigai (Egeea) şi de Moiragenes, apoi Epistolele atribuite lui Apollonius şi Testamentul filosofului. Lucrarea însumează informaţii esenţiale despre înţeleptul Apollonius şi prezintă un tablou al preocupărilor spirituale din primele secole ale creştinismului.
Patria lui Apollonius era Capadochia, care în geografia antică era o regiune întinsă din Asia Mică situată în podişul anatolian, între munţii Taurus şi Marea Neagră. Actualmente, Capadochia este o provincie în Turcia centrală, aflată la est de Ankara. Învăţatul s-a născut sub semnul miracolului, în cetatea Tyana, într-o familie aristocratică de colonizatori greci. Înainte de naştere, mamei sale i-a apărut un bătrân înţelept, într-o viziune divină. Ea şi-a dat seama îndată, într-o străfulgerare de intuiţie, că acel bătrân era de fapt atotştiutorul zeu egiptean Proteus, care avea darul prezicerii şi despre care se ştia că are puterea de a-şi modifica înfăţişarea după dorinţă. Recunoscându-l imediat, mama i-a cerut zeului să-i facă o prezicere despre pruncul pe care urma să-l nască. „Să ştii că mă vei naşte chiar pe mine însumi“, a venit răspunsul. Copleşită de această prezicere divină, mama a avut totuşi prezenţa de spirit să-l mai întrebe pe zeu, pentru a fi sigură că nu se înşeală: „Dar tu cine eşti?“, iar acesta şi-a confirmat identitatea, răspunzându-i: „Proteus, zeul din Egipt.“ Ulterior, Apollonius a manifestat din plin harurile zeului Proteus, fiind capabil să prezică viitorul şi să îşi modifice forma după dorinţă.
Când copilul a ajuns la vârsta deprinderii cu învăţătura, a dovedit că are o memorie bună şi o mare putere de studiu. Pe lângă inteligenţa sa remarcabilă, Apollonius era şi de o frumuseţe izbitoare, contrazicând ideea preconcepută că filosofia (adică iubirea de înţelepciune) este un simplu refugiu al inadaptabililor, destinat doar celor cu defecte fizice.
La vârsta de 14 ani, tatăl său l-a trimis în Cilicia, la Tars, pentru a-şi desăvârşi educaţia cu dascălul de retorică Euthydemos. Atras de învăţătura lui Pitagora (Mathema), tânărul îşi găseşte ca dascăl pe Euxenos din Aigai (Egeea), filosof epicurian care cunoştea, în mod paradoxal, şi doctrina lui Pitagora, însă fără a o aplica practic.
La Egeea, Apollonius a găsit şi un templu vestit al lui Asclepios. În cazul celor care mergeau la templu în căutarea alinării trupeşti şi sufleteşti, Asclepios li se arăta în viziuni şi vise inspiratoare care-i ajutau să se vindece. Când a împlinit 16 ani, a început să ducă o viaţă ca a lui Pitagora, hrănindu-se cu fructe şi legume, convins că tot ceea ce dă pământul este pur şi refuzând hrana din carne, pentru că „este impură şi îngreunează mintea“. Despre vin spunea că este o băutură pură, pentru că este obţinută din fructele butaşilor de viţă-de-vie, dar că, băută fără măsură, ea „tulbură buna rânduială a minţii şi pângăreşte nobleţea sufletului“. Astfel, pentru a se purifica în vederea practicării medicinei, el nu consuma carne şi nici vin. Dorind să ducă o viaţă simplă şi pură, el a început să umble desculţ şi să se îmbrace în haine din pânză de in, evitând îmbrăcămintea din lână şi piei de animale. De asemenea, şi-a lăsat părul să crească în voie. Apollonius considera că băile reci sunt singurele sănătoase, pentru că revigorează şi întineresc trupul, în timp ce băile calde îl fac moale şi sunt pentru bătrâni.
Asclepios, zeitatea tutelară a templului pe care-l vizita foarte des tânărul învăţăcel, i-a apărut sacerdotului de la templu într-o viziune şi i-a spus că ar fi bucuros să-l aibă pe Apollonius ca martor al vindecărilor ce se săvârşeau acolo, astfel că tânărul a început să locuiască de atunci la templul lui Asclepios.
Pe urmele lui Pitagora
Tânărul Apollonius a primit iniţierile pitagoreice dovedind, pe lângă o dorinţă arzătoare de a dobândi cunoaşterea tainelor firii, uluitoare capacităţi de vindecare şi clarviziune.
Astfel, s-a petrecut că guvernatorul Ciliciei, un desfrânat cu porniri împotriva firii în dragoste, obsedat de frumuseţea de efeb a lui Apollonius, s-a prefăcut că este bolnav şi are nevoie de ajutorul lui. De fapt, el vroia să îşi împlinească plăcerile perverse, dar Apollonius l-a pus de îndată la punct pe neruşinat. Acesta l-a ameninţat cu tăierea capului, ceea ce nu l-a intimidat câtuşi de puţin pe Apollonius, care, străfulgerat de o viziune premonitorie, a început să râdă, strigând în gura mare: „O, va veni, va veni o zi anume!…“ Surprins, guvernatorul l-a lăsat pe Apollonius să plece nevătămat. La doar trei zile după această întâlnire însă, guvernatorului i s-a tăiat capul, pentru că ţesuse intrigi împotriva romanilor.
Filostrat mai spune despre Apollonius că a făcut predicţii care se adevereau şi miracole, că a înviat o fată în timpul funeraliilor ei.
În acea perioadă, Apollonius, ajuns la vârsta de 20 de ani, îşi pierde părinţii. O avere imensă îi revine drept moştenire. Cum reacţionează tânărul care, fără să fi făcut încă un jurământ al sărăciei, adoptase modul de viaţă al pitagoricienilor? El lasă cea mai mare parte a averii fratelui său, care ducea atunci o viaţă de lux şi dezmăţ. Apoi, prin stăruinţă, sfaturi pline de iubire şi exemplu personal, Apollonius reuşeşte să-l aducă la sentimente mai bune şi să-l îndrepte pe fratele său. Bunurile care i-ar fi revenit de drept, Apollonius le împarte apoi celor care erau nevoiaşi. De notat că îi dăruise deja vechiului său învăţător Euxenos, încă din timpul vieţii tatălui său, o casă mare chiar în Tyana.
Imediat după reglarea acestor probleme materiale, Apollonius şi-a impus cinci ani de tăcere, o asceză pe care o respecta cu stricteţe în orice împrejurări şi care constituia de fapt etapa următoare a iniţierii pitagoreice.
În aceste condiţii, el a calmat revolta locuitorilor oraşului Aspendos din Pamfilia, în care a apărut o foamete deoarece, din lăcomie, neguţătorii dosiseră grâul ca să îl vândă mai scump în afara cetăţii. Chiar dacă nu vorbea, Apollonius a cerut prin semne ca locuitorii să se potolească şi să fie chemaţi vinovaţii. Apoi, a scris pe tăbliţe un mesaj şi a cerut guvernatorului să îl citească. Mesajul suna astfel: „Apollonius, către neguţătorii de grâu din Aspendos: Pământul este mama tuturor, pentru că este drept. Dar voi sunteţi nedrepţi şi vreţi ca el să fie numai mama voastră. Dacă nu încetaţi cu răutăţile, veţi pieri de pe întinsul pământului.“ Negustorii, înspăimântaţi de aceste cuvinte aspre, dar cinstite ale unui om care deja avea faimă de sfinţenie, au umplut piaţa cu grâne şi oraşul a revenit la viaţă.
După încheierea perioadei de tăcere, Apollonius a plecat la Antiohia (astăzi Antakia), trecând pe la templul lui Apollo din Dafne, aproape de oraş, şi acolo, însoţit de adepţi, îşi împărţea timpul între rugăciune şi contemplaţie, pe de o parte, şi îndreptarea riturilor de la temple, care decăzuseră şi fuseseră date uitării, pe de altă parte. El le readucea pe vechiul făgaş al sfinţeniei, prin îndrumarea cu înţelepciune a preoţilor în conformitate cu învăţătura străveche a lui Pitagora.
La răsăritul Soarelui, Apollonius împlinea de unul singur, în conformitate cu iniţierile primite, unele rituri tainice, pe care le dezvăluia doar acelora care se supuseseră regulii pitagoriciene a tăcerii timp de patru ani. El afirma că este de datoria filosofilor să „vorbească“ în zori cu zeii, mai apoi să vorbească despre zei, iar după-amiaza, să vorbească despre treburi omeneşti, dar aceasta nu înainte de a face o baie rece purificatoare. Înainte de amiază deci, Apollonius se ruga, medita sau le dădea învăţătură doar adepţilor săi apropiaţi. Abia după-amiaza, el împărtăşea mulţimii fructul cunoaşterii, al rugăciunilor şi al meditaţiilor sale. Acest ritm de lucru ţine de o anumită tradiţie iniţiatică, în cadrul căreia munca se face de la amiază până la miezul nopţii, în timp ce contemplaţia şi „studiul“ spiritual se desfăşoară de la miezul nopţii până la amiază. El corespunde analogic ritmurilor naturii, pentru că din 25 decembrie şi până în 25 iunie, de la solstiţiul de iarnă şi până la cel de vară, au loc semănatul şi germinarea – această perioadă corespunzând în cadrul zilei timpului scurs de la miezul zilei şi până la miezul nopţii, iar în cadrul vieţii omeneşti, ea corespunzând copilăriei şi tinereţii. Din 25 iunie şi până în 25 decembrie, de la solstiţiul de vară şi până la cel de iarnă, au loc pârguirea roadelor şi treieratul – această perioadă corespunzând în cadrul zilei intervalului scurs de la miezul nopţii şi până la miezul zilei, iar în cadrul vieţii omeneşti, ea corespunzând vârstei coapte, bătrâneţii şi înţelepciunii.
În acest sens, Apollonius îi răspunde unuia dintre elevi, care era uimit de siguranţa răspunsurilor sale: „Am căutat îndelung şi plin de râvnă în timpul tinereţii mele, păstrând tăcerea, ascultându-mi şi urmându-mi maeştrii, dar după această perioadă necesară a căutării şi studiului, a venit astăzi timpul ca să împărtăşesc cu ceilalţi ceea ce am descoperit. Caută acum cu aceeaşi ardoare cu care am căutat eu la tinereţe şi vei putea mai apoi vorbi cu multă siguranţă şi fără teamă.“
Perioada de tăcere prevăzută de şcoala spirituală pitagoreică avea, fără îndoială, aşa cum a şi subliniat înţeleptul Apollonius, un rol important în formarea şi maturizarea lăuntrică a învăţăceilor. Abia după depăşirea perioadei de ascultare şi însuşirea unei anumite cunoaşteri, învăţăcelului perseverent îi era îngăduit să răspândească în mod altruist această cunoaştere, dar desigur, cu mult discernământ.
Tocmai în acest sens, al desfăşurării etapelor iniţierii, faimosul „NUCTEMERON“ al lui Apollonius trebuie să fie semnalat ca un veritabil orar spiritual al înţeleptului şi ne face să ne gândim totodată la mersul Soarelui şi la cele 12 munci simbolice ale lui Hercule (Heracles).
Călătoria în tărâmul înţelepţilor
Pelerinaj în India şi Tibet
La încheierea perioadei de şedere în Antiohia, Apollonius a plănuit o călătorie îndelungată, cu gândul la poporul indian, la înţelepţii brahmani şi la asceţii retraşi în păduri. El a pornit, fiind însoţit doar de doi slujitori, în căutarea izvorului cunoaşterii esenţiale, pe urmele învăţătorului său, Pitagora, spre India.
Se spune că în vederea acestei călătorii, un preot al lui Apollo de la templul din Dafne i-ar fi dăruit nişte plăci metalice turnate, pe ale căror feţe erau gravate diagrame ce reprezentau harta călătoriilor lui Pitagora de-a lungul deşerturilor, fluviilor şi munţilor, cu reprezentări de elefanţi şi alte simboluri, indicând calea pe care o luase filosoful pentru a merge în India. Apollonius s-a hotărât să urmeze acelaşi itinerar şi a început să-şi organizeze lunga sa expediţie.
La Mespila (străvechiul Ninive), Apollonius l-a întâlnit pe asirianul Damis, care i-a devenit ghid pentru prima parte a acestei călătorii şi prieten apropiat pentru toate celelalte călătorii întreprinse de înţelept, până la moarte. Într-o mare măsură, lui Damis îi datorăm relatarea pelerinajului efectuat în India şi în Tibet.
Ajungând la Babilon, sunt primiţi de Vardan, regele ţării. De notat că Apollonius asistă la sacrificarea de către Vardan a unui cal alb în cinstea Soarelui; el se mulţumeşte, ca un pitagorician cunoscător al riturilor, să arunce doar tămâie în foc şi să observe cu atenţie semnele prevestitoare: înălţarea fumului, modul în care fumul se încolăceşte şi în ce parte a sa se îngroaşă.
Lui Vardan, care vrea să îl găzduiască oferindu-i ospitalitatea palatului său, îi spune: „Pe înţelepţi îi supără mai tare prisosul decât îi supără pe ceilalţi lipsurile“. Astfel, Apollonius refuză să locuiască în palatul regal şi, cu învoirea suveranului, este găzduit în cetatea Babilonului, la un om cumsecade dintr-o familie distinsă.
Regele îi oferă zece favoruri; el acceptă, spre marea surpriză a lui Damis, care îl auzise înainte înălţând această rugă către zei: „Vă rog, o zei, să îmi îngăduiţi să primesc cele puţine şi esenţiale şi să nu mai am nevoie de nimic altceva.“ Când regele vrea să îi împlinească cele zece dorinţe, constată uimit că Apollonius cere împlinirea unei singure favori şi nici cu aceasta nu cere nimic pentru sine. În fapt, el solicită şi obţine eliberarea eretrienilor, o populaţie pe vremea aceea captivă şi mereu hărţuită de soldaţii stăpânirii, pentru că odinioară se răsculase împotriva regelui.
După o şedere de un an şi opt luni, regele se învoieşte să îl lase pe Apollonius să plece spre India, oferindu-i totodată cămile, provizii pentru drum şi o călăuză pentru traversarea Caucazului.
Părăsind Babilonul, grupul înţeleptului se îndreaptă spre India. La traversarea unui munte, înţeleptul poartă cu elevul său Damis un dialog instructiv pentru acesta. Damis se mira că, deşi se afla în vecinătatea munţilor, nu a ajuns să înţeleagă nimic mai mult decât ştia înainte despre zei, chiar dacă se spunea că aceştia îşi aveau sălaşul tocmai pe acele culmi muntoase. „Zeii se găsesc totodată ascunşi şi în noi înşine“, conchide Apollonius, repetând astfel învăţătura predecesorilor săi pitagoricieni.
După un traseu lung şi dificil, Apollonius şi Damis traversează Indusul şi se îndreaptă spre Taxila, în India, unde domnea regele Fraotes. Rămân aici trei zile, conform legilor locale ale ospitalităţii. Apollonius are bucuria să îl cunoască pe acest rege preaînţelept, despre care află că fusese discipolul brahmanilor din aşezarea înţelepţilor la care el vroia să ajungă. Acesta îi găzduieşte cu ospitalitate şi le dă alte cămile, aur, pietre preţioase şi o scrisoare către Hiarchas (numit şi Iarchas, conducătorul înţelepţilor), care suna astfel: „Regele Fraotes către Hiarchas, învăţătorul său, şi tuturor alor săi, cu bineţe. Apollonius, un om foarte înţelept şi învăţat, crede că voi sunteţi mai înţelepţi şi mai învăţaţi decât el şi de aceea el vine să înveţe ştiinţa voastră. Când va pleca, o va face ştiind tot ceea ce ştiţi şi voi; nimic din ceea ce-l veţi întreba nu va fi pierdut, căci el ştie mai bine ca oricine să vorbească şi să ţină minte. Arată-i tronul pe care tu m-ai aşezat când mi-ai oferit domnia, o tatăl meu, Hiarchas. Şi însoţitorii lui merită toată preţuirea, pentru că s-au alăturat unui astfel de om deosebit. Toate cele bune ţie şi tuturor celor ce sunt împreună cu tine.“
Călătorii au urmat apoi cursul Gangelui. Într-un punct al văii Gangelui, s-au orientat spre munţii Himalaya şi au traversat cu o oarecare dificultate un lanţ muntos şi apoi un podiş neted ca o câmpie, timp de 18 zile. Acest drum ar fi trebuit să-i conducă în Nepalul de nord sau în Tibet. Dar Apollonius avea o hartă şi ştia exact unde să găsească Lăcaşul Înţelepţilor.
În sfârşit, ei au ajuns la poalele unui alt munte şi, după aproape patru zile de drum printr-un ţinut roditor, au ajuns în apropierea aşezării fortificate a înţelepţilor.
Întâlnirea cu înţelepţii SHAMBALEI
Un băiat tânăr, cu tenul închis, a apărut dintr-odată în faţa lui Apollonius şi a lui Damis. El s-a adresat filosofului în greacă, ca şi cum venirea sa era aşteptată: „Însoţitorii trebuie să se oprească aici, a spus el, şi numai dumneavoastră ar trebui să mă urmaţi, aşa cum sunteţi, căci Maeştrii înşişi au poruncit aceasta.“ Apollonius din Tyana l-a urmat pe tânăr, dar l-a luat totuşi cu el, ca să-l însoţească, doar pe credinciosul său învăţăcel Damis.
Cu toate că avea o încredere deplină în maeştrii înţelepciunii din SHAMBALA care îl aşteptau, anumite fenomene, care au început să se producă pe măsură ce el, împreună cu Damis şi ghidul său misterios, se apropiau de tainicul prag al destinaţiei lor, au avut darul de a-l tulbura pe Apollonius. Damis a relatat ulterior că la un moment dat, a avut strania senzaţie că drumul prin care tocmai trecuseră „dispărea“ brusc în spatele lor. La scurt timp după aceea, el a avut indescriptibila impresie că parcă se afla într-un loc vrăjit, unde tot peisajul înconjurător era luminescent, mişcător şi se transforma într-un anume mod, încât călătorul să nu poată să-şi mai găsească un punct fix de reper. Aici trebuie să menţionăm că astfel de fenomene enigmatice, aproape identice, au fost raportate secole mai târziu de către mai mulţi exploratori ai acestui tărâm misterios (SHAMBALA), ai căror ghizi de călătorie refuzau la un moment dat să treacă „frontiera cea interzisă a împărăţiei zeilor“.
Astfel de situaţii inexplicabile, care au fost relatate şi de alţi exploratori în secolele următoare, confirmă incidentele stranii ce au fost menţionate la acea vreme de către Damis atunci când a descris călătoria în SHAMBALA a lui Apollonius din Tyana, care a fost însoţit de acel ghid misterios.
Urmând aşadar călăuza, cei doi călători au urcat o colină şi au putut admira lucruri incredibile: o fântână de patru coţi, a cărei apă proiecta tot timpul uimitoare raze tainice de lumină albastră fosforescentă, care luminau noaptea, iar în timpul zilei, în bătaia razelor Soarelui, acea lumină misterioasă se ridica în aer şi se manifesta ca un magnific şi uriaş curcubeu multicolor. Pământul de sub acea fântână conţinea, după cum spunea Damis, arsenic roşu, iar fântâna era considerată sfântă şi tainică, astfel că toată lumea jura pe acea apă sacră şi nimeni nu bea apă de acolo. În apropierea acelei fântâni se mai afla o vatră de foc ca un crater, de unde ţâşnea ca într-o erupţie o flacără plumburie, fără a scoate fum şi fără a avea miros. Acolo, localnicii se purificau de păcatele făcute fără voie. Fântâna era numită de înţelepţi „Fântâna revelaţiei divine“, iar vetrei de foc i se spunea „Focul iertării“. Tot acolo se aflau două ulcioare de piatră neagră, dintre care unul era acela „al ploilor“, iar celălalt „al vânturilor“. Ulciorul ploilor era deschis ori de câte ori India suferea de secetă şi din el ieşeau nori care produceau ploaie în întreaga ţară, iar dacă ploile erau prea dese, ele erau oprite prin simpla închidere a ulciorului. Deschiderea ulciorului vânturilor elibera de fiecare dată unul dintre vânturi, în conformitate cu necesităţile anotimpului care trebuia să urmeze. Înţelepţii aveau darul extraordinar de a se face nevăzuţi şi erau capabili să-şi protejeze citadela spirituală (SHAMBALA) prin tot felul de elemente oculte: nori care o ascundeau vederii sau chiar fulgere care îi doborau ca prin minune pe agresori. De asemenea, ei aveau puterea de a se proteja, prin intermediul unui scut subtil, nevăzut, împotriva ploii, care nu-i putea uda.
Locuitorii tărâmului divin afirmau că ei sălăşluiesc chiar în mijlocul Indiei şi că cetatea lor este ombilicul, adică elementul central al acelei coline, referindu-se astfel în mod simbolic la calitatea de centru al lumii a SHAMBALA-ei.
Atunci când Apollonius din Tyana a fost prezentat regelui înţelepţilor (este fără îndoială vorba despre misteriosul Rege al Lumii), numit Hiarchas (căruia Apollonius din Tyana îi spunea „Maestrul cel Sfânt“), acesta i-a spus, fără ca el să-i fi pomenit ceva, că ştie de scrisoarea de la Fraotes. Apollonius a mai descoperit cu uimire că regele cunoştea deja, cu anticipaţie, întregul conţinut al scrisorii pe care i-o adusese, precum şi toate incidentele lungii sale călătorii din Capadochia şi până acolo. De asemenea, înţeleptul rege i-a descris întreaga desfăşurare a vieţii sale de până atunci, începând de la naştere: numele mamei, numele tatălui, tot ce făcuse în Aigai (Egeea), cum s-a întovărăşit cu Damis şi despre strădaniile lor de a împărtăşi învăţătura pitagoreică în drumul lor, şi toate acestea dintr-o suflare şi cu limpezime, de parcă l-ar fi însoţit în călătorie. Hiarchas i-a mai spus lui Apollonius că ei, înţelepţii din SHAMBALA, ştiu întotdeauna dinainte şi cu claritate cine vine la ei şi cu ce fel de intenţii. Lui Apollonius i s-a dezvăluit acest aspect tocmai ca să se încredinţeze de ştiinţa atotpătrunzătoare a înţelepţilor din acel tărâm sfânt, ştiinţă care urma să-i fie şi lui împărtăşită în timpul instruirii sale. Din ce în ce mai uimit, Apollonius l-a întrebat pe divinul rege: „Poţi, oare, să-mi pătrunzi în întregime fiinţa şi să ştii totul despre mine?“ Referindu-se la clarviziunea pe care au atins-o înţelepţii din SHAMBALA, Hiarchas i-a răspuns: „Noi putem să surprindem, Apollonius, toate trăsăturile sufletului omenesc, cu ajutorul a mii de semne care ni se dezvăluie.“
Cunoaşterea de sine, etapă necesară pe calea desăvârşirii spirituale
Apollonius a rămas mai multe luni în regiunea transhimalayană, în Ţara Înţelepţilor, despre care indiciile oferite de Filostrat, care se face doar ecoul lui Damis, ne fac să fim convinşi că era chiar SHAMBALA.
După ce Hiarchas i-a promis că îl va învăţa întreaga lor ştiinţă, Apollonius a fost invitat să asiste la împlinirea riturilor lor sfinte şi la rugăciunile secrete ale înţelepţilor. Aceştia celebrau misterele focului divin, pe care ei spuneau că îl aprind direct de la Soare, în cinstea căruia cântau în fiecare zi, la amiază, un imn divin. Focul pur pe care înţelepţii spuneau că îl aprind „de la o rază a Soarelui“ nu ardea într-un altar, ci plutea în aer, manifestând vibraţia sa specifică, asemănătoare unui „freamăt“ subtil, după spusele lui Damis. Avem aici proba manifestării unor puteri paranormale legate de controlul Focului subtil (TEJAS TATTVA), care era „aprins“ de către înţelepţi de la o sursă invizibilă ochilor trupeşti, chiar prin intermediul rezonanţei perfecte cu sfera subtilă de forţă a Elementului subtil foc.
Apollonius a fost martorul unor scene aproape incredibile: la miezul zilei, înţelepţii s-au îndreptat – după o baie rituală – spre templul sacru şi apoi, aranjându-se în cerc şi intonând un imn, şi-au ridicat toiegele lor sacerdotale şi au lovit cu ele pământul, care s-a unduit ca un val şi apoi i-a proiectat la o înălţime de douăzeci de coţi de la sol, unde ei au plutit o vreme (levitaţie), după care au revenit la sol. I s-a explicat lui Apollonius că această ridicare în aer nu este considerată de înţelepţi o minune, ci o slăvire a Soarelui, care se ridică întocmai la fel deasupra Pământului. Desigur că acest gest bogat în semnificaţii simbolice trebuie transpus prin analogie în plan spiritual, el evidenţiind stăpânirea deplină a Elementelor subtile de către înţelepţi şi depăşirea oricăror condiţionări lumeşti, după modelul supremaţiei celeste a Soarelui asupra planetelor.
După împlinirea ritualurilor, Hiarchas l-a invitat pe Apollonius la o discuţie prietenească, ce totodată ascundea de fapt instruirea lui în doctrina spirituală a înţelepţilor, căci Hiarchas i-a spus: „Întreabă-mă acum tot ce vrei să ştii, pentru că te afli printre oameni care ştiu totul.“ Apollonius l-a întrebat pe înţelept la ce stadiu de evoluţie consideră că au ajuns ei, locuitorii Tărâmului Divin, la care regele i-a răspuns: „Noi suntem acum întocmai ca nişte zei, tocmai pentru că suntem plini de bunătate, iubire, înţelepciune şi am trezit în noi multe puteri divine şi virtuţi.“
Apoi, Apollonius a mai întrebat, în conformitate cu dictonul vechilor greci, dacă ei, înţelepţii, se cunosc pe ei înşişi. Hiarchas i-a răspuns că acolo, în Tărâmul Sfânt, ei au ajuns la o cunoaştere desăvârşită tocmai pentru că au început prin a se cunoaşte pe sine, etapă necesară, fără asimilarea căreia nimeni nu ar putea înţelege nimic din profunda lor ştiinţă şi doctrină spirituală.
Au vorbit apoi în tihnă despre natura sufletului, Hiarchas dezvăluindu-i că ei erau aceia care i-au transmis doctrina transmigraţiei sufletelor lui Pitagora şi egiptenilor. Nu întâmplător, spunea Hiarchas, Pitagora susţinea în faţa studenţilor că el fusese într-o viaţă anterioară Euforbos. Regele înţelepţilor a mai spus despre el însuşi că în existenţa sa anterioară, el a fost chiar eroul Ahile, cel slăvit în Iliada.
Sub pretextul unei discuţii pline de sevă despre dreptate, nedreptate şi cauzalitate, a fost adusă vorba despre mitul grecesc al lui Tantal, regele care, fiind primit la ospeţele zeilor şi savurând ambrozia zeilor, a furat o parte din ea pentru a le dărui şi celorlalţi oameni nemurirea. Într-o variantă a mitului, Tantal a fost pedepsit de zei să trăiască lipsit de hrană şi de băutură. Or, ştim cu toţii că miturile au o interpretare simbolică. Astfel, cel care, precum Tantal, poate trăi fără hrană şi băutură, a depăşit deja starea umană. Ca în orice mit, această semnificativă „pedeapsă“ divină este însă doar o cheie simbolică, ce trimite la condiţia divină a eternităţii, această stare fiind aceea care se află dincolo de plăcerile trupeşti ale mâncării şi băuturii (corespunzătoare Elementelor subtile Apă şi Pământ) şi care este hrănită numai de licoarea fermecată a elixirului vieţii veşnice.
Apollonius bea din ambrozia nemuririi
Înţelepţii i-au arătat apoi lui Apollonius o statuie a lui Tantal, care era reprezentat ca un bărbat matur oferind cu mâna întinsă o cupă destul de mare, în care se afla o licoare curată, dar efervescentă, care clocotea fără a se revărsa din vas.
Curând, un crainic a anunţat venirea în vizită a unui rege din partea locului, care voia să ceară sfat de la stăpânul Tărâmului Divin. La sosire, acesta a fost invitat să participe la o masă întinsă şi să se ospăteze din hrana pură, vegetală, lipsită de carne şi de orice ingredient animal, care, în conformitate cu legile divine, nu erau îngăduite acolo. Atunci, Apollonius a putut vedea în ce măsură înţelepţii stăpâneau toate Elementele, căci de îndată au apărut, materializându-se la dorinţa înţelepţilor, patru trepiede pe care se aflau vase din bronz negru, din primele două ţâşnind un amestec foarte bine potrivit de vin şi apă, iar din celelalte două apă rece şi apă caldă. Pământul s-a acoperit atunci, ca prin minune, cu iarbă mai moale ca pernele de puf, pe care au apărut, rând pe rând, fructe uscate, multe legume şi alte roade încântătoare ale pământului, toate servite într-un mod minunat şi având o înfăţişare mai frumoasă decât aceea a bucatelor gătite. Din vasele de bronz au fost umplute cupele şi apoi acestea s-au „plimbat“ singure de la un mesean la altul, întocmai ca la un banchet.
Convorbirea s-a încheiat la miezul nopţii şi atunci înţelepţii au cântat un imn pur şi emoţionant în cinstea tainicei lumini divine şi apoi s-au ridicat din nou în aer, plutind ca şi la prânz. Pământul a scos apoi singur la iveală nişte culcuşuri confortabile şi gata aşternute, tot în mod miraculos.
Uimit, Damis a notat ulterior în jurnalul lui că gazdele lor himalayene „trăiau atât pe pământ, cât şi în afara lui“, că „trăiau pe Pământ, fiind însă cu totul nepământeni“ şi că, în plus, „cu toate că înţelepţii nu posedau nimic , aveau totuşi oricând la dispoziţie toată bogăţia din lume“. Această remarcă trimite la faptul că înţelepţii, deşi trăiau cu trupurile pe Pământ, existau într-un mod preponderent cu sufletele în Cer şi că, deşi erau lipsiţi de averi, se aflau în stăpânirea celei mai mari comori: comuniunea cu DUMNEZEU şi iubirea lor pentru el.
Cei doi călători au asistat, de asemenea, la multe vindecări miraculoase, căci acolo oamenii veneau de departe pentru a-i vedea pe aceşti asceţi care tămăduiau atât trupurile, cât şi sufletele, deopotrivă. Astfel, un şchiop a fost vindecat de îndată ce înţelepţii doar i-au privit şoldul, unui orb i s-a redat în acelaşi mod vederea, iar unui bolnav i s-a vindecat braţul paralizat.
Vieţuirea înţelepţilor decurgea în cel mai deplin firesc, ei putând să dobândească de îndată orice aveau nevoie, prin simpla exprimare a dorinţei. Cei doi călători au văzut nu o dată cum apa de băut ţâşnea pur şi simplu din pământ, atunci când locuitorii Tărâmului Divin erau însetaţi şi simţeau nevoia să-şi potolească setea.
De altfel, fiecare înţelept purta un inel şi un toiag, numite de către Damis „două tainice talismane“, prin puterea cărora ei puteau face tot felul de minuni şi lucruri supraomeneşti. Straiele lor erau ţesute din fire de in necultivat, de un alb imaculat. Nimeni în afara locuitorilor acestui ţinut sfânt nu putea să culeagă măcar un fir de in, căci într-un mod de neînţeles şi misterios pentru omul obişnuit, acesta nu putea fi nici rupt şi nici smuls din pământ.
În ceea ce priveşte doctrina lor spirituală, regele Hiarchas le-a expus celor doi vizitatori o concepţie potrivit căreia „tot universul este ceva misterios, gigantic şi viu“, care funcţionează armonic, prin intermediul spiritului care îl pătrunde în toate părţile sale integrante. „Universul este şi masculin, şi feminin“, spunea el, „căci el împlineşte şi funcţia mamei, şi funcţia tatălui şi, din împreunarea cu sine însuşi, iau naştere toate creaturile. El este un tot a cărui coeziune este menţinută prin intermediul iubirii divine infinite, care transcende şi depăşeşte ca intensitate iubirea dintre oricare două fiinţe. Deşi cei mai mulţi oameni nu înţeleg acesta, dezechilibrele şi distrugerile cauzate de ei determină în mod necesar o reacţie compensatoare în sânul universului, provocând secete, furtuni, calamităţi sau alte suferinţe, pe măsura greşelilor.“ Universul, această fiinţă grandioasă care depăşeşte puterea de înţelegere a minţii, este în întregime zidit pornind de la cele cinci Elemente de bază: Pământul subtil (PRITHIVI TATTVA), Apa subtilă (APAS TATTVA), Focul subtil (TEJAS TATTVA), Aerul subtil (VAYU TATTVA) şi Eterul cel subtil (AKASHA TATTVA). El este însufleţit de Eterul cel subtil, căci, spunea Hiarchas, „dacă cele muritoare respiră aer, cele nemuritoare şi divine respiră eter“.
În ce priveşte înzestrările profetice şi capacitatea de a prevedea viitorul, înţeleptul Hiarchas i-a spus la un moment dat, în mod foarte semnificativ, lui Apollonius: „Să nu te mire că acum şi tu ai căpătat cunoaşterea acestei ştiinţe secrete, căci mult Eter se află în sufletul tău“. Prin aceasta, Hiarchas trimitea la faptul că, prin influenţa sa spirituală, îi dinamizase pe deplin lui Apollonius centrul secret de forţă VISHUDDHA CHAKRA, prin intermediul căruia el a devenit capabil să acceseze cu uşurinţă clişeele Elementului subtil Eter sau AKASHA TATTVA.
Timp de patru luni, Apollonius a fost învăţat de către înţelepţii din SHAMBALA. La încheierea instruirii sale, pregătind tot ce era necesar pentru plecarea lui Apollonius, înţelepţii au trimis totodată cămilele lui Fraotes înapoi, cu o scrisoare de mulţumire, apoi i-au dat filosofului o altă călăuză şi alte cămile şi l-au petrecut. Luându-şi rămas bun de la el, l-au asigurat totodată că va fi socotit întocmai ca un zeu, chiar din timpul vieţii. De la colina sfântă, Apollonius a ţinut Gangele la dreapta şi a coborât spre mare timp de 10 zile. Încet, cei doi călători au intrat în câmpiile Indiei şi au luat calea cea lungă spre Occident.
Ajuns la Marea Roşie, Apollonius i-a trimis înapoi cămilele lui Hiarchas cu mesajul: „Călătorind şi sosind la voi în acel tainic tărâm, mi-aţi dăruit nu doar marea cunoaştere ci, împărtăşindu-mi din înţelepciunea ce sălăşluieşte în voi, mi-aţi oferit în acelaşi timp şi darul ce îmi deschide pentru totdeauna calea cerului. Despre toate acestea le voi vorbi grecilor, întocmai ca şi cum aţi fi voi înşivă de faţă (se face aici aluzie la comunicarea telepatică, la distanţă), pentru a descoperi astfel că este adevărat că nu am băut în zadar ambrozia nemuririi din cupa lui Tantal.“
Întoarcerea în India
Apollonius îşi împlineşte misiunea spirituală
Ghizii spirituali ai lumii l-au însărcinat pe Apollonius cu o misiune. Trebuia mai întâi să îngroape anumite talismane sau magneţi în locuri care, într-o epocă viitoare, vor avea o semnificaţie istorică. Să fie oare acestea fragmente ale miraculoasei CHINTAMANI din Turnul SHAMBALA-ei? Filosoful trebuia apoi să salveze Roma de tiranie şi să umanizeze un regim fondat pe sclavagism.
După călătoria cu o corabie, Apollonius a ajuns la gurile Eufratului, urcând la Babilon şi întorcându-se la Ninive, iar apoi luând drumul Ioniei. Toate oracolele, atât cel de la Colofon, cât şi cel de la Didyma şi cel de la Pergam, au declarat că Apollonius este un vindecător şi un îndrumător spiritual care trebuie ascultat şi urmat. La Efes a săvârşit miracole. A prezis mai întâi ciuma şi apoi a salvat oraşul de molimă, cerându-le locuitorilor, spre uimirea lor, să ucidă cu pietre un bătrân cu înfăţişare de cerşetor. Acesta s-a dovedit îndată a fi de fapt o făptură hidoasă, un demon cumplit. Locuitorii au înălţat apoi acolo statuia Zeului Păzitor, adică a lui Heracles.
Peste tot pe unde trecea, tyanianul restaura templele şi învăţătura sacră, învăţa mulţimile şi instruia sacerdoţii, care adesea aveau mare nevoie de aceasta.
Mergând în Troia, l-a invocat pe Ahile, care i-a apărut într-o divină viziune şi i-a răspuns la cinci întrebări legate de cucerirea Troiei. I-a mai dezvăluit unde se afla statuia eroului Palamedes, despre care Hiarchas îi vorbise lui Apollonius.
La Corint, înţeleptul a făcut o predicţie legată de istm care s-a realizat mai târziu, peste şapte ani: „Această limbă de pământ va fi despicată, sau poate mai degrabă nu va fi“. Astfel, Nero, deşi a întreprins străpungerea istmului, a abandonat apoi la scurtă vreme lucrările din cauza diferenţei de nivel dintre cele două mări care scăldau ţărmurile istmului, confirmând previziunea lui Apollonius.
La Corint, înţeleptul şi-a găsit un elev, Menippos, pe care l-a smuls farmecelor unui duh rău, care-l storcea de vlagă şi care luase înfăţişarea înşelătoare a unei frumoase curtezane. Acolo a săvârşit un nou miracol: chiar în sala unde se celebra căsătoria, Apollonius a făcut, prin puterea divină pe care o avea, ca toate bogăţiile pe care demonul le materializase ca să-l ademenească pe Menippos, să piară în văzduh: pahare de aur, podoabe de argint, bucătari, slujitori şi toate celelalte. Duhul a fost silit să mărturisească cine este şi a fost alungat, iar tânărul l-a urmat pe Apollonius până la Alexandria.
Au ajuns în sfârşit la Smyrna unde, conform indicaţiilor primite în viziunea pe care a avut-o cu Ahile, Apollonius a descoperit o statuie având trăsăturile eroului Palamedes. Damis atestă că filosoful nu a avut nicio problemă să descopere statuia exact în locul indicat de către eroul din războiul troian.
Continuându-şi periplurile, Apollonius s-a dus în Creta şi în cele din urmă la Roma, unde împăratul Nero, care s-a dezonorat în toate privinţele, a început prigoana filosofilor. Fiind încă pe drum, Apollonius întâlneşte un filosof fugar, Filolaos, care îi povesteşte ce se petrece la Roma. Sub înrâurirea fricosului Filolaos, învăţăceii tyanianului sunt supuşi în acest fel unei grele încercări. Cei care nu erau destul de curajoşi s-au făcut nevăzuţi, sub tot felul de pretexte: că nu mai au merinde, că le e dor de ţară, că s-au îmbolnăvit etc., astfel că, deşi la un moment dat erau 34, se împuţinează la 8. La poarta Romei, paza îi lasă să treacă fără să-i întrebe nimic. Apollonius intră în Roma, unde provocatorii lui Nero sunt peste tot, trăgând de limbă oamenii şi întrebându-i ce părere au despre arta împăratului (care se credea nebuneşte un mare poet, muzician şi tragedian), pentru ca apoi aceia care comentau nefavorabil să fie arestaţi.
Bunăvoinţa consulului Telesinus, care este impresionat de anvergura spirituală a lui Apollonius, îl pune pe acesta în afara pericolului şi îi dă libertatea de a vizita sanctuarele şi de a îndruma preoţii. Mai apoi însă, Demetrius, un filosof cinic, bun prieten cu Apollonius, vine şi el la Roma şi începe cu îndrăzneală să ţină discursuri violente, în care îl acoperă cu ocări pe Nero. Acestea sunt aduse la cunoştinţa prefectului pretorului, Tigellinus.
Demetrius este izgonit, iar Apollonius, bănuit a fi la originea evenimentelor, este pus sub supraveghere strictă. În cele din urmă, lui Apollonius i se înscenează acuzaţia de impietate faţă de Nero şi este citat la tribunalul lui Tigellinus. În sala de tribunal, acuzatorul agita sulul de pergament pe care era scrisă acuzaţia pe deasupra capului înţeleptului, spunându-i ameninţător că acesta este ca pe o sabie ascuţită, care-i va pricinui pieirea. Dar când Tigellinus a desfăcut sulul de pergament, care fusese scris chiar sub ochii lui, pentru a citi în public acuzaţia, pergamentul era alb. Înmărmurit, Tigellinus, înţelegând că avea de-a face cu o putere supranaturală, l-a dus pe Apollonius în faţa unui tribunal secret, fără martori, unde l-a întrebat despre o prevestire pe care o făcuse înainte ca să aibă loc celebrul eveniment în care paharul lui Nero a fost lovit de trăznet, fără ca acesta să fie rănit. Apollonius spusese atunci că „se va petrece şi nu se va petrece ceva însemnat“, ceea ce l-a făcut pe Tigellinus să creadă că înţeleptul era şi profet, căci faptele decurseseră în conformitate cu previziunea.
Întrebat de ce nu se teme de Nero, Apollonius a răspuns cu umor că acelaşi zeu care l-a făcut de temut pe Nero, pe el l-a făcut să nu se teamă de împărat. Ca răspuns la întrebarea: „Ce gândeşti, Apollonius, despre Nero?“ filosoful grec a răspuns: „Voi credeţi că Nero trebuie preţuit deoarece cântă, eu însă cred că trebuie preţuit mai mult când tace.“
Tigellinus a amuţit pur şi simplu o vreme, după care i-a spus că-l va lăsa liber, dar cu condiţia să aducă oameni care să depună chezăşie pentru el că nu va mai tulbura apele. Referindu-se la puterea sa de a se face nevăzut pe care o dobândise prin iniţierea acordată în Tărâmul Înţelepţilor, Apollonius a răspuns că trupul lui nu poate fi închis, aşa că nimeni nu ar risca să se pună chezaş pentru el. Temându-se să se lupte cu un „zeu“ în viaţă, Tigellinus l-a lăsat să plece liber.
Înainte de a părăsi Roma – al cărei spectacol îl dezgusta pe înţelept şi pe însoţitorii săi – Apollonius a făcut o minune, înviind o tânără fată care îşi dăduse duhul tocmai în timpul nunţii. El s-a apropiat şi a atins fata, a rostit câteva cuvinte tainice, iar aceasta s-a trezit încet, ca dintr-un somn, şi s-a reîntors sănătoasă la casa părinţilor, spre bucuria tuturor. Ca un adevărat pitagorician, înţeleptul nu a primit niciun fel de răsplată.
Apollonius este acuzat de sacrilegiu şi de conspiraţie
Apollonius s-a îndreptat apoi spre Grecia şi spre Spania, „la coloanele lui Heracles“. Conform doctrinei pitagoreice, Apollonius nu refuza o anumită implicare în viaţa politică, căci regimul odios al lui Nero provoca revoltă în provincii. L-a sfătuit pe guvernatorul din Baetica, ce era îngrijorat de situaţia politică din Imperiu şi i-a cerut sfatul, să se asocieze cu Vindex, guvernatorul din Galia şi să răstoarne regimul tiranic al lui Nero. De îndată ce conflictul cu Nero începe, Apollonius pleacă spre Grecia. Acolo primeşte iniţierea în misterele eleusine, ce îi fusese refuzată cu patru ani înainte de un preot orgolios, care-l calificase drept magician. De data acesta, a fost iniţiat chiar de către acel hierofant al cărui nume îl prezisese cu exactitate în urmă cu patru ani.
Apollonius pleacă apoi spre Egipt, la Alexandria, unde salvează un nevinovat de la execuţie.
Şi acolo joacă rolul de consilier politic înţelept. După domnia efemeră a celor trei împăraţi care i-au urmat lui Nero, generalul Vespasian, comandant al legiunilor din Orient, a fost proclamat împărat de trupele lui. Vespasian vine la Alexandria să-l consulte pe Apollonius, chiar la templul în care acesta a ales să locuiască.
Înţeleptul îi recomandă împăratului doi consilieri buni: Eufrates şi Dion. Primul dintre ei, însă, în loc să fie recunoscător, era măcinat de invidie să vadă că împăratul era tot timpul cu Apollonius şi că îl asculta pe filosof ca un discipol. Sub domnia lui Vespasian, înţelepciunea lui Apollonius a fost atât de apreciată, încât a fost numit consilier al împăratului, post pe care şi l-a asumat până când acesta a luat decizia nefericită de a aservi din nou Grecia, fapt care l-a întristat şi l-a îndepărtat pe înţelept.
Părăsind Alexandria, Apollonius şi-a ales zece însoţitori, dintre care unul era fidelul Damis, pentru a urca pe valea Nilului. El urmărea să ajungă în ţara gymnosofiştilor, care trăiau goi, ca nişte adevăraţi iubitori de înţelepciune ce practicau doctrina austeră a cinismului filosofic. Un trimis al sfetnicului Eufrates îi aţâţase însă împotriva lui, vorbindu-l de rău pe Apollonius, calomniindu-l că se socotea mai presus decât brahmanii din India, că desconsidera Soarele, Cerul şi Pământul şi multe alte minciuni. După ce au refuzat iniţial să îl vadă pe înţelept, gymnosofiştii au sfârşit prin a accepta întâlnirea cu el. În disputa cu ei, tyanianul nu pierde prilejul de a-i apăra cu vigoare pe înţelepţii Tărâmului Divin înaintea şefului gymnosofiştilor, Thespesion. Astfel, cu toţii au realizat că neînţelegerea dintre ei a fost provocată de minciunile şi uneltirea lui Eufrates. A urmat o dispută filosofică reală, în care gymnosofiştii au încercat să pună în evidenţă simplitatea moravurilor şi a vieţii lor, în contrast cu miracolele brahmanilor care le-au fost aduse la cunoştinţă. După ce şi-au „rupt lăncile“ în disputa cu Apollonius şi au recunoscut că acesta le este cel puţin egal, s-au despărţit prieteneşte, chiar dacă unul din adepţii lor, Nilus, i-a părăsit pentru a-l urma pe Apollonius.
Înţeleptul revine apoi la Tars, unde poate să constate că moravurile au devenit mai bune decât în perioada trecerii sale din prima tinereţe. A vindecat un om tânăr şi câinele care îl muşcase pe acesta: amândoi erau turbaţi. A săvârşit şi acolo miracole.
La Roma, Titus i-a succedat la tron tatălui său, Vespasian. Cerându-i-se sfatul, filosoful l-a îndrumat pe noul împărat, printre multe altele, să guverneze cu moderaţie. Titus i-a răspuns cu recunoştinţă: „În numele meu şi al ţării mele, îţi mulţumesc şi îţi voi păstra sfaturile în minte“. Împăratul Titus nu a domnit însă decât doi ani.
A urmat la tron fratele lui, Domiţian, care era prea crud şi orgolios pentru a-l asculta pe înţeleptul Apollonius. Aparenţa orientală pe care a adoptat-o filosoful, barba şi părul lui lung îl exasperau pe formalistul şi tiranicul Domiţian, care l-a depăşit pe Nero prin cruzimea sa. În urma actelor sale criminale, Senatul a fost decimat. La rândul lor, filosofii au fost crunt persecutaţi.
Cu înţelepciunea şi bunul simţ al bătrâneţii, Apollonius i-a strâns în jurul lui pe cei mai tineri din Senat şi a atras de partea sa guvernatorii provinciilor. El se afla în relaţii bune cu Orfitus, Rufus şi Nerva, care plănuiau să-l răstoarne pe tiranul Domiţian, fără să aibă însă curajul de a întreprinde ceva concret. Bănuindu-i de uneltire, acesta i-a exilat pe doi dintre ei pe câte o insulă, iar celui de-al treilea i-a impus să nu părăsească oraşul în care-şi avea reşedinţa.
Apollonius a făcut chiar atunci o nouă afirmaţie premonitorie, rostind cu tâlc în public, în faţa statuii de bronz a lui Domiţian de la Smyrna: „Smintitule, ce greşit gândeşti despre Moire (cele trei ursitoare, care stabileau destinul omului) şi Destin! Chiar dacă l-ai ucide pe omul menit să domnească după tine, acesta ar reînvia!“ Aceste cuvinte profetice au ajuns la urechile lui Domiţian de îndată, prin mijlocirea lui Eufrates. Îngrozit şi neştiind la care dintre cei trei bărbaţi de mai sus, pe care-i suspecta de complot, se referă prevestirea, Domiţian plănuia să îi asasineze pe toţi trei. El i-a scris de îndată şi guvernatorului Asiei, poruncind ca Apollonius să fie prins şi să fie adus sub escortă la Roma. Printr-o inspiraţie divină, înţeleptul fusese însă prevenit şi s-a îndreptat de bunăvoie, plin de curaj, spre Roma, trecând prin Ahaia, Corint şi Sicilia.
La Dicearchia (astăzi Pozzuoli), l-a întâlnit pe vechiul său prieten Demetrius, el însuşi exilat ca filosof. Acesta a încercat să-i schimbe intenţia, considerând că Apollonius se aruncă în gura lupului. Prin răspunsul său de o înălţime cu totul filosofică, tyanianul reînsufleţeşte curajul pierdut al adeptului său Damis, care, deşi speriat, decide în mod liber să îl urmeze, totuşi, pe înţelept. După sosirea la Roma a filosofului, delatorii îl previn imediat pe Elian, prefect al pretorului, de prezenţa lui Apollonius. Acesta este imediat înhăţat şi condus înaintea prefectului care, după ce îl repede de ochii lumii, le cere tuturor să plece ca să-l poată interoga singur. Acesta este de fapt un subterfugiu pentru a putea să se întreţină amical cu înţeleptul Apollonius, pe care îl cunoscuse la Alexandria atunci când Vespasian venise să-i ceară sfatul filosofului. Apollonius îi prezisese atunci lui Elian că va ajunge prefect, astfel că acesta îl stima din tot sufletul pe înţelept, pentru că prezicerea lui se împlinise. În acest fel, Elian i-a dezvăluit filosofului planurile mârşave ale lui Domiţian, dându-i totodată cele mai bune sfaturi pentru a se apăra în faţa lui.
Apoi Apollonius, în vârstă de 85 de ani, este închis prin decizie imperială pe o perioadă de cinci zile. În închisoare, îi consolează pe prizonieri prin filosofia şi vorba sa plină de iubire.
Tot acolo, îi demonstrează în secret lui Damis, care se lamenta disperat că îl vede astfel maltratat şi într-un mare pericol, că nu a pierdut nimic din puterea sa taumaturgică. În celula sa, pentru a-l consola pe Damis, el şi-a desfăcut lanţurile de faţă cu acest învăţăcel fidel, recurgând la puterile paranormale pe care le dobândise şi de care, ca un înţelept, nu făcea niciodată paradă. După ce l-a încredinţat în acest fel pe Damis că îi stă în orice clipă în putere să se elibereze, Apollonius s-a încătuşat din nou, folosind aceleaşi puteri supraumane şi aşteptând să vină vremea judecăţii.
Acuzat de sacrilegiu şi de conspiraţie, el este dus în faţa împăratului, care îi pune între patru ochi o serie de întrebări, încercând să-l determine să-şi recunoască vina şi să-i incrimineze astfel pe duşmanii săi Nerva, Rufus şi Orfitus. Înţeleptul i-a răspuns cu demnitate la toate întrebările, fără a se lăsa manipulat. Mânios că nu obţine nimic prin presiune, Domiţian a poruncit să i se taie lui Apollonius barba şi părul. Acestea aveau lungimea pe care le-o putuse da natura de-a lungul întregii vieţi. Apoi, filosoful a fost aruncat din nou în temniţă, cu lanţuri la mâini, până la judecata publică, ce urma să aibă loc peste câteva zile.
La procesul public, Domiţian şi judecătorii au încercat să-l menajeze pe înţelept, retrăgând unele din acuzaţiile aduse împotriva lui, cu condiţia ca el să se recunoască vinovat.
În faţa împăratului roman, Apollonius dă însă răspunsuri demne, ferme şi înţelepte, care-l înfricoşează pe tiran. Acesta îl anunţă în final că este achitat de acuzaţiile aduse. Atunci, Apollonius cere cuvântul şi îi spune de faţă cu toată lumea: „Îngăduie-mi, te rog, să vorbesc, iar dacă nu vrei, trimite pe cineva să-mi încătuşeze trupul. Te anunţ însă că nu ai să poţi face acest lucru şi cu sufletul meu. Chiar mai mult decât atât, îţi spun răspicat că nici măcar trupul n-ai să mi-l poţi încătuşa şi că nici nu mă vei putea ucide, pentru că sunt nemuritor.“ Cu aceste cuvinte, Apollonius s-a făcut nevăzut şi a dispărut cu desăvârşire din faţa ochilor asistenţei înmărmurite, care a fost martora acestei minuni. Domiţian a rămas mut de groază şi nu a mai fost capabil să judece următorul caz.
Înainte de judecată, Apollonius îl trimisese pe Damis la Demetrius, aflat la Pozzuoli şi îl rugase să-i transmită acestuia că şi el li se va alătura în scurt timp. Cei doi tocmai se lamentau că Apollonius nu mai apare, când au devenit martorii unei noi minuni: apariţia miraculoasă în faţa ochilor lor a înţeleptului, pe care l-au îmbrăţişat cu drag.
Apollonius şi Damis s-au întors apoi în Grecia, unde după ce se aflase de arestarea sa, nimănui nu-i mai venea să creadă că înţeleptul era prezent în carne şi oase.
Dispariţia misterioasă a lui Apollonius din Tyana
Bătrânul înţelept şi-a continuat netulburat perpetuul periplu pe la temple. Vizitează templul lui Trofonios, fiul lui Apollo, de la peştera Lebadeea (astăzi, Livadia, în Beoţia), unde dorea să coboare în grotă pentru a consulta oracolul. Preoţii nu au vrut să-i îngăduie, spunând mulţimii care-l însoţea că Apollonius este un magician, iar în faţa lui pretextând că este o zi nefastă. Filosoful a ţinut, netulburat, tinerilor care-l însoţeau, o cuvântare despre ritul cu totul special al acestui oracol, care dădea răspunsul chiar prin fiinţa celui care-l consulta. La lăsarea serii, s-a înapoiat la templu şi a smuls barele de la poarta intrării în peşteră, coborând în grotă înveşmântat cu mantia de sărbătoare. Zeul a încuviinţat pe deplin acţiunea lui Apollonius, căci li s-a arătat în vis preoţilor, mustrându-i pentru atitudinea lor şi poruncindu-le să meargă să-l întâmpine pe înţelept în dreptul aşezării Aulis, unde se afla una dintre ieşirile din peşteră. Apollonius a apărut exact acolo după şapte zile, purtând cu el un sul de pergament pe care se aflau înscrise răspunsurile la întrebarea pe care şi-o pusese la intrare: „Trofonius, ce filosofie consideri tu că este cea mai împlinită şi mai pură?“ Iar pergamentul fusese inscripţionat, în mod miraculos, cu învăţăturile lui Pitagora, pe care oracolul le încuviinţa. Tradiţia spune că această carte s-ar fi păstrat la Antium, în Italia, după ce i-a fost dăruită împăratului Hadrian. Apollonius a cunoscut atunci apogeul gloriei lumeşti, toţi tinerii greci aspirând să fie iniţiaţi în doctrina practică pitagoreică, în vreme ce retorica era abandonată ca fiind ştiinţa seacă a limbuţiei.
Următoarea perioadă a petrecut-o la Efes, unde a predat filosofia, urmat peste tot de ceata sa de învăţăcei. Acolo, în anul 96, într-o după-amiază, atunci când le vorbea mulţimilor din Efes, centenarul Apollonius s-a întrerupt în mijlocul discursului său şi, deodată, a strigat: „Tiranul va fi asasinat chiar azi. Chiar acum, pe Atena, nu este decât o clipă până la asasinarea tiranului, cea care va urma tăcerii mele!“ Apoi, el a explicat mulţimii care rămăsese stupefiată că Domiţian tocmai fusese asasinat. În acea epocă, veştile de la Roma ajungeau la Efes în câteva zile. Abia când curierul a sosit aducând vestea despre asasinarea lui Domiţian la Roma, lumea a înţeles cu adevărat ceea ce le prezisese Apollonius. S-a confirmat că evenimentul se produsese exact în momentul în care înţeleptul îşi ţinea discursul.
Treizeci de zile mai târziu, Nerva i-a urmat lui Domiţian la cârma Imperiului Roman şi el i-a cerut imediat tyanianului să-i fie sfetnic. Pe loc, înţeleptul s-a simţit inspirat să-i trimită drept răspuns următoarele cuvinte, care au fost considerate ciudate la început, dar care prevedeau scurta domnie a acestui împărat şi sfârşitul trupesc foarte apropiat al lui Apollonius: „Vom fi împreună, împărate, pentru multă vreme, atunci când niciunul dintre noi nu va domni asupra altor oameni şi totodată nimeni nu va domni asupra noastră, cu excepţia Celui Preaînalt.“
Apoi, precum multe alte fiinţe nobile care vor să-i scutească pe apropiaţi de spectacolul părăsirii definitive a acestei lumi, Apollonius l-a trimis pe Damis la Roma pentru a duce un mesaj de taină pentru Nerva şi cu această ocazie a profitat totodată de posibilitatea de a dispărea. Înainte de plecarea lui Damis, Apollonius i-a vorbit într-un fel prevestitor, care l-a mişcat profund pe acesta, chiar dacă nu a intuit ce urma să se petreacă: „Damis, chiar de vei filosofa de unul singur, păstrează mereu amintirea chipului meu în faţa ochilor tăi!“
Nimeni nu a ştiut unde a dispărut atunci Apollonius din Tyana. În orice caz, tot ceea ce ştim cu siguranţă este faptul că Damis nu l-a regăsit la întoarcerea sa. Au circulat la scurt timp după aceea o seamă de legende; dar este un fapt binecunoscut că nimeni nu i-a găsit vreodată nici trupul şi nici mormântul. A fost oare Apollonius din Tyana capabil să-şi prelungească chiar foarte mult viaţa dincolo de cei 100 de ani pe care se ştie cu siguranţă că-i atinsese? S-a întors, el oare, în tărâmul transhimalayan misterios al înţelepţilor SHAMBALA-ei? Ulterior au existat mai multe mărturii în conformitate cu care Apollonius din Tyana a dispărut pentru totdeauna din lumea materială şi apoi s-a reîntors în tărâmul misterios al SHAMBALEI, unde se pare că trăieşte chiar şi acum, alături de alţi mari înţelepţi care sălăşluiesc în acel Tărâm Divin. Printre ei îi amintim pe contele de Saint Germain, Mahatmakut Humi, Mahatma Morya, Nicolas Flamel şi soţia sa Perenelle.
Este de asemeni sigur faptul că după dispariţia misterioasă a lui Apollonius din Tyana, părerea cea mai răspândită printre cei care au trăit în timpul lui era aceea că înţeleptul era nemuritor. Dintre toţi adepţii înţeleptului, doar un novice venit recent la Tyana credea că nici măcar sufletul nu este nemuritor. El se plângea la o întrunire a învăţăceilor că se ruga deja de zece luni de zile ca Apollonius să-i apară şi să-i dezvăluie adevărul despre natura sufletului, dar cu toate acestea, Apollonius nu-i dădea niciun semn. Cinci zile mai târziu, incredulul elev a adormit brusc în toiul unei alte reuniuni a învăţăceilor după care, deodată, a tresărit emoţionat din somn, strigând: „Să ştii că acum te cred pe deplin!“ Cei de faţă l-au întrebat ce se petrece, iar el le-a spus: „Cum, nu vedeţi că înţeleptul Apollonius se află chiar acum printre noi? El mă mustră că încă mă îndoiesc de nemurirea sufletului, ascultă totodată atent discuţia pe care tocmai o purtăm şi ne rosteşte versuri atât de frumoase! Iată ce recită:
Nemuritor e sufletul, dar el nu este-al tău, ci al Divinului.
Atunci când trupul piere, sufletul, întocmai ca un cal scăpat din frâu,
Se-nalţă, sare înainte şi se-amestecă în aerul uşor,
Se leapădă de vraja chinului şi a robiei grele îndurate.
Dar ce folos ai tu ştiind aceasta?
Vei crede, când nu vei mai fi în trup.
Iar câtă vreme eşti printre cei vii, de ce să te frămânţi cu-această taină?“
În felul acesta, acţionând din lumea cea tainică ce există dincolo de moarte, marele înţelept din Tyana – Apollonius – a urmărit să facă pentru noi, oamenii, încă un miracol.
Aceasta este viaţa exemplară a extraordinarului taumaturg Apollonius din Tyana, lumină vie a înţelepciunii nepieritoare într-o lume aflată în plină transformare. Se cunoaşte cu oarecare aproximaţie data dispariţiei sale terestre, căci Nerva a fost împărat între anii 96 şi 98 d.Cr.
În conformitate cu viziunea mai multor înţelepţi şi iniţiaţi, Apollonius din Tyana a atins starea de nemurire iniţiatică. Această etapă implică trecerea la o condiţie care este în totalitate supraomenească, iar adeptul care o atinge părăseşte în mod definitiv sfera aparenţelor sensibile. Astfel de mari iniţiaţi dispar la un moment dat cu trup cu tot din lumea fizică, pentru că ei ating o stare de eliberare deplină de limitele spaţiului şi ale timpului şi se duc într-un tărâm misterios, cum ar fi de exemplu: Tărâmul SHAMBALA-ei, Muntele ori Insula Nemuritorilor tradiţiei chinezeşti sau Tărâmul Sfântului Ioan.
I se atribuie lui Apollonius diferite opere, astăzi pierdute, printre care amintim: Apologia (proiect de apărare în faţa lui Domiţian), un tratat de astrologie (în patru volume), Despre sacrificii (citat de către Eusebiu din Cezareea), Imn pentru Memorie, Doctrina lui Pitagora, Testament, Scrisori, Nuctemeron.
Dincolo de aparenţe, acest mare taumaturg nu este un simplu făcător de minuni; el merită cu prisosinţă să fie înscris pe lista acelor rare fiinţe umane care constituie verigile marii Tradiţii Universale.
Cuvinte pline de înţelepciune ale lui Apollonius din Tyana
O profundă scrisoare filosofică pe care Apollonius din Tyana i-a trimis-o prietenului său Valerius, pentru a-i prezenta anumite adevăruri fundamentale despre viaţă şi moarte
Trebuie să ştii că în realitate nicio fiinţă umană nu moare decât în aparenţă şi, în mod asemănător, nimeni nu se naşte decât în aparenţă. Ceea ce mulţi dintre noi numim naştere este, de fapt, o trecere de la esenţă la starea de substanţă. Iar ceea ce mulţi consideră ca fiind o moarte este, dimpotrivă, un proces de trecere de la substanţă la esenţă. Pentru cel înţelept, în realitate nimic nu se naşte şi nimic nu moare, căci mai întâi totul apare şi devine vizibil, pentru a dispărea mai apoi şi a deveni invizibil. Primul efect este produs atunci când se amplifică densitatea materiei, iar al doilea ni se revelează prin descoperirea subtilităţii esenţei, care rămâne mereu aceeaşi şi care se află atât într-o neîncetată mişcare, cât şi într-un repaus aparent. Ceea ce îi este propriu întregului în această modificare de stare este faptul că modificarea ce apare nu vine din exterior: fie că întregul se subdivide în părţi, fie că părţile se reunesc într-un întreg, ansamblul grandios ce există este întotdeauna unul. Cineva va întreba, poate: ce este acel ceva care este când vizibil, când invizibil, care se compune atât din aceleaşi elemente, cât şi din elemente diferite? La o astfel de întrebare se poate răspunde că, atunci când elementele constituie un bloc, ele sunt vizibile din cauza masei lor; dimpotrivă, când sunt spaţializate, subtilitatea lor, care apare atunci, le face să fie invizibile. Materia pe care o vedem cu toţii este în mod necesar fie închisă, fie răspândită în afara vasului etern care o conţine, dar trebuie să ştii că, în realitate, ea nici nu se naşte şi nici nu moare…
Cum a fost, oare, posibil ca o iluzie atât de grosolană ca aceasta să subziste aşa de mult timp? Aceasta s-a petrecut şi pentru că unele persoane şi-au imaginat că erau active când, de fapt, ele erau pasive; ele nu ştiu că părinţii sunt, de fapt, mijloacele şi nu cauzele a ceea ce numim naşterile copiilor, tot aşa precum pământul care face să iasă din sânul său plantele, dar de fapt nu el este acela care le produce. Nu indivizii vizibili sunt cei care se modifică, ci substanţa cea universală este cea care se modifică în fiecare dintre ei. Şi ce alt nume am putea să-i dăm acestei substanţe, decât acela de substanţă primară? Ea este singura care fiinţează şi se menţine; ea, ale cărei modificări sunt nesfârşite, este zeul etern al cărui nume şi a cărui figură le uităm, din cauza erorii în care ne complacem, văzând, în schimb, doar numele şi figura fiecărui individ, fără să-i intuim esenţa.
Dar aceasta nu este încă mai nimic. Plângem atunci când un individ devine zeu, nu printr-o transformare a naturii sale proprii, ci printr-o tainică modificare de stare. Nu trebuie să deplângem niciodată moartea, care de fapt este o transformare de stare, ci dimpotrivă, trebuie s-o onorăm şi s-o venerăm aşa cum se cuvine, pentru că ea este un prilej de trecere.
Pe Pământ, cea mai strălucită dintre toate este o mare putere esenţială, iar printre cele înzestrate cu o mare putere, de preferat este doar ceea ce este veşnic şi de sine stătător. Este oare în acord cu respectul pe care-L datorăm Celui Preaînalt (lui DUMNEZEU) ca noi să ne plângem de înfăptuirea Voinţei Sale? Dacă există cu adevărat o ordine în univers şi dacă această ordine este reglată de către Cel Preaînalt, cel drept nu va dori fericirile pe care Cel Preaînalt nu le are pentru el; o astfel de dorinţă este inferioară, căci ea vine dintr-o tendinţă egoistă, inferioară şi care este contrară ordinii divine. Cel drept şi înţelept va primi ca pe o fericire tot ceea ce i se petrece. Adânciţi-vă fără încetare în înţelepciunea Celui Preaînalt şi urmăriţi să vă vindecaţi cât mai repede sufletul de rău, urmăriţi să faceţi dreptate şi să-i corectaţi pe cei vinovaţi. Aceasta vă va face să vă uitaţi lacrimile; nu trebuie să vă gândiţi niciodată la voi înainte de a vă gândi cu iubire, bunătate şi bun simţ la ceilalţi. Trebuie să faceţi tocmai contrariul, fiind plini de iubire. Vreţi să ştiţi ce este moartea? Chiar dacă o să mă faceţi să pier imediat după ultimul cuvânt pe care îl rostesc, veţi descoperi de îndată că, fiind complet lipsit de învelişul meu material, devin apoi cu mult mai puternic şi mai liber decât voi.

NOU !!!

Prima formațiune politică din România, din ultimii 25 de ani, înființată din tineri neafiliați politic.

 
VINO ALĂTURI DE NOI ! http://partidulnouaromanie.ro/social/signup

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s