Advertisements

Monthly Archives: August 2018

Principiile spirituale – David Hawkins

Principiile spirituale – David Hawkins

Principiile spirituale – David Hawkins

Atitudinea

“Calea” progresului spiritual prin conştiinţă este, de fapt, una simplă. Calitatea sa principală este una a atitudinii, anume aceea de a nu privi viaţa ca pe un loc în care putem acumula bunuri şi privilegii, ci ca pe unul în care avem ocazia de a învăţa ceva, chiar şi din cele mai mici detalii. O atitudine spirituală ne va face să fim prietenoşi, amabili şi bine intenţionaţi faţă de tot ce înseamnă viaţă. Ne vom surprinde că evităm să călcăm chiar peste o simplă furnică, şi asta nu dintr-o constrângere sau regulă religioasă, ci din conştienta superioară a valorii oricărei forme de viaţă. Vom descoperi că toate animalele sunt de fapt nişte individualităţi ce răspund la o atitudine de respect şi atenţie. Chiar şi plantele sunt conştiente de faptul că le iubim şi admirăm.

Smerenia

Aceasta este încă o atitudine, o conştientă a limitelor mintii şi aparenţelor. Există o conştientă crescută a faptului că viaţa este filtrată prin percepţii şi că ceea ce se întâmplă este în primul rând ceva ce ţine de atitudini şi percepţii decât o realitate exterioară şi autoexistentă.

Disponibilitatea de a trece cu vederea şi de a ierta.

Dacă vrem să devenim nişte studenţi spirituali serioşi, va trebui să renunţăm la tendinţa de a fi cei ce judecă, corectează, controlează, conduc şi schimbă lumea, exprimându-şi opinia despre orice. Un student spiritual serios nu mai este obligat să continue aceste activităţi. Ci dimpotrivă, să se întoarcă spre justiţia divină. Dat fiind că mintea nu are nici o idee despre ce este de fapt realitatea, renunţarea la aceste activităţi va constitui o uşurare şi va aduce sfârşitul unei întregi serii de vinovăţii. Este, prin urmare, foarte util să renunţăm la ralierea la tot soiul de „cauze” sentimentale ale oprimaţilor şi victimelor. Fiecare persoană nu face altceva decât să-şi împlinească propriul destin; hai să permitem oricui să facă acest lucru. Privind cu puţină detaşare, vom observa că majoritatea oamenilor agreează melodrama propriei vieţi.

Observarea oamenilor

Înfăţişarea fizică constituie o mare amăgire. Majoritatea oamenilor arată ca nişte adulţi, dar nu sunt deloc adulţi. Din punct de vedere emoţional, majoritatea oamenilor sunt încă nişte copii. Emoţiile şi atitudinile predominante la grădiniţă şi pe terenurile de joacă continuă şi în viaţa adultă, dar sunt ascunse sub masca unei terminologii mai pompoase. In majoritatea oamenilor se găseşte un copil care nu face decât să imite comportamentul şi rolul unui adult. „Copilul din interiorul nostru”, despre care auzim atât de des, nu este deloc numai în interiorul nostru, el este de fapt foarte vizibil. Atunci când cresc, oamenii preiau diferite identificări şi copiază ceea ce consideră ei a fi potrivit din comportamentul şi stilul unui adult; cu toate acestea, cel care face aceste lucruri este copilul şi nu adultul. Prin urmare, ceea ce vedem noi în viaţa de zi cu zi sunt nişte oameni ce acţionează în baza unor programe şi scenarii cu care se identifică asemenea unor copii. Copilul mic, asemenea majorităţii animalelor, dă deja dovadă de curiozitate, autocompătimire, gelozie, invidie, competitivitate, izbucniri de mânie, izbucniri emoţionale, resentimente, ură, rivalităţi, dorinţa de a fi în centrul atenţiei şi a admiraţiei, suspiciune, învinovăţirea celorlalţi, refuzul responsabilităţii, căutarea favorurilor, colectarea unor „lucruri”, infatuare şi aşa mai departe. Toate acestea sunt atribute ale copilului.

Dacă vom observa activităţile zilnice ale majorităţii adulţilor, vom înţelege că nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Această înţelegere slujeşte mai curând unei atitudini de toleranţă şi compasiune decât uneia de condamnare. Încăpăţânarea şi opoziţia, care sunt caracteristice copilului de doi ani, continuă să domine personalitatea şi la o vârstă venerabilă. Ocazional – în ceea ce priveşte comportamentul lor – oamenii reuşesc să treacă de la copilărie la adolescenţă. Aceştia devin eternii căutători ai senzaţiilor tari şi cei ce-şi provoacă destinul, fiind preocupaţi de corpul lor, de muşchi, flirturi, popularitate şi cuceriri sexuale şi romantice. Există o tendinţă de a deveni atrăgători, seducători, strălucitori, eroici, tragici, teatrali, dramatici şi histrionici. Din nou, ceea ce este exteriorizat este o impresie a copilăriei, dar de data aceasta a unei copilării ce trece în adolescenţă. Copilul din noi este naiv şi impresionabil, uşor de programat şi uşor de sedus şi de manipulat.

Curiozitatea cu privire la natura conştiinţei

Dacă ne familiarizăm cu natura conştiinţei, este uşor să încetăm să reacţionăm faţă de alţi oameni, atât exterior, cât şi interior. Chiar şi în cele mai favorabile circumstanţe ale sale, viaţa omenească este foarte dificilă. Frustrări, întârzieri, pierderi de memorie, impulsuri, stressuri de toate felurile şi formele – toate acestea copleşesc individul. Adesea, cerinţele depăşesc capacităţile şi, în plus, viaţa se află sub presiunea timpului. Se va observa că oamenii sunt foarte asemănători din punct de vedere al eului lor.

Mintea este moştenită.

Ea are un creier condus de gene, cromozomi şi un set de personalitate determinat din punct de vedere genetic. Cercetările au arătat că multe dintre caracteristicile majore de personalitate sunt prezente deja de la naştere. De fapt, puţini oameni ar putea fi diferiţi de cum sunt. E vorba de minoritatea oamenilor ce caută autoîmbunătăţirea sau cresterea spirituala. Acest lucru este astfel, indiferent de faptul că posedăm o mare capacitate autocritică sau o credinţă sinceră că suntem în regulă sau că nutrim ideea că suntem singurii care avem dreptate şi procedăm corect. Oamenii se simt foarte bine aşa cum sunt şi toate problemele sunt cauzate de lumea exterioară, de egoismul şi nedreptatea celorlalţi.

Căutaţi să oferiţi iubire mai curând decât să primiţi

Majoritatea oamenilor cred că iubirea este ceva pe carc-l primeşti, că este o emoţie, că trebuie s-o meriţi şi că, cu cât dai mai mult, cu atât vei avea mai puţin. Adevărul este că lucrurile stau exact invers. A iubi este o atitudine care transformă experienţa noastră cu privire la lume. Devenim recunoscători pentru ceea ce avem şi nu îngâmfaţi. Ne exprimăm iubirea atunci când recunoaştem meritele celorlalţi şi contribuţia lor la viaţa şi confortul nostru. Iubirea nu este o emoţie, ci un fel de a fi şi de a ne raporta la lume.

Evitaţi să va creaţi duşmani

Oamenii cad în capcana de a dori să fie chit sau de a se răzbuna. Ei îşi crează duşmani şi animozităţi. Acestea împiedică o viaţă paşnică. Nimeni nu are nevoie de duşmani. Ei se pot răzbuna în moduri nebănuite, aducând astfel consecinţe nefericite. Nici un conflict nu este câştigat; ci persistă în ura celui care pierde. Cea mai mare parte a violenţei domestice constituie un răspuns fizic la o provocare verbală. Cu toate acestea, în cadrul societăţii noastre, victimele iau rar asupra lor responsabilitatea provocării, tentaţiei sau proferării insultei. A accepta întotdeauna responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă şi a evita să devii o victimă – iată o atitudine ce serveşte progresului spiritual. Dintr-un punct de vedere superior, nu există victime. Nimic din ce există în lumea aparenţelor nu are puterea de a cauza ceva.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Alegeţi roluri şi viziuni binevoitoare asupra vieţii

Poziţiile dure nu conduc la creştere spirituală. Chiar şi în cazul în care sunt „corecte*’ sau Justificate”, un căutător spiritual nu şi le poate permite. Trebuie să renunţăm la luxul răzbunării sau la sentimentul de mulţumire că „s-a făcut dreptate” atunci când un presupus criminal este executat. Nu putem viola principii spirituale esenţiale fără să plătim nici un preţ. Căutătorul spiritual vede dincolo de iluzie şi, prin urmare, renunţă la rolul de judecător sau de jurat. Nimeni nu scapă complet nepedepsit, aşa cum protestează indignaţi oamenii. Prin intermediul kinesiologiei, putem afirma că nici o fărâmă de univers nu este pierdută; în mod literal, fiecare fir de păr este numărat, fiecare vrabie căzută este observată. Totul este înregistrat pentru totdeauna în câmpul conştiinţei.

Renunţaţi la vinovăţie

Vinovăţia este o încercare de a tranzacţiona salvarea, de a-l manipula pe Dumnezeu şi de a obţine iertarea prin suferinţă. Aceste atitudini provin din interpretarea greşită conform căreia Dumnezeu este un mare răzbunător care uzează de pedepse. Noi credem că vom potoli mânia sa justificată prin durerea, suferinţa şi penitenţa noastră. în realitate, există o singură „penitenţă” adecvată pentru greşelile noastre – şi aceasta este schimbarea. În loc să condamnăm ceea ce este negativ, să alegem ceea ce este pozitiv. A progresa şi a face schimbări cere mai mult efort decât a te simţi vinovat, dar este un răspuns mult mai potrivit. Observăm, privind scala conştiinţei, că vinovăţia este plasată în josul acesteia, în timp ce Dumnezeu se află în vârf. în consecinţă, a ne complace în vinovăţie – situându-ne astfel la baza scării conştiinţei – nu e nicicum o atitudine care ne va duce în vârf. Smerenia înseamnă să înţelegem faptul că propria noastră viaţă este o evoluţie a conştiinţei spirituale. învăţăm din greşeli. „Părea o idee bună pe atunci” – iată probabil citatul cel mai util pentru a corecta orice comportament din trecut. Desigur că, mai târziu. în retrospectiva, recontextualizăm şi respectivul comportament ni se pare o greşeală. Totuşi, daca alţi oameni sunt inocenţi intrinsec, pentru că aceasta este natura conştiinţei, atunci aşa este şi Sinele căutătorului spiritual.

Pe lângă renunţarea la vinovăţie este foarte util, de asemenea, să renunţăm Ia ideea că păcatul are o realitate. Eroarea este corigibilă, păcatul este o greşeală iertabilă. O mare parte din ceea ce oamenii numesc păcat este doar un ataşament pentru ceva, o manifestare emoţională a copilului din noi. Cel care minte, fura, înşeală, loveşte şi porecleşte alţi oameni nu este altcineva decât copilul. Prin urmare, păcatul nu este altceva decât imaturitatc şi ignorarea adevăratei naturi a conştiinţei. Odată ce valorile spirituale le înlocuiesc pe cele lumeşti, tentaţiile se diminuează şi eroarea e mai puţin probabil să se întâmple.

Disponibilitatea

Aceasta este piatra de temelie a oricărui progres spiritual şi, de asemenea, a succesului în lume. înseamnă să abandonăm orice rezistenţă şi să ne implicăm într-un procent de 100%. Neplăcerea este o consecinţă a rezistentei si, atunci când rezistenta e depăşită, ea este înlocuită de sentimentele puterii, încrederii şi bucuriei. În orice încercare, există un punct al rezistenţei care devine un blocaj. Atunci când acesta este depăşit, strădania devine lipsită de efort. Atleţii ajung adesea la această descoperire şi la fel fac şi cei ce practică o muncă fizică. Există o eliberare bruscă şi neaşteptată a unei energii imense, o intrare într-o stare aproape iluminată, plină de pace şi linişte, în care totul se desfăşoară de la sine. O balerină extenuată sau un muncitor istovit sunt mai aproape de a-l descoperi pe Dumnezeu decât cred. Conştienta prezenţei lui Dumnezeu este precedată de abandonare. In filosofia Zen se spune că raiul şi iadul sunt despărţite de un singur milimetru. Adesea, în abisul disperării, se întâmplă ca eul să se îndepărteze. Astfel, orice criză poate fi transformată întro oportunitate pentru descoperirea spirituală.

Înţelegeţi că „adevărul” depinde de context

Adevărul este relativ şi nu absolut. Orice adevăr îşi păstrează calitatea de adevăr numai în cadrul unui anumit nivel al conştiinţei. De exemplu, este recomandabil să iertăm dar, mai târziu, ajungem la un stadiu unde înţelegem că nu e nimic de iertat. Nu există un „altul” care trebuie iertat. Eul fiecăruia dintre noi este la fel de ireal. Percepţia nu este o realitate.

Non-atasarea

Aceasta este o atitudine de retragere din faţa încurcăturilor emoţionale din afacerile lumeşti. Ea conduce la liniştea şi pacea minţii. Este sprijinită prin refuzul seducţiei emoţionale exercitate de problemele şi supărările altor oameni. Implică, de asemenea, o disponibilitate de a permite lumii să-şi rezolve problemele şi să-şi împlinească destinul. Implicarea reactivă şi intervenţia ar trebui lăsată pe seama oamenilor ce au o chemare diferită. O „persoană bună” este un lucru; iluminarea este însă altceva. Noi suntem responsabili pentru efortul nostru şi nu pentru rezultatul acestuia, care ţine de Dumnezeu şi de univers. Non-ataşarea nu este însă acelaşi lucru cu indiferenţa, respingerea sau detaşarea. Neînţelegerea conform căreia se presupune ca este necesară o cultivare a detaşării conduce adesea la platitudine sau apatie. Prin contrast, non-ataşarea permite o deplină participare la viaţă, fără a încerca, însă, să controlăm rezultatele acesteia.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Acceptarea

Acceptarea este marea vindecătoare a disputelor, conflictelor şi supărărilor. Ea corectează, de asemenea, dezechilibrele majore ale percepţiei şi înlătură dominaţia sentimentelor negative. Totul serveşte unui scop. Smerenia înseamnă că recunoaştem şi acceptăm faptul că nu vom înţelege toate evenimentele şi întâmplările. Acceptarea nu înseamnă pasivitate, ci non-poziţionalitate. Dezvoltarea unui eu spiritual poate fi evitată prin înţelegerea faptului că progresul spiritual este rezultatul graţiei divine şi nu al strădaniilor noastre personale.

Evitaţi falşii guru

Acest lucru nu poate fi ignorat niciodată. Iniţiatul spiritual naiv este atras cu uşurinţă în capcană de reputaţia unor personae spirituale sau de carisma celor ce au mulţi adepţi. În lipsa conştientei spirituale din stările avansate ale conştiinţei, căutătorul spiritual nu are nici un mijloc de ghidare şi astfel, popularitatea unor pretinşi iniţiaţi îi poate întuneca judecata. De fapt, în acest moment al istoriei umane, nu există nici măcar un singur instrument pe care să ne putem baza cu adevărat. Cu excepţia testării kinesiologice, care redă cu acurateţe adevăratele calibrări ale nivelului conştiinţei unui învăţător, unei organizaţii sau ale unei învăţături. Naivii sunt impresionaţi de pretenţiile unora că ar poseda puteri supranaturale şi trăsături paranormale, de titulaturile şi hainele ieşite din comun.

Emblema adevăraţilor învăţători este smerenia, simplitatea, iubirea, compasiunea şi pacea. Nu există nici o obligaţie financiară în schimbul transmiterii adevărului de vreme ce – la acest nivel – banii, puterea sau acumulările materiale nu mai au nici o importanţă. Pentru adevăratul învăţător este irelevant dacă oamenii devin adepţii săi sau se alătură unui alt grup sau organizaţii spirituale. Toţi sunt complet liberi să părăsească grupul spiritual. Se evită dezvoltarea oricărui cult al personalităţii. Un adevărat învăţător nu are nici o dorinţă de a-i controla pe ceilalţi şi, prin urmare, nici vreo aplecare spre coerciţie sau persuasiune. Un adevărat învăţător va încerca cu atât mai puţin să transmită învăţătura sa cu forţa, dat fiind că ea a fost primită în mod liber. Prin urmare, adevăratul învăţător este elegant în maniere şi în spirit. El se adresează întregii omeniri.

Evitaţi învăţăturile false

Este foarte important să ne reamintim că gradul de conştientă al căutătorului şi capacitatea acestuia de a deosebi adevărul de falsitate constituie un fapt impersonal. Evitaţi-le pe cele atractive, dar irelevante. Există nenumărate domenii şi universuri astrale, fiecare cu proprii săi învăţători, maeştri, ierarhii spirituale şi sisteme de credinţă. Multe sunt foarte stranii. Credulii pot fi cu uşurinţă prinşi în capcana acestor doctrine fascinante si esoterice; cu toate acestea, căutătorul iluminării îsi va reaminti că stadiul ultim nu poate fi atins prin intermediul nivelelor formei. Mulţi oameni cred că ar trebui să se implice în strădania spirituală, dar sunt intimidaţi „ de toată panoplia de ritualuri, cerinţe, sacrificii, obligaţii, scrieri complicate, dogme şi contribuţii băneşti – toate acestea părânduli-se a fi prea complicate. Unele grupuri spirituale insistă chiar ca aplicantul să fie „iniţiat” şi să treacă prin ceremonii stranii sau să semneze angajamente şi contracte. Aceste grupuri au ceremonii cu asistenţă obligatorie, cursuri de pregătire şi multe taxe. În realitate, nu există nimic căruia să ne alăturăm, nimic de făcut sau de studiat. Nu există reguli, reglementări sau pretenţii; nu există nici ritualuri sau stiluri vestimentare stranii, nu sunt necesare nici exerciţii de respiraţie sau poziţii ciudate. Multe grupuri new-age sună mai puţin pretenţios, dar se bazează pe surse greşite de informaţii. Există, şi în cazul acestora, un accent asupra stilurilor vestimentare stranii, dietelor ciudate, purtării a tot felul de lănţişoare şi simboluri, asupra cărţilor de ghicit, mediumilor, incantaţiilor şi mantreior. E foarte bine să ne ferim şi să evităm orice manipulare a energiei, câmpurilor de lumină, viziunilor mistice, culorilor, numerelor mistice, semnelor, şi a „învăţăturilor secrete străvechi”. Unele figuri amăgitoare îşi arogă anumite instrucţiuni speciale primite de la Dumnezeu, autoproclamându-se profeţi şi vizionari. Putem vedea lesne adevărul tuturor acestora, recurgând la un simplu test kinesiologic. Toate aceste distrageri se bazează pe formă şi pe neobişnuit. Întregul domeniu pretins spiritual ia aerul unei atmosfere de carnaval, cu referiri la nave spaţiale, OZN-uri, extraterestri şi profeţii cu privire la ziua judecăţii de apoi. Toate aceste aspecte sunt în mod eronat etichetate ca spirituale şi induc tendinţa de a le si considera astfel. Putem fi uşor induşi în eroare de acest circ astral pe care-1 credem „spiritual”. Întreaga comunitate new-age devine îndrăgostită de un nesfârşit alai de”maeştri” şi figure legendare, majoritatea cărora, însă, n-ar reuşi să treacă testul kinesiologic. Cercetările au arătat că aceste persoane au renunţat la integritatea lor spirituală de dragul grandorii şi al puterii.

SIMBOLURI ANIMALIERE – URSUL

Advertisements
Advertisements

SIMBOLURI ANIMALIERE – URSUL

SIMBOLURI ANIMALIERE - URSUL

SIMBOLURI ANIMALIERE – URSUL

O suită de legende şi de ritualuri din cultura tradiţională română conţine imaginea ursului ca figură mitică. Deşi nu există un cult al ursului în tradiţia autohtonă, epica folclorică, practici magice şi obiceiuri din ciclul calendaristic dovedesc existenţa acestui cult.

El ar putea avea rădăcini în comunităţile de vânători sau în ipoteticul cult dacic al ursului. Mai multe speculaţii asupra numelor celor două divinităţi dacice, Zalmoxis şi Gebeleizis, ajung la concluzia că amândouă au ca referent ursul, cu atât mai mult cu cât în ritualuri se folosea o mască alcătuită dintr-un cap de urs. De unde ipoteza lui Romulus Vulcănescu că „Zalmoxis a fost un Mare Pontif al unei congregaţii religioase, confreria Ursinilor”. Potrivit lui Romulus Vulcanescu, “numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului si al soarelui, in ipostaza lui umana, un purtator de piele de urs, nu atat in sensul de nebrida, cat de masca-galee, alcatuita dintr-un cap de urs, folosita in ritualurile si ceremoniile ce tineau la daci de cultul stravechi al ursului carpatic.”

Puternic, violent, imprevizibil si uneori chiar crud, ursul este un animal venerat din cele mai vechi timpuri, cercetatorii confirmand existenta unui cult al acestuia, inca din paleolitic. Mai mult, cercetarile antropologilor efectuate la Polul Nord, in Siberia, in Scandinavia si in nordul al Americii, au dus la concluzia ca in sanul tuturor culturilor existente aici, ursul reprezinta un animal sacru. Popoarele uralo-altaice ale Eurasiei septentrionale pana in Alaska, il considerau drept spirit al padurii, suprem stapan al energiilor cosmice, simbol al fecunditatii.

De asemenea, multe popoare indo-europene au, cu privire la urs, o serie de derivate folclorice si mitologice ce ni s-au pastrat pana astazi. In limbile indo-europene, pentru urs este utilizat in limba greaca cuvantul “arktos (de unde numele Arctic pentru a desemna Polul Nord). In limba latina –  “ursus”, in celta – “art” iar in sanscrita: “rksa”.

Cultul ursului la geto-daci

Cultul ursului era prezent si la geto-daci, care il considerau un animal sacru. Chiar numele Zalmoxis, confirma faptul ca ursul era un animal totemic al dacilor – zalmo=piele si olxis=urs.

La traci, ursul are rol cosmogonic: pe spinarea unui urs au fost sprijiniti stalpii pamantului. Pentru ca e un animal pur si sincer, a fost inclus pe cer, in constelatia Ursa Mare si Ursa Mica, care devin Carul Mare respectiv Carul Mic. Ursul este perceput ca cel care regleaza anotimpurile, potrivit propriului sau ritm de hibernare, si, de asemenea, potrivit constaletiei sale, Ursa Mare, a carei pozitie pe firmament este legata de succesiunea anotimpurilor. Relatiile dintre urs si cele doua constelatii au dat loc la numeroase produse mitice, care evoca tema transformarii dupa moarte, in astre, tema intalnita mai ales in mitologia greaca.

In mitologia romaneasca ursul este investit cu multiple virtuti apotropaice (protectoare), terapeutice si meteorologice. Mai demult, exista chiar credinta ca un nou nascut, daca era dat cu grasime de urs pe corp, la prima spalare, castiga forta si norocul ursului. Cei bolnavi sau speriati erau afumati cu parul jumulit din blana salbaticiunii, sau se mai obisnuia ca cei debili fizic sau bolnaviciosi sa fie “botezati”, capatand numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea bolilor si mortii, ritualul fiind unul diferit de cel crestin. Inca din Evul Mediu exista atestari ca ursii erau folositi pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de calcatul ursului (erau ursi dresati special pentru a face masaj cu picioarele).

La romani, calendarul popular i-a inchinat ursului mai multe zile, una dintre acestea fiind cea din 1 august, zi cunoscuta ca Impuiatul ursilor, moment din care aceste salbaticiuni incepeau sa se imperecheze. Inainte, aceasta zi era tinuta in special de catre crescatorii de animale, dat fiind faptul ca ursul incepea sa devina agitat, nervos si ataca cirezile de vite sau alte animale domestice. Pentru bunul mers si ferirea animalelor de furia ursilor, ziua de 1 august era petrecuta printr-o abtinere totala de la activitatile lucrative, iar ursului i se ofereau ofrande imbelsugate. O alta sarbatoare arhaica dedicata acestui animal este Sambata Ursului ( a 3-a sambata din Postul Mare ), cand in popor se crede ca toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat in zonele folclorice de munte ale Romaniei, ursul e numit familiar Mos Martin.

Jocul Ursului

Jocurile cu masti din Moldova sunt obiceiuri arhaice, agrare si pastorale de traditie multimilenara, ce au loc cu prilejul Anului Nou. Jocul Ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu masti intalnite in satele bucovinene, caci se pare ca ursul era venerat in Bucovina mai mult decat in orice alta parte a Romaniei. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult in zonele colinare si de campie si mai putin in cele montane. Cei mai spectaculosi ursi de Anul Nou ii intalnim in Bosanci, Udesti, Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia si in zona Campulungului.
La origine, acestea erau ceremonii in legatura cu intoarcerea periodica a mortilor si comportau tot felul de masti animale – cal, capra, urs.

Pregatirea mastii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atentie. Cea mai arhaica forma de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu timpul, acesta masca s-a realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obtinerea costumului din paie, se rasucesc franghii din paie de ovaz, lungi de aproximativ 40 m care, in dimineata ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtatorului, acesta ramanand astfel echipat pe toata durata purtarii costumatiei. Masca initiala din paie era aruncata in foc pentru a arde, simbolizand astfel moartea si renasterea vegetatiei, odata cu trecerea anotimpurilor.

In unele parti, forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel sau de miel peste o galeata metalica, in timp ce in alte sate pielea se intinde pe un suport metalic, in asa fel incat reda fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se mascheaza este acoperit cu o blana de oaie sau cu un cojoc lung, intors pe dos.

Jocul cu masca de urs din ciclul Anului Nou ar avea legătură cu acest cult dacic. Oricum, lucrările şcolii mitologice consemnează legende despre metamorfozarea omului în urs, explicându-le prin similitudinile de ţinută şi de fizionomie între om şi acest animal.  O legenda relatează ca ursul se întrece cu dracul la secerat şi-l întrece, deci se  asociază ursul şi cultul grâului. Romulus Vulcănescu semnalează un „colind fără text” din Dobrogea, „jocul ursului de paie”, după treieratul grâului. Dacă adăugăm jocurile cu masca de urs din ciclul Anului Nou care-l asociază cu ritmurile vegetale (masca de urs simbolizează moartea şi reînvierea) şi utilizarea ursului în practici apotropaice şi de fertilizare, atunci are o explicaţie şi asocierea ursului cu grâul (ursul secerător, ursul morar). Este vorba despre o analogie între hibernarea ursului şi „hibernarea” seminţelor.

De altfel, în multe mituri, ursul este asimilat cu luna (în Siberia) sau este asociat cu divinităţile lunare (o însoţeşte pe Artemis în ipostaza ei de divinitate lunară) şi cu forţa instinctelor patronate de luna. Aşa că ursul „reglează şi determină ritmurile naturii şi ale cosmosului”.

Ursul- in literatura romana

Cu siguranţă, moldoveanul Mihail Sadoveanu cunoştea reprezentările ursului în ciclul obiceiurilor calendaristice, ca şi alte ipostaze din literatura folclorică. Şi deoarece ursul era deseori întâlnit nu numai în pădure, ci şi în apropierea gospodăriilor ţărăneşti, animalul est invocat şi descris în relatările protagoniştilor şi ale martorilor unor astfel de întâmplări.

În povestirea Ursul (volumul Valea frumoasei, 1938) protagonist este un copil, păstor la numai zece ani, care a văzut, căţărat într-un brad, cum fiara îi sfârtecă o junincă. Deşi incidentul este dramatic, relatarea alunecă spre umoristic, pentru că ursul a fugit când copilul şi-a strigat mama: „S-a dus în râpă, sărind alternativ cu dinaintea şi cu dinapoia, şi fuge şi acum. S-a temut de mama lui Petrică. Se pare că-i aprigă muiere.” Copilul nu s-a temut atât de urs, cât de mama sa care-i va cere socoteală pentru paguba făcută de fiară. Întâmplarea, reală, s-a petrecut într-un loc cu „nume tainic”, Cioaca Jinarilor, „lângă o hrubă de unde te cobori pe celălalt tărâm”. Şi astfel, naratorul plasează aventura lui Petrică la graniţa dintre realitate şi ficţiunea cu aură de legendă.

Adevărat că acest animal, puternic şi necruţător când este provocat, are, de obicei, o fizionomie de om blând şi trist. Este chipul unui personaj sadovenian din povestirea Ion Ursu (1901, reluată în volumul Dureri înăbuşite, 1904). Un ţăran sărac a plecat din sat şi s-a „proletarizat”. Naratorul insinuează în fizionomia personajului său câteva trăsături ale animalului, de parcă ar vrea să ascundă ceea ce au comun omul şi ursul. Ion Ursu „nu-i nici gros, nici urât, nici greoi din fire” (cum şi-l reprezintă necunoscătorii pe urs), dar „e mijlociu la trup, bine-legat” şi are „ochii blânzi, căprii, sub sprâncene late. Umblă domol, vorbeşte rar şi îndesat, cu glas întunecat şi ostenit de suferinţă”. Scos din sat ca un animal din pădure şi obligat să se adapteze la un alt mediu, va pierde valorile morale ale lumii sale şi se va degrada.

Ecouri ale fabulosului mitic şi ale credinţelor totemice se aud în Şoimii, unde Petrea Gânj „mormăia din când în când ca urşii”, Toader Urs era „urs, drept urs, cu nişte mustăţi de şi le înnoda la ceafă” şi tocmai de aceea nu o să tragă în „bunică-su”, adică în urs, aşa cum nici Alexa Totârnac zis Vulpe „n-o să tragă în cimotiile sale”, adică în vulpi.

CĂUTAREA ADEVĂRULUI


CĂUTAREA ADEVĂRULUI

CĂUTAREA ADEVĂRULUI

CĂUTAREA ADEVĂRULUI

 

Întrebări şi Răspunsuri  … dr. David Hawkins

 

Întrebare: Unde să începem căutarea adevărului spiritual numit iluminare?

Răspuns: E simplu. începeţi cu cine şi ce sunteţi. Orice adevăr se găseşte în interior. Folosiţi tehnicile verificate ca pe un ghid.

I: Unde poate fi găsită realitatea adevărului etern?

R: începeţi prin a accepta afirmaţia extrem de importantă conform căreia orice adevăr este subiectiv. Nu irosiţi vieţi întregi în căutarea unui adevăr obiectiv, deoarece un asemenea lucru nu există. Şi chiar dacă ar exista, nu ar putea ii găsit, cu excepţia experienţei sale subiective. Orice cunoaştere şi înţelepciune este subiectivă. Nu putem afirma despre nimeni şi nimic că există, până nu experimentăm subiectiv respectivul lucru. Chiar şi dacă ar exivSta o presupusă lume materială pur obiectivă, s-ar putea afirma despre ea că există numai datorită experienţei sale subiective. Chiar şi cei mai înverşunaţi matcrialişti sunt marcaţi de faptul că, într-un final, singura care poate conferi autoritate şi credibilitate acestei lumi este numai propria lor conştientă subiectivă.

I: Nu există nici o diferenţă între o realitate subiectivă şi una obiectivă?

R: Orice realitate este subiectivă. Orice altă poziţie constituie decât o iluzie bazată pe dualitate. Subiectivul şi obiectivul sunt unul şi acelaşi lucru, adică nimic altceva decât nişte descrieri diferite provenite din diferite puncte de percepţie. Realitatea nu este bazată pe percepţie, durată, descriere, formă sau măsură. Toate aceste atribute şi altele asemenea lor aparţin percepţiei înseşi, care este, în însăşi natura sa intimă, tranzitorie, arbitrară, limitată, iluzorie şi dualistă.

I: Care este valoarea marilor învăţători si învăţăturilor lor?

R: Darul acestora nu este limitat la informaţii, fapte sau înţelepciune, ci include mai ales nivelul de putere al conştiinţei din care emană acestea. Marea putere este susţinută de puritatea contextului. Utilitatea multor învăţături a fost distrusă de erorile din contextul în care au fost prezentate şi, astfel, semnificaţia lor a fost umbrită sau distorsionată. Cum ar fi putut fi târâtă altminteri omenirea în actele oribile comise în numele unei religii sau a alteia, în numele unor dogme teologice sau poziţionalităţii? Fiecare crimă umană poate fi scuzată şi justificată (de către cei ce caută puterea, faima, bogăţia şi controlul asupra celorlalţi) printr-o declaraţie distorsionată, care se pretinde a fi adevărată pentru că a fost luata „din Sfânta Scriptură”. Mascarada dogmei învestmântate în haina adevărului a condus la distrugerea şi stingerea unor civilizaţii întregi; toate imperiile de acest fel au apus.

î: Care este diferenţa de semnificaţie între Dumnezeu, Buddha, Hristos, Avatar, Adevăr, Iluminare, Sine, Krishna, Realitate, Conştientă, Unitatate, Absolut, Totalitate, şi Divinitate?

R; Niciuna. Diferitele forme lingvistice reflectă numai cultura din care au provenit respectivele învăţături.

I: Dar oare nu există diferenţe între adevărurile acestor diferite învăţături?

R: în realitate, nici o diferenţă nu este posibilă. Toate presupusele diferenţe sunt datorate numai neînţelegerilor şi nu sunt altceva decât reflectări ale limitelor contextului. Diferentele pot exista între religii, dar nu între adevăratele învăţături spirituale. Spiritualitatea unifică; religiozitatea divizează.

I: Cum de poate fi posibil acest lucru?

R: Toate adevărurile sunt autoexistente, totale, complete şi atotcuprinzătoare, tară localizare, durată sau părţi. Deoarece adevărul este în sine autoexistent în totalitatea sa, Sinele autoevident şi subiectiv cuprinde Tot Ceea ce Există. Totalitatea nu permite existenţa niciunei divizări.

î: Ce este „eul”?

R: „Eul infinit” este acea realitate subiectivă ce fundamentează eul individual şi permite experimentarea fiinţării, în sensul de propria existenţă. Ceea ce permite exprimarea cuvântului „eu” este „Eul” Absolut. S-ar putea spune că Descartes a avut dreptate, dar a formulat maxima sa invers. Adevărul nu e că „gândesc, deci exist,” ci că „exist, prin urmare gândesc”. Conştiinţa, sau capacitatea de conştientă, este lipsită de formă şi constituie punctul de plecare de la care poate fi identificată forma. Forma poate fi percepută tocmai în virtutea aparentei lipse de formă din spaţiul vid. Putem vedea norii numai datorită clarităţii cerului.

I: Există cumva vreo scurtătură spre iluminare?

R: Da. Putem petrece o viaţă întreagă studiind toate învăţăturile spirituale şi filosofice ale lumii pentru a nu ajunge în final decât la confuzie şi descurajare. Căutaţi să „cunoaşteţi” şi nu să „cunoaşteţi despre”. „Cunoaşterea” implică o experienţă subiectivă; „a cunoaşte despre” nu înseamnă decât a acumula fapte şi informaţii. In final, toate aceste informaţii şi fapte dispar şi nu mai există nimic de cunoscut. Dacă înţelegem că propriul nostru Sine este Tot ceea ce există, a existat şi va fi, ce altceva ar mai trebui să mai ştim? Completitudinea este – prin propria sa natură intimă – totală şi completă.

I: Cum este posibil acest lucru?

R: Deoarece odată ce ai devenit ceva, nu mai ai nimic de aflat despre acel lucru. Cunoaşterea implică ceva incomplet. Ceea ce sunt este Totul. înţelegerea faptului că suntem deja şi am fost întotdeauna Tot Ceea ce Este, nu mai are nevoie de nici o completare.

I: Acest lucru sună confuz

R: Numai din cauză ca falsul sine/eu se identifică pe sine însuşi cu limitele si cu forma.

I: Ce se poate spune despre „învăţare”?

R: Din momentul în care survine conştienta Realităţii, orice învăţare încetează. Mintea devine tăcută. In pace şi linişte, tot ceea ce există îşi radiază propria semnificaţie şi propriul adevăr, dezvăluind faptul că natura existenţei este copleşitor de divină. Totul îşi radiază propria esenţă divină ca Existenţa însăşi. Ceea ce Este şi ceea ce este Divin sunt unul şi acelaşi lucru. Manifestatul radiază din Nemanifestat. De asemenea, Manifestatul, în esenţa sa intimă este tot Nemanifestat. Nu există dualitatea manifestatului versus nemanifeslatuluL Toate diferenţele dispar atunci când depăşim percepţia, care nu constituie decât un punct de vedere arbitrar şi limitat. Percepţia este aceea care crează dualitatea. Acesta este un fapt experimental şi nu o concluzie filosofică. Filosofîa poate fi folositoare, dar ca nu este decât o paralelă intelectuală la realitate, în care nici o filosofie nu este posibilă.

I: Atunci, despre ce anume discutăm de fapt?

R: Descriem unele aspecte, dar în spatele acestor descrieri se găseşte realitatea subiectivă a experienţei.

I: Ce valoare au învăţăturile şi descoperirile?

R: Fiecare informaţie contribuie la înţelegerea şi recunoaşterea intuitivă. Adevărul este recunoscut. EI se prezintă ca un câmp al conştientei ce a fost pregătit pentru a permite revelarea sa. Adevărul sau iluminarea nu sunt câştigate sau atinse. Sunt o stare sau o condiţie ce se prezintă atunci când împrejurările sunt potrivite pentru acest lucru.

I: Ce anume favorizează acest fapt?

R: Smerenia are o valoare mai mare decât toate acumulările factuale. Până ce nu am experimentat total şi complet prezenţa lui Dumnezeu, în totalitatea sa uluitoare şi absolută, este mai sigur să plecăm de la premisa că, în realitate, nu ştim nimic şi că toate aşa-numitele cunoştinţe acumulate nu sunt altceva decât ignoranţă şi mândrie. Oricine afirmă „ştiu”, prin însăşi această afirmaţie dă dovadă de falsitate, căci. altminteri, n-ar avea o asemenea pretenţie.

I: De ce constituie oare cunoaşterea o piedică în calea iluminării?

R: Gândul că „ştiu” împiedică conştienta ultimă a adevăratului „Eu sunt”. Cuvântul „ştiu” este dualistic şi presupune o dihotomie între un subiect separat, „cunoscătorul” şi altceva, exterior acestuia, care urmează a fi cunoscut.

I: Aşadar, nu există nici o divizare între cunoscător şi cunoscut, nici o diferenţă între subiect şi obiect?

R: Aceasta este eroarea fundamentală a dualităţii, care presupune un punct de observaţie perceptual. în realitate, subiectivul şi obiectivul sunt unul şi acelaşi lucru. A spune altceva constituie numai o poziţie arbitrară.

I: Auzim că eul constituie de fapt blocajul în calea înţelegerii Puteţi explica aceasta?

R: In realitate, nu există nimic de genul eului; acesta este numai iluzoriu. Este format dintr-o compilaţie de puncte de vedere arbitrare, alimentate raţional si susţinute de sentimente si emoţii. Aceste dorinţe reprezintă ataşamentele despre care Buddha spunea că sunt lanţurile suferinţei. Eul se dizolvă prin intermediul smereniei absolute. El nu este decât o colecţie de artefacte arbitrare ale minţii, ce capătă forţă numai prin intermediul vanităţii şi obişnuinţei. Dacă abandonam vanitatea gândirii, ea se dizolvă. Plăcerea vanităţii constituie, prin urmare, fundamentul eului – anulaţi-o şi atunci şi eul va dispărea. În stările mai înalte ale conştiinţei, acesta devine tăcut în Prezenţă. În prezenţă, nici un gând nu mai este necesar – şi nici posibil.

I: Trebuie să existe unele instrumente care să ne ajute să slăbim forţa eului asupra noastră.

R: Procesul de formare al ideilor persistă pentru că este valorizat. Observaţi că toată lumea are o opinie, despre absolut orice. Observaţi că toate gândurile sunt numai nişte puncte de vedere. Cu toţii suntem îndrăgostiţi de propriile noastre gânduri şi idei, chiar dacă sunt lipsite de valoare.

I: Ce se poate spune despre valoarea educaţiei?

R: Educaţia dă validitate procesului gândirii şi, prin urmare, acţiunilor. Este importantă în lume, dar nu conduce la iluminare. A deveni educat este un obiectiv, a deveni iluminat este altul, mulţi sunt educaţi, dar puţini sunt iluminaţi.

I: Dar oare experimentarea a ceea ce suntem nu constituie o realitate?

R: Orice separaţie nu este decât un artefact al gândirii. Este esenţial să înţelegem că mintea experimentează întotdeauna un punct de vedere.

î: Atunci, ce este iluzia despre care auzim atât de multe?

R: întreaga iluzie perceptuală pe care eul o consideră a fi realitatea, este în totalitate un produs al poziţionalităţii. E foarte important să înţelegem acest lucru în conştienta noastră care trăieşte experienţa. Dacă observaţi cu atenţie, veţi înţelege că atunci când mintea se aşează pe o poziţie, acea poziţie provine din alegere, antrenare, dorinţă, emoţie sau din puncte de vedere politice sau religioase. Din perspectiva poziţionalităţii moralismului, toate acţiunile şi evenimentele pot fi categorisite drept rele sau bune. Şi tocmai din poziţionalitate provin toate sacrificiile inutile si suferinţele lumii.

I: Care este cauza acestei erori?

R: Judecata. Aceasta este marea vanitate a eului. Scriptura spune „ Nu judeca,pentru a nu fi judecat”. De asemenea „Judecata este a mea. Spune Domnul”. Hristos ne-a spus să iertăm. Buddha a spus că nu exista nimic de judecat, deoarece percepţia nu poate vedea decât iluzia. Percepţia este întotdeauna parţială şi limitată de un context arbitrar. în realitate, nici o judecată nu este posibilă.

I: Este oare judecata justificabilă vreodată?

R: Întotdeauna poate fi analizată raţional. Din etică, învăţăm axioma fundamentală că scopul nu scuză mijloacele. A eşua să înţelegem această maximă fundamentală înseamnă a fi un dictator, facînd obiectul unei serioase erori spirituale. Un rezultat „bun” poate fi invocat ca scuză a oricărui comportament barbar. Acest raţionament, care violează premisele spirituale, este intens folosit în societatea noastră pentru justificarea comportamentelor sancţionate din punct de vedere social. Aceste încălcări subminează însăşi textura societăţii si alimentează comportamentele greşite, infracţiunile şi toate formele suferinţei umane.

I: Cum se poate elibera omenirea din această condiţie mizeră?

R: Calea cea mai dreaptă constă în înţelegerea naturii conştiinţei înseşi. Conştienta cu privire la natura conştiinţei ne catapultează dincolo de toate problemele, limitările şi strădaniile umane. Iată cel mai important subiect dintre toate ce trebuie învăţate, pentru că stă la baza oricărei experienţe şi întreprinderi umane. Ştiinţa însăşi a progresat numai pînă în punctul din care nu mai poate merge mai departe tară a înţelege natura conştiinţei. Astfel, astăzi există numeroase conferinţe internaţionale referitoare la ştiinţă si conştiinţă, evenimente ce se bucură de mare interes si audientă. Totuşi, aceste încercări au fost stânjenite de lipsa instrumentelor adecvate pentru explorarea culmilor inteligenţei umane.

I: Auzim că o piedică în calea conştiinţei este dualismul însuşi. Cum poate fi depăşită această problemă?

R: Dualitatea constituie baza artificială si arbitrară a iluziei separaţiei. Ea provine din poziţionalitatea ce izvorăşte din judecăţile noastre, cu miliardele de gânduri, valori, selectivităţi, prejudecăţi şi opinii ale acestora. Acestea, la rîndul lor, provin din simbolism, din paradigme şi din contexte limitate. Numai printr-o limitare arbitrară a contextului se pot face judecăţi de valoare şi declaraţii despre absolut orice. Faptul că multe opinii sunt susţinute de mari mase de oameni este hipnotic. Şi puţine sunt minţile care pot scăpa de chemarea autorităţii consensului de masă. Oamenii, în loc să privească în interior, caută instrumente de ghidare în afara lor. Aşa cum a spus Freud, conştiinţa individuală se dizolvă în inconştienta acţiunii de masă. Moralitatea este redusă la tăcere de isteria maselor. Puţini sunt aceia care pot rezista propagandei mass-media. În cele din urmă, adevărul iese la iveală dar, de obicei, este prea târziu. Cât de adesea eroarea umană este ceea ce stă la baza tragediilor este revelat de frecventele cazuri în care, pe baza probei testelor ADN, se revine asupra justificării condamnării unor acuzaţi, dintre care unii au fost condamnaţi chiar la pedeapsa capitală. Mărturia în instanţă ţine de percepţie şi, dat fiind că percepţia constituie principala sursă a erorii, este de înţeles că aşa-numitul sistem juridic este predispus la erori. Adevărul nu poate fi obţinut prin sufragii. Concluziile juriului nu sunt decât nişte opinii, nu fapte. Emoţiile orbesc percepţia şi garantează eroarea. Astfel, dualitatea este o separaţie a adevărului şi erorii, provenită din vanitatea percepţiei şi eului.

I: Cum anume rezultă percepţia în dualitate?

R: Selectivitatea arbitrară rezultă într-o poziţionalitate, care reprezintă un punct de vedere ce polarizează artificial unitatea Realităţii în nişte părţi aparent separate. Aceste părţi sunt numai aparente pentru că, în Realitate, nimic nu se separă. Separarea în părţi are loc exclusiv în minte – nu şi în Realitate. Astfel, sfârşim vorbind despre „aici” şi „acolo”, sau despre „atunci” şi „acum”, după cum ne selectăm în mod arbitrar anumite porţiuni din curgerea vieţii pe care le numim „evenimente” sau „întâmplări”. O consecinţă serioasă a acestui proces mental este aceea a generării unei false înţelegeri a cauzalităţii. Şi tocmai această neînţelegere conduce la nesfârşitele probleme şi tragedii umane.

I: Observ că insistaţi foarte mult asupra clarificării naturii cauzalităţii

R: într-o încercare de a reuni ceea ce a fost separat din punct de vedere conceptual în procesul elaborării şi dezvoltării artefactelor mentale, cauzalitatea este inventată pentru a explica ceea ce se înţelege azi prin „relaţie”. In realitate, există numai identitatea; nu există nici o cauză a ceva şi nici nu este nevoie de paradigma newtoniană a cauzalităţii lineare (fundamentată tocmai pe ideea existenţei unor „cauze”). In realitate, totul este deja complet, iar unitatea totală este dincolo de timp, spaţiu, separaţie ori definire. Este evident ca nimic nu cauzează nimic, pentru că aceasta ar aduce în discuţie existenţa unei separaţii dualiste în timp şi spaţiu, care e imposibilă. Manifestatul devine manifestat prin intermediul creaţiei. Toate lucrurile suni în virtutea esenţei lor in expresia sa ca existenţă. Tot ceea ce putem observa noi sunt condiţii. E relativ uşor să înţelegem următorul aspect: „cauza” a tot ceea ce există este totalitatea întregului univers, de-a lungul timpului, fiind ceea ce este în toate expresiile sale ca existenţă. Prin urmare, fiecare „lucru” exista ca o expresie a identităţii, iar esenţa tuturor lucrurilor radiază prin simpla prezenţă a acestora. Toate lucrurile sunt autocreate, prin expresia divină ca existenţă. Prin urmare, nici un lucru nu poate fi decât ceea ce este, graţie totalităţii întregului univers. Un fir de praf n-ar putea fi acolo unde este în lipsa curenţilor de aer, care presupun existenţa unei încăperi care, la rândul ei, presupune o clădire, un continent, o planetă, un sistem solar, o galaxie, un univers ş.a.m.d. Toate afirmaţiile minţii sunt subiective. Nu există vreo progresie lineară a evenimentelor, succesiunilor sau cauzărilor. Totul radiază aşa cum este, ca expresie a existenţei. Totul e autoexistenţă şi, prin urmare, nu depinde de nimic altceva decât de sine însuşi.

I: Să fie oare eul„rău” ?

R: Problema eului nu e că ar fi rău, ci numai că este limitat şi distorsionat. A privi eul ca pe un duşman înseamnă a devein polarizat, a implica un conflict, vinovăţie, mânie şi ruşine. Poziţionalităţile vin în sprijinul eului. Prin lărgirea contextului, contrariile sunt depăşite şi problemele sunt dizolvate. Smerenia înlătură bastioanele eului formate din judecăţi, poziţionali taţi şi moralism. In Realitate, nu pot exista în nici un fel contrarii, după cum nu există nici câştigători sau perdanţi. În cadrul lumii iluziilor, lucrurile (de exemplu, statisticile) depind de cum anume sunt stabilite şi definite limitele. Prin schimbarea clasificărilor, şi statisticile se vor schimba. Astfel, rata presupusă a criminalităţii din Statele Unite poate fi făcută să pară ridicată sau scăzută, în funcţie de presiunile politice, prin includerea sau excluderea anumitor aspecte din respectivele statistici. Prin acest procedeu, orice fenomen social poate fi făcut să pară ridicat ori scăzut. Prin urmare, lumea descrisă de percepţie este arbitară, iar realitatea socială devine orice dorim să poarte acest nume. Definiţia defineşte percepţia si corolarul este în aceeaşi măsură adevărat.

I: Ce efect a te gândirea asupra percepţiei?

R: De obicei, gândirea îmbracă forma limbajului. Limbajul este bazat pe etichetarea celor rezultate din separarea şi fragmentarea anterioară a întregului. Gândirea şi artefactele minţii sunt un dialog şi o expresie a dualităţii. Putem întreba cine sau ce anume gândeşte  şi în folosul cui. Cine anume e vorbitorul si cine ascultătorul?

I: Care este diferenţa între eu şi minte?

R: în realitate, sunt unul şi acelaşi lucru. Cu toate acestea, termenul „eu” este folosit în general pentru a descrie anumite aspecte ale minţii, dar poate fi definit într-un context mai general drept sursa şi procesul gândirii.

I: Ce relaţie există între minte si meditaţie?

R: Scopul meditaţiei este să depăşească mintea, artefactele şi percepţiile limitate ale acesteia, depăşind prin aceasta dualitatea şi devenind tot mai conştientă de întreg. Gândirea porneşte de la o lipsă; scopul său este acumularea. In totalitate, nu lipseşte nimic. Totul este complet, total şi întreg. Nu există nimic la care să te gândeşti şi nici măcar im motiv pentru care s-o faci. Nu se ridică nici o întrebare, iar răspunsurile nu sunt nici de trebuinţă, nici căutate. Totalitatea este completă, satisfăcătoare, fără vreo incompletitudine.

I: Dacă gândurile reprezintă fragmente şi artefacte ale dualităţii, cum pot fi transpuse învăţăturile spirituale întrun limbaj, fără a le interpreta greşit prin acesta?

R: Conceptele au anumite nivele de putere ce pot fi calibrate. Cu cât este mai mare acest nivel de adevăr, cu atât mai mare este şi puterea. Energia conceptului provine din adevărul său, la care se adaugă nivelul conştiinţei celui care-1 enunţă. Neajutată de o energie superioară (cum ar fi cea a unui mare învăţător), eul/mintea nu se poate transcende singură.

î: Multe învăţături sună ambiguu, generând confuzii

R: Ambiguitatea însăşi este iluzorie. Toate ambiguităţile se dizolvă în prezenţa înţelegerii. In cadrul adevărului, nu sunt posibile controverse.

I: Cum se poate aşa ceva?

R: Pentru simplul fapt că numai ceea ce există are o realitate. Nu există „adevăr versus fals”. Ceea ce numim „falsitate” nu are nici existenţă, nici realitate, doar ceea ce e adevărat are existentă. Orice altceva este o iluzie.

I: Puteţi să-mi mai daţi şi un alt exemplu?

R: Contrariile nu există în Realitate. Ele nu sunt decât concepte ale limbii şi ale minţii. Să luăm, de exemplu, contrariile evidente ale întunericului/luminii. In realitate, nici nu există întuneric, există numai lumină. Condiţiile ce pot fi descrise corect drept lumină pot fi sau nu prezente, sau lumina este prezentă în anumite grade, prin urmare orice lumină sau lipsă a acesteia poate fi definită numai în termeni de prezenţă într-un anumit grad sau altul al luminii (sau de absenţa a acesteia). Astfel, există o singură variabilă – şi anume prezenţa sau absenţa luminii. Nu este posibil să împrăştiem întunericul. Este posibil însă ca, prin intermediul limbajului, să numim lipsa luminii întuneric, dar acesta din urmă nu are nici o existentă în Realitate. Să mai dăm un exemplu – a avea sau nu bani. în acest caz, singura variabilă este prezenţa sau absenţa banilor. Termenul „sărăcie” implică această absenţă, dar nu reprezintă un lucru în sine. Sărăcia nu poate fi o „posesie”. Nu există suişuri sau coborâsuri în Realitate. Acestea sunt denominări ce provin dintr-o poziţionalitate arbitrară. Ele nu există în Realitate. Aşa s-a şi format, de altfel, întreaga lume iluzorie a eului – din poziţionalitate, alături de o naivitate ce presupune că aceste contrarii au o existenţă independentă. în realitate, nu trebuie să diferenţiem între „ce este” şi „ce nu este” – tot ce trebuie să facem e să afirmam că ceea ce este, este. Prin urmare, falsitatea nu trebuie negată, ci doar adevărul trebuie afirmat.

I: S-ar părea că trecerea de la percepţie şi dualitate la Realitate e una dificilă şi reclamă reprogramarea întregii minţi Este posibil acest lucru ?

R: O mişcare majoră în evoluţia conştiinţei, numită în mod tradiţional „depăşirea contrariilor” are darul de a induce un salt rapid al conştientei. Să examinăm mai multe exemple ce sunt uşor de înţeles. Presupusele contrarii ale căldurii şi frigului se dizolvă în recunoaşterea faptului că singurul lucru real este prezenţa sau absenţa căldurii. Nu spunem că a apărut frigul’, ci că a dispărut căldura. Dacă ea este prezentă, numim această condiţie căldură. Frigul nu înseamnă decât absenţa căldurii; el nu există în sine. Nu putem spune că în cameră există non-căldură. Nu putem spune că o absenţă este prezentă, sau că lipsa există. îngăduiţi-ne să mai dăm un exemplu: acela al contrariilor vizibilului versus invizibilului. Este evident că invizibilul nu e ceva care există independent, aşa că se iveşte următoarea întrebare: prin ce mijloc vizibil? Un alt exemplu ar fi acela al contrariilor evidente de prezent/absent. Prezenţa este o realitate ce poate fi confirmată, absenţa nu e o condiţie ori o stare în sine. Nu putem spune că absenta există.

1: Acestea par totuşi abstracte. N-aţi putea da un exemplu mai concret?

R: Electricitatea este sau nu pornită. Ea nu cunoaşte ideea de a nu exista. Inexistenta electricităţii nu este decât o convenţie de limbaj. Tot ceea ce poate face telegraful este să trimită „semnale”, el nu poate transmite „lipsa acesora”. La fel, viaţa poate fi sau nu prezentă – moartea nu are o existenţă independenta.

I: Ne-aţiputea da un exemplu experimental nonverbal?

R: Există o demonstraţie foarte simplă şi interesantă a acestui principiu, Cea mai mare parte a oamenilor sunt familiari într-o oarecare măsură cu ştiinţa kinesiologiei. O simplă demonstraţie arată că ceea ce este pozitiv ori adevărat induce o întărire a tonusului muscular al corpului, iar ceea ce nu e adevărat ori negativ, fals, induce o slăbire a tonusului muscular. Pentru negativ mintea naivă, pare că răspunsul kinesiologic este pozitiv ori, respectiv fals ori adevărat. In realitate, aşa cum se întâmplă şi cu electricitatea, ceea ce există sau este adevărat are putere, iar răspunsul kinesiologic e pozitiv. Ceea ce nu are existenţă sau e fals, nu are energie ori putere. Cu alte cuvinte, nu există nimic de genul falsităţii, care să genereze slăbirea subiecţilor. Ceea ce induce acest lucru este absenţa puterii sau energiei adevărului. In mod similar, cea care face un motor „să meargă” este electricitatea. Atunci când aceasta e deconectată, motorul se opreşte. Nu există nimic de genul „non-electricităţii” care să inducă oprirea motorului. Tot ceea ce nu are o existenţă în Realitate nu este decât un produs iluzoriu al minţii şi nu are o existenţă independentă. Prin urmare, e inutil să căutăm un univers obiectiv şi independent, pentru că acest lucru nu e posibil. Tot ceea ce există, există numai ca experienţă subiectivă. O realitate independentă şi obiectivă nu poate fi nici confirmată, nici negată. Oricare dintre aceste afirmaţii constituie doar o poziţionalitate. Nimeni nu se poate sustrage subiectivităţii pure a propriei experienţe.

I: Care este scopul eului!

R: Nu se poate spune care e scopul său, ar fi doar un raţionament teleologic. Cu toate acestea, funcţia sa principală e organizată spre autoperpetuare, pentru a se menţine iluzia unui „Eu” separat, dotat cu existenţă şi unicitate proprie. În consecinţă, el este subiectul durerii, suferinţei şi fricii de moarte. Astfel, eul transmite strategiile sale de supravieţuire în multiplele expresii ale acestora, de genul acumulării, fricii de a pierde şi anxietăţii referitoare la destinul său ultim.

I: Care este cea mai importantă consecinţă a funcţiei eului?

R: Credinţa conform căreia există un „făptaş” în spatele acţiunilor, un „gânditor” în spatele gândurilor, o entitate care „simte” în spatele simţurilor. Toate acestea sunt iluzii şi consolidează credinţa că omul este o entitate separată şi distinctă, care face obiectul naşterii, morţii si karmei. Credinţa că suntem o entitate separată generează teama care, la rândul ei, consolidează toate tendinţele de supravieţuire, precum şi mecanismele fundamentale ale eului de lăcomie, dorinţă, invidie, mândrie, ură şi vinovăţie. A considera că suntem o entitate separata şi finite crează automat o dualitate bazată pe „eu” versus „non-eu”, „aici” versus „acolo”, „acum” versus „atunci”, şamd.

I: Care este, atunci, modul fundamental de autopropagare a eului?

R: Având credinţa că este o entitate separată, eul rezistă acestei iluzii bazate pe teama sa de non-existenţă. Teama sa e aceea de a ajunge la un punct final şi de a nu supravieţui în timp. Noţiunea sa de realitate este foarte limitată, iar eul nu ştie ce se află dincolo de el. Eul nu poate experimenta Infinitul şi nici cunoaşte Prezenţa subtilă care îl va înlocui. Eul se cramponează de un „eu” mic, personal, pentru că nu are nici o cunoştinţă sau experienţă conştientă a păcii şi bucuriei infinite ale marelui „Eu”, care intră în conştienta si îl înlocuieşte. Eul nu poate fi învinuit pentru ignoranţa sa. EI nu are nici o idee asupra faptului că dincolo de parametrii săi limitaţi mai există ceva. Depăşirea propriilor limite şi graniţe autoimpuse nu reprezintă un scop care să provină de la eul însuşi. Neajutat, eul nu se poate transcede pe sine şi nici nu poate dizolva propriile limite şi reţineri. El este asemenea unui trib izolat, care nu este conştient de faptul că, dincolo de el, se găseşte o întreagă lume. De obicei, membrii societăţilor primitive se referă la ei înşişi ca la „Oamenii Pământului”. Eul nu este nici rău şi nici un duşman, ci doar o iluzie care trebuie abandonată pentru a fi înlocuită de ceva mult mai bun.

I: Dacă eul este aşa cum l-aţi descris, cum anume poate surveni iluminarea?

R: Aceasta este funcţia spiritualităţii, care informează, educă, inspiră, conduce şi ajută explorarea conştiinţei dincolo de restricţiile experienţei eului. Cei care au mers mai departe pe acest drum către conştienta superioară relatează lumii descoperirile lor şi-i invită pe cei interesaţi să-i urmeze. Deşi, din punct de vedere statistic, iluminarea este destul de puţin frecventă, ea se petrece suficient de adesea pentru a exista un corp colectiv de învăţături cu o profundă influenţă asupra întregii omeniri. Fiecare fiinţă iluminată, prin propria sa radiaţie energetică recontextualizează şi extinde în linişte paradigm conştiinţei umane. Faptul că este posibilă atingerea nivelelor superioare ale conştiinţei inspiră orice cunoaştere, creând contextul general al experienţei umane. Dorinţa de progres este înăscută în toate societăţile şi culturile, atât la nivel individual, cât şi colectiv. Strădania umană e cea care crează istoria civilizaţiei, prin eforturile oamenilor de a deveni mai buni. Strădania însăşi este prezentă chiar şi în frecventele erori comise.

I: S-a spus că lumea pe care o vedem şi experimentăm constituie o proiecţie a mintii si nu are o existent independentă. Ea există numai ca percepţie. Cum poate fi explicat acest lucru?

R: Putem începe de la un exemplu simplu. Auzim că există o „problemă” în lume, ori că observatorul are o „problemă”. Este relative uşor să vedem că toate problemele există numai în mintea observatorului, ca rezultat al îmbrăţişării unui punct de vedere arbitrar. Toate „problemele” sunt produse ale minţii şi nu există în lume. Dorinţele şi alte pasiuni lumeşti, precum şi sistemele de credinţă rezultă din selectivitatea percepţiei. Examinaţi aşanumitele „semne zodiacale” şi „constelaţii” care se presupune că există pe cer. Dacă fotografiaţi cerul înstelat din timpul nopţii şi-l priviţi fără idei preconcepute, devine evident că se pot trasa unele linii arbitrare între oricare grup de puncte luminoase, astfel încât să se producă o figură familiară sau o formă geometrică. Se poate trasa conturul unui câine, unei pisici şamd. In realitate acestea nu există în spaţiu; de fapt, nimic de genul constelaţiilor nu există decât în imaginaţia observatorului. Dintr-un punct de observaţie diferit, nici una dintre constelaţiile faimoase cu nume fanteziste nu poate fi zărită.

I: De ce există atunci o asemenea pletoră de observaţii şi sisteme de credinţă eronate?

R: Limbajul crează şi defineşte modelele de gîndire şi formele care apoi sunt proiectate asupra lumii. El este un obicei antropomorfic. Vedem un copac înalt lângă unul spunem: „copacul cel mare îl sufocă pe cel mic şi îi ia lumina soarelui”. Sau spunem că a fost o furtună puternică, că respectivul copac e frumos în vreme ce acela mai mic decât el este deformat şi urât. Afirmaţiile antropomorfîce naive sunt foarte răspândite. Atunci când spunem despre ceva că este bun, vrem să spunem de fapt că dorim respectivul lucru. Când spunem despre ceva că este rău, de fapt înseamnă că nu ne place. În sine, lumea nu conţine obiecte, adverbe sau prepoziţii, nici secvenţialităţi, evenimente sau întâmplări. Chiar şi toate verbele sunt inadecvate. Nimic nu „face” o acţiune sau alta. Chiar şi substantivele sunt surse ale iluziei perceptuale, de vreme ce ele instituie o selecţie arbitrară a graniţelor şi calităţilor care au o existenţă exclusiv în mintea observatorului. Ceea ce este dificil de înţeles este că totul este total şi complet în sine şi există în propria sa identitate de sine. Nici un lucru nu există şi, chiar dacă ar putea exista, nu este numele care îi este atribuit. A spune: „acesta este un scaun” înseamnă a nega completitudinea, totalitatea si absoluta identitate de sine a tot ceea ce există. A spune: „acesta este un scaun” înseamnă a afirma că A este de fapt B. Numele, imaginea şi ideea unui scaun sunt ceva diferit de scaunul însuşi. Mintea este atrasă cu uşurinţă în capcana nominalizărilor şi convenţiilor de limbaj. Abstracţiunile reprezintă convenţii de limbaj, ele nu au o existenţă separată. Limbajul este o metaforă. Cu toţii suntem familiarizaţi cu imaginile din spatele imaginilor. Copiii adoră sa găsească figurile ascunse într-o imagine mai mare. Mintea face acest lucru în mod constant, mereu şi mereu, din obişnuinţă. Lumea perceptuală este formată din forme şi imagini familiare, ţinute laolaltă de sisteme de gândire şi energizate de emoţii. Dacă obiectul sau situaţia sunt plăcute sau urâte, temute sau admirate, considerate frumoase sau inestetice, depinde în totalitate de observator. Aceste calităţi nu există în lume; adjectivele nu au o existenţă reală. Pe măsură ce conştiinţa evoluează spre nivelele superioare, lumea îşi schimbă aparenţa şi comportamentul. Atunci când conştiinţa atinge nivelele calibrate în marjele superioare ale valorii 500, frumuseţea şi perfecţiunea lumii radiază şi devin evidente. Forma şi aparenta separaţie încep să dispară şi tot ceea ce există este văzut a fi interconectat şi continuu. Ajunşi aici, devenim martorii eternului miracol al creaţiei atemporale. Tot ceea ce există este văzut ca fiind întreg, perfect şi complet. Odată cu înţelegerea identităţii de sine, tot ceea ce există este văzut a fi de o perfecţiune absolută, în expresia esenţei sale divine. Imperfecţiunea există numai în minte. în lume nu există nici o imperfecţiune. .. Pe măsură ce nivelul conştiinţei depăşeşte valoarea 600 şi atinge nivelul 700 şi chiar nivelele superioare acestuia, lumea însăşi dispare. Există numai nemanifestatul. Manifestatul există numai ca percepţie. Realitatea absolută este ea însăşi lipsită de formă şi, prin urmare, prezentă în toate formele.

î: Poate fi cineva antrenat să atingă aceste nivele ale conştientei?

R: Aceste înţelegeri nu sunt atinse, ele se autorevelează. învăţarea spirituală nu se petrece într-o progresie lineară şi logică. Cea care deschide conştiinţa şi autoînţelegerea este mai degrabă familiaritatea cu principiile şi disciplinele spirituale. Nimic „nou” nu este învăţat ci, ceea ce există deja se prezintă ca fiind complet evident.

LEGILE – DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL(NEGATIV)


LEGILE – DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL(NEGATIV)

LEGILE – DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL(NEGATIV)

DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL(NEGATIV)

Prima lege care stă la baza existenţei materiei pozitive şi negative, deci şi a universului spiritual este LEGEA EMISiEl-ABSORBŢiEI. De la atom până ia spiritul uman toată gama atomilor şi întregul univers, cu toate fiinţele ce trăiesc în acest univers, trăiesc, există graţie fenomenului de emisie-absorbţie. care are valoare de lege primordială, fundamentală, a existenţei. Potrivit acestui fenomen-lege, orice existenţă, orice fiinţă trăieşte, există şi se mişcă în continuă emisie şi absorbţie de energie. Acest fenomen-lege de emisie-absorbţie este cel ce face ca orice element, orice atom, orice vietate, orice spirit să genereze un câmp magnetic, cu funcţia de a atrage sau de a respinge alte subiecte învecinate. Astfel, legat de legea emisiei-absorbţiei este legea atracţiei şi a respingerii, aceasta producându-sc datorită diferenţei de frecvenţe.

În universul spiritual negativ însă, materia negativă din care este alcătuit este în plină evoluţie, toate formele de viaţă fiind înscrise pe o curbă ascendentă în ce priveşte acumularea de energie! în cadrul acestei legi este cazul să menţionăm că din punct de vedere biologic omul (ca şi celelalte vietăţi) s-a oprit în sensul că organismul uman este la capătul evoluţiei sale, graţie evoluţiei milenare prin care a ajuns un organism complex echilibrat. Evoluţia biologică are o limită, un capăt un final. Dacă a rămas ceva care să evolueze, acesta este intelectul.

MENTALUL, activitatea psihomentală.

La acest capitol omul arc o evoluţie a sa. deschisă pentru veşnicie, menirea lui fiind să ajungă o fiinţă superioară, un mic Dumnezeu, din om să tindă să ajungă un supraom^ un zeu, parcurgând treptele mentalului, de la mentalul inferior la cel superior şi, in sfârşit, la mentalul suprem – stadiu atins de lumea opalică (divină), precum câteva din nivelele (treptele) superioare ale universului spiritual Naşte întrebarea: dacă din punct de vedere biologic evoluţia atinge nişte limite şi se opreşte, dacă însuşi mentalul în evoluţia sa va atinge treapta de Dumnezeu, este oare posibil ca evoluţia însăşi la un moment dat să stagneze? Răspunsul este afirmativ. Da! La un moment dat după ani de progres şi evoluţie, după secole, milenii încă de evoluţie aceasta se va opri. Când? Aici dăm un răspuns extrem de important, când legea “KARMEI va înceta sâ mai acţioneze. Ce este legea “karmei” sau “karma”? Potrivit acestei legi omui este silit sa duca o dublă existenţă, când pe pământ, când în universul spiritual.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Aşadar, când va dispare naşterea şi moartea, când omul va depăşi “‘normalitatea” de azi prin care este un rob încătuşat de satisfacţiile carnale şi materiale, când va trece la un alt mod de a fi, când va muri pentru plăcerile iluzorii şi va opta pentru strădania de a cultiva în el mentalul superior şi apoi va cuceri mentalul suprem, atunci când omul va epuiza cele trei trepte ale evoluţiei spirituale: PURIFICARE -ÎNNOBILARE – TRANSFIGURARE, arunci de-abia va ieşi din ciclurile obligatorii de reîncarnare, va părăsi pământul şi va rămâne definitiv la nivelul său de care aparţine în universul spiritual.

Pământul, sistemul nostru planetar, este în declin Este ştiut că oamenii de ştiinţă prevăd un sfârşit, o epuizare de energie a planetei noastre, ca şi a celorlalte, chiar o stingere lentă a soarelui. Universul spiritual (negativ) însă, cel alcătuit dintr-o substanţă superioară, activă, veşnică, va exista pentru veşnicie Singur, universul spiritual, alcătuit din materie negativa este etern, nu se va stinge niciodată, intrând treptat în ODIHNA VEŞNICA. Până atunci însă. până la acea bizară odihnă, va dăinui legea efortului

Potrivit legii efortului nu este posibila evoluţia mentalului de la sine! Acest lucru este extrem de important. Evoluţia mentalului, accesul la mentalul superior necesită efort, strădanie asiduă. Spune undeva Hristos:

“împărăţia cerurilor este a acelora ce se străduiesc şi numai cei ce depun efort ajung să o cucerească “. iar în alt loc spune: “împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru “.

Exprimare simplă şi concisă. Mentalul superior este în noi înşine, noi trebuie să-1 cultivăm prin efort; prin strădanie sistematică ajungem la el. Toate treptele de care pomeneam mai sus: purificare, înnobilare şi mai ales transfigurare, cer fiecare efort intens. Lenea, comoditatea barează evoluţia căci a ajunge “zeu” înseamnă a te înscrie în legea acumulării de energie prin muncă, efort şi veşnică activitate legată strâns în acest sens de prima lege a evoluţiei. Această lege a acumulării de energie îşi găseşte desăvârşita manifestare atât în sistemele solare, cât şi la nivelul atomilor, la nivelul materiei pozitive, perfect ilustrată de mai sus pomenitul sistem al lui Mendeleev. una din cele mai geniale descoperiri ale oamenilor de ştiinţă   In acest sistem periodic al elementelor găsim fiecare atom cu un număr specific demasă. cu un număr specific de electroni, fiecare atom ocupând o căsuţă, care reprezintă TREAPTA DE ENERGIE a fiecăruia, stadiul energetic la care se află fiecare atom. Acest tablou al lui Mendeleev, am putea spune, fără să greşim cu nimic că este un tablou al ierarhiei energiei acumulate. Perfect şi absolut valabilă formularea şi pentru universul spiritual negativ, care şi el este o ierarhie a energiilor acumulate, care au ajuns să emită lumină.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Este cazul aici să pomenim cititorului că în tradiţia ortodoxă a existat un sfânt părinte, care fiind şi el iniţiat de o entitate superioară, care a scris o lucrare intitulată: “Ierarhia cerească”. Acest luminat sfânt părinte se numea Dionisie (Pseudo) Areopagitul. Recomandăm cititorului această carte, precum şi o altă lucrare intitulată: “Numele divine”, întrucât noi suntem în deplin acord cu ideile sale de bază şi îndeosebi ai ideea că diferenţierea treptelor (în cazul ierarhiei) se face în funcţie de intensitatea energiei emanate de spint, precum şi de fiecare grupare de spirite. Această diferenţiere energetică provoacă dispunerea în spaţiu, în zone diferite, a diverselor lumi. Această ordine spaţială este rezultatul legii ierarhizării treptelor de energie şi lumină. Potrivit acestei legi a ierarhizării treptelor de energie, universul spiritual negativ îl vom găsi judicios ordonat şi organizat în spaţiu, cu trepte dispuse pe vertical în forme de brad, în vârful căruia va domina cetatea energiei şi luminii supreme: OPALUL, lumea perfectiunii divine, dătătorul de sens al întregului univers spiritual. Lumile universului spiritual negativ sunt împărţite pe mai multe trepte de energie şi lumină, care se compun din trei zone distincte, toate aflându-sc între cele două puncte cardinale ale universului spiritual: ZENITUL – polul armoniei, binelui şi sublimului, şi NADIRUL – poliul dizonanţelor, al răului al infernului, al haosului.

Legea ierarhizării.

În funcţie de stadiul atins de energia acumulată, de lumina emanată face ca universul spiritual să fie împărţit în trei zone, fiecare zonă având mai multe nivele intermediare, nivele care alcătuiesc adevăratele lumi, cu caracteristicile proprii Se naşte întrebarea: care este cauza acestor numeroase nivele, ce a determinat această ierarhie de energii şi lumini în universul spiritual negativ? Răspunsul este clar: doi factori. Primul este vârsta, adică nivelele spirituale superioare au apărut în universul spiritual înaintea nivelelor inferioare. Al doilea factor este efortul Cei mai luminoşi, încărcaţi cu mai multă energie, au fost cei mai harnici. Ca mai puţin luminoşi, cei mai palizi, au fost mai leneşi, mai comozi. Deci. ierarhizarea a fost cauzată atât de vârsta, cât mai ales de râvna cu care un spini a activat. Ierarhizarea. în esenţă, este cauzală de stadiul mentalului. Cei superiori sunt cei care au atins stadiul suprem al mentalului, cei inferiori îşi au locul la nivelele inferioare. Vom reveni.

Care este situaţia’?

Potrivit legii conservării, această ierarhie este veşnică, adică diferenţierile de lumină vor rămâne pentru eternitate, căci, urmare a legii evoluţiei, fiecare nivel evoluează, fiecare nivel este într-o continuă acumulare de energie şi lumină, astfel că în straturile inferioare vor rămâne veşnic diferenţierile, neputând fi niciodată anihilate. Deci. universul spiritual se prezintă la ora actuală sub forma unui brad şi îşi va păstra forma aceasta în vecii vecilor.

În sfârşit, cea de-a zecea lege şi ultima, se referă la modul de viaţă al celor ce au atins mentalul suprem, adică numai la nivelele superioare. Se numeşte LEGEA ECHILIBRULUI OSCILATORIU, potrivit căreia spiritele care au atins mentalul suprem, deci care au ajuns la capătul evoluţiei, au atins treapta care se numeşte NIRVANA şi care implică patru moduri de a fi. Cei care au ajuns la capătul evoluţiei mentalului realizează ceva ce nu este cunoscut de pământeni, şi anume odihna în patru moduri de a fi, ceea ce implică patru activităţi distincte, întrucât NIRVANA este echivalentă cu odihna veşnică, dar această odihnă veşnică este. în fond maxima activitate, creaţie, contemplaţie, extaz etc. Nu are sens să explicăm pentru că şi aşa nu se înţelege. Numai cei ce ei înşişi au intrat în NIRVANA, numai ei pot înţelege această ultimă lege, cea a echilibrului oscilatoriu. Recapitulăm Legile:

  1. Legea emisiei-absorbţiei
  2. Legea atracţiei
  3. Legea respingerii
  4. Legea evoluţiei
  5. Legea kannei
  6. Legea efortului
  7. Legea acumulării de energie
  8. Legea ierarhizării în spaţiu
  9. Legea conservării
  10. Legea echilibrului oscilatoriu …Sursa

Advertisements
Advertisements
loading...