DESPRE LINIŞTE ŞI TĂCERE – termeni sinonimici dar nu identici

DESPRE LINIŞTE ŞI TĂCERE – termeni sinonimici dar nu identici

Liniştea şi tăcerea sunt doi termeni sinonimici dar nu identici. Starea de linişte este o stare mult mai complexă decât starea de tăcere. De obicei liniştea şi tăcerea se intercondiţionează reciproc. Starea de linişte este am putea spune mult mai profundă decât starea de „tăcere.”

Liniştea poate fii de mai multe feluri dar în prezentele rânduri mă voi oprii în special la două aspecte: liniştea fizică, adică absenţa zgomotelor, şi liniştea sufletească. Ceea ce voi încerca să analizez în aceste rânduri este mai mult decât orice paradoxul liniştii sufleteşti a omului. Spun paradox fiindcă liniştea sufletească a omului nu este neapărat condiţionată de liniştea fizică, adică absenţa zgomotelor.

Liniştea fizică şi liniştea sufletească

Atât liniştea fizică cât şi liniştea sufletească sunt benefice omului. Liniştea fizică îl face pe om să se concentreze, să îşi adune funcţiile intelectuale sau voliţionale şi să se pună în acţiune. În acest sens, o şcoală, fie că este gimnaziu, liceu sau universitate nu poate să îşi ducă activitatea la îndeplinire dacă nu are parte de linişte.

Tăcerea este şi ea o expresie fizică, adică poate însemna absenţa zgomotelor dar mai mult decât orice absenţa unui temperament agresiv şi violent. S-a remarcat de mai mulţi că persoanele violente sunt şi persoane zgomotoase adică persoane care nu ştiu să tacă sau nu sunt deprinse cu tăcerea. Expresia „tăcerea este de aur, vorba de argint” este mai mult decât orice o parte a eseului meu prezent.

Tăcerea fizică este după cum voi arăta de mai multe feluri. Dar ceea ce este cel mai semnificativ este că tăcerea este sau mai bine spus poate fii profundă. Se poate să existe tăcere aparent sau tăcere profundă. Astfel, călugării sunt mai mult decât orice persoane ale tăcerii profunde.

Cu cât o persoană ajunge să se aproprie de Dumnezeu sau să Îl cunoască mai bine, cu atât s-a remarcat că acea persoană devine mai tăcută şi mai puţin predispusă a vorbii. Vorbăreţul poate fii mai mult decât orice un palavragiu sau o persoană care îndrugă vrute şi nevrute. În acest sens sens tot înţelepciunea colectivă spune că „vorba multă sărăcia omului.” Problema tăcerii a ajuns şi în rândul sfinţilor.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Astfel, în Noul Testament, Sfântul Pavel spunea referitor la predicatori că mai bine cinci cuvinte pe înţeles decât zece mii fără de înţeles. Mai mulţi sfinţi ai mănăstirilor ortodoxe au impus ca pe teritoriul sau spaţiul lor să nu se vorbească şi să se păstreze liniştea. Atunci când intrăm în Biserică vorbim dacă avem ceva de spus în şoaptă şi nu zbierăm, zbieratul sau strigătele ori răgetele într-o Biserică, casă de rugăciune însemnând lipsă de credinţă şi de evlavie.

În special în marile metropole problema tăcerii şi a liniştii este una fundamentală. Aceasta fiindcă deprins cu zgomotul omul nu mai ştie ce este tăcerea şi liniştea. Forfota, zgomotul continuu, muzica de bâlci sau de piaţă ori târg obosesc omul. Astfel, într-o comunitate de oameni, dacă cineva permanent pe o scară de bloc ascultă muzică rock cu volumul dat la maxim nu numai că este sancţionat dar v-a fii în cele din urmă şi eliminat din comunitatea respectivă.

Lumea de azi, sau lumea secolului al XX-lea este o lume zgomotoasă, lume care vrem nu vrem nu este deprinsă cu liniştea şi tăcerea. Atmosfera din marile metropole cu toate zgomotele şi freamătele ei este de prea multe ori mult prea incendiară. Astfel, câţi din marile metropole nu îşi doresc să stea într-o casă de munte unde nu sunt deranjaţi de zgomotele maşinilor ce se gonesc una pe alta sau de muzica dată la maxim a mai multor baruri sau localuri de noapte.

Sfinţii Părinţi ne spun că sufletului omului se poate reculege numai în linişte şi că vorbirea în deşert este dăunătoare sufletului. Aceasta fiindcă sufletul omului, deşi este o entitate pnevmatică sau spirituală este şi una matematică. Un om liniştit este un om cu sufletul împăcat.

Calitatea de „suflet liniştit” în mare nu o găsim în discoteci, baruri sau localuri mai mult sau mai puţin famate unde muzica se poate auzi de la o distanţă de sute de metrii sau uneori chiar un kilometru. Pentru a se linişti sau a de descoperii pe sine însuşi sufletul are nevoie de tăcere. Tăcerea este timpul intern al sufletului. S-a şi remarcat că chiar şi planete sau animalele domestice cresc mult mai armonios în tăcere decât pe o muzică nebunească.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Oferta muzicală a secolului nostru, secolul al XXI-lea este mult mai periculoasă decât cele ale secolelor precedente mai puţin secolul al XX-lea. Paradoxal secolul al XX-lea denumit şi secolul vitezei a adus cu sine 2 războaie mondiale, ceea ce antichitatea şi evul mediu nu au cunoscut. Secolul al XX-lea nu a fost în nici un caz un secol al liniştii şi probabil că în acest secol atât de ovaţionat şi lăudat s-au pierdut cele mai multe suflete din istorie. După cum am spus, în esenţa sa ultimă sufletul omului simte mai mult decât orice nevoie de linişte.

Ce este un suflet liniştit? Un suflet liniştit este mai mult decât orice un suflet împăcat cu sine, lumea şi Dumnezeu. Din nefericire în zilele noastre vedem foarte puţine suflete liniştite. Muzica noastră contemporană care influenţează atât de multe suflete şi identităţi este departe de a fii o muzică liniştită. Se poate spune că liniştea este mănuşa şi tăcerea este mâna din mănuşă. Liniştea şi tăcerea sunt două axiologii a sufletului uman. Sufletul nostru se cultivă în tăcere şi prin linişte.

Din aceste motiv, călugării ortodocşi se retrag din lume şi vacarmul ei moral şi fonic şi stau în pustie unde nu îi deranjează nimeni. Văzuţi ca şi „excentrici” sau uneori demodaţi, moda liniştii mănăstirilor ortodoxe este atât de nefirească vremurilor noastre. În mănăstirile ortodoxe nu auzim la mod real vorbim prea mult sunete. Se aud de obicei clopotele şi toaca mănăstirii care îşi cheamă pe călugări sau călugăriţe la diferite activităţi monahale. A vorbii de linişte în marile oraşe ale lumii este identic cu a vorbii de viaţă pe lună sau Jupiter.

Fie că este vorba de un ambreiaj al unei maşini sau de claxonatul unei motociclete ori de zgomotul produs de un stadion în care în cele mai multe ori se zbiară până la epuizare, putem vedea cum în oraşele noastre ne reculegem din ce în ce mai puţin. Este adevărat că în cazul unei meci de fotbal, hambal sau bascket, fanii îşi susţin echipele prin tot felul de sunete sau strigăte. Dar nu de puţine ori aceste sunete ascund ceva mai mult decât o simplă exclamaţie de susţinere. Aşa se face că multe dintre meciurile de fotbal în special se termină în violenţă şi prilejuri de bătaie. Exemplele ar fii mult prea numeroase pentru a le enumera.

Strigătele de pe stadion trebuie să fie făcute în limita decenţei şi a bunului simţ. A urla până la demenţă în favorite echipei favorite este un semn de incultură crasă şi lipsă de educaţie. Aşa se face că mai multe dintre stadioanele noastre sunt adevărate câmpuri de luptă între fani ai echipelor adverse. Sportul este o disciplină fizică şi nu una fonică.

Ori se urlă sau nu se urlă pe stadion, aceasta nu v-a putea influenţa definitoriu finalul competiţiei. Pălăvrăgeala este în special o trăsătură a unui caracter inferior şi incapabil de a se concentra pe ceea ce este esenţial. A vorbii fără a spune nimic este din acest punct de vedere o trăsătură a lumii de azi. Există astfel o retorică distructivă ce se bazează pe manevrarea persoanei şi a omului. Marile tiranii ale lumii sunt dincolo de orice „exponente ale vorbăriei fără rost şi scop.”

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Tăcerea profundă este prin urmare o hrană a sufletului şi a facultăţilor lăuntrice ale omului. Nu putem crede  că o slujbă de-a biserici, fie că este liturghie, botez, maslu sau parastas se face cu gălăgie şi habarabură maximă. Gălăgia este simbol al neorânduieli şi al dezordinii. Un mediu gălăgios este în cele mai multe cazuri un mediu contaminat. Liniştea este astfel în cele mai multe cazuri o trăsătură a sufletului cultivat şi împăcat. Un suflet împăcat este astfel, mai mult decât orice un suflet liniştit Prin urmare, am arătat în prezentul eseu foloasele liniştii şi ale tăcerii.

Ştim astfel, că marile caractere filosofice sunt caractere tăcute şi liniştite. Marii filosofi de cele mai multe ori vorbesc prin înseşi tăcerea lor fiindcă ştiu să vorbească esenţială. În viaţa sfântului Antonie întâlnim un exemplu semnificativ al tăcerii. Se spunea că un număr de persoane obişnuia să îl viziteze regulat pe sfântul Antonie cel Mare. Cu prilejul acestor vizite, ei îi puneau marelui sfânt mai multe întrebări. Sfântul le răspundea.

După mai mult timp, sfântul Antonie a remarcat că unui dintre cei care îl vizitau nu ridica nici o întrebare. Atunci sfântul l-a întrebat, dar tu nu ai nici o întrebare. Atunci acela a răspuns, nu Părinte Antonie fiindcă mie îmi este destul să te văd.

Aşa se face că sfinţii au fost de cele mai multe ori vorbitori prin faptele lor. Tăcerea sfinţilor şi a mănăstirilor ortodoxe este o tăcere care fascinează şi incită spiritele. În vacarmul şi tumultul unei lumi dezorientate cât de adevărate sunt mănăstirile şi bisericile cu tăcerea lor ce aduce liniştea mult dorită a sufletelor?

 Radu Teodorescu

LUMINA OCHIULUI LUI DUMNEZEU