Detaşează-te şi abandonează-te! – trăieşte emoţiile care merită

    De ce este atât de greu să ne detaşăm de emoţiile noastre negative? Motivele sunt multiple. Mai întâi de toate, emoţiile negative nu reprezintă decât vârful aisbergului. De aceea, atunci când ne enervăm sau când devenim anxioşi, emoţiile care ies la suprafaţa conştiinţei nu se compară nici pe departe cu cele care rămân ascunse în umbră.

În al doilea rând, negativitatea este lipicioasă. Ea se agaţă de noi la fel de tare cum ne agăţăm noi de ea. Acesta reprezintă mecanismul ei de supravieţuire. Sentimentele cred că au dreptul de a exista. La fel ca şi noi, ele îşi justifică existenţa, oferindu-ne motive şi construindu-şi o poveste convingătoare. Cu toate acestea, nu este foarte greu să te detaşezi de negativitate. Totul este să ştii cum.

Procesul începe prin recunoaşterea sentimentelor personale, oricât de nedorite ar fi acestea, şi prin aducerea lor la suprafaţă. Am vorbit deja de acest pas. Urmează detaşarea propriu-zisă de negativitate. Acest act trebuie să fie echilibrat, întrucât noi dorim să ne asumăm responsabilitatea („Această emoţie îmi aparţine‛), dar fară a ne identifica prea tare cu ea („Această emoţie este una cu mine‚).

Negativitatea nu este niciodată una cu noi dacă ne cunoaştem sinele real, care transcende umbra. De aceea, noi trebuie să considerăm orice reacţie negativă un fel de alergie sau de gripă, ceva neplăcut, dar numai pentru moment. O alergie ne aparţine, dar nu este una cu noi. O gripă ne face să ne simţim mizerabil, dar asta nu înseamnă că suntem noi înşine mizerabili. Dacă vei descoperi mai multe modalităţi de a te dezlipi de negativitate, vei deveni din ce în ce mai detaşat de ea. Următoarele afirmaţii au efecte pozitive în acest sens:

• „Voi trece şi de această situaţie. Nu va dura de-a pururi‚.
• „M-am mai simţit aşa şi altădată. Mă pot descurca‛.
• „Nu mă voi simţi mai bine dacă îmi voi vărsa nervii pe altcineva‛.
• „Nimeni nu câştigă vreodată jocul acuzaţiilor‛.
• „Exprimarea acestor sentimente mă va conduce la regret şi la vinovăţie‛.
• „Pot să am răbdare. Să vedem dacă reuşesc să mă liniştesc puţin‛.
• „Nu sunt singur. Pot suna pe cineva ca să mă ajute să trec de această pasă proastă‛.
• „Eu sunt mult mai mult decât sentimentele mele”
• „Stările de spirit vin şi pleacă, chiar şi cele mai proaste dintre ele‛.
• „Ştiu cum să mă centrez‛.

Dacă îţi repeţi aceste afirmaţii şi îţi cultivi credinţa în ele, vei învăţa să te descurci din ce în ce mai bine. Cum le poţi transforma în realitate? Dorindu-ţi acest lucru. Trebuie să îţi doreşti sincer să fii detaşat, centrat, răbdător şi conştient de sine. Ori de câte ori îţi manifeşti această intenţie, tu te aliniezi practic cu vibraţia detaşării. Invers, ataşamentul excesiv conduce la amplificarea negaţivităţii. Acest lucru se întâmplă atunci când gândeşti în termenii:

• „Mă simt oribil. Nu merit acest lucru. De ce eu?‛
• „Cineva trebuie să plătească. Nu mi-am făcut cu mâna mea acest lucru‛.
• „Pe cine mi-aş putea descărca nervii?‛.
• „Situaţia mă scoate din minţi‚.
• „Nimeni nu mă poate ajuta‛.
• „Ce aş putea face pentru a-mi distrage atenţia, astfel încât această emoţie să dispară?‛.
• „Am nevoie de un calmant pentru a mă linişti‛.
• „Ceilalţi ar face bine să se ferească din calea mea, căci mă simt mizerabil‛.
• „Doresc să fiu salvat‛.
• „Cineva mi-a copt-o‛.
• „Trebuie să reglez chiar acum conturile‛.
• „Nu mă pot împiedica să simt ceea ce simt. Aşa sunt eu construit‛.

Occidentalii identifică adeseori „detaşarea‛ cu fatalismul sau cu indiferenţa orientalilor. De aceea, primul pas pe care ar trebui să îl faci este să îţi redefineşti acest concept într-o manieră pozitivă. Detaşarea nu este sinonimă cu indiferenţa, ci cu dorinţa de a te elibera de negativitate.

Nu te mai judeca singur

Fiecare om trăieşte emoţiile pe care consideră că le merită. Acestea nu sunt însă neapărat cele pe care şi le-ar dori. Nici pe departe. Din păcate, oamenii maschează adeseori aceste sentimente „negative‛ sub deghizarea unora „pozitive‛. Dincolo de aceste sentimente „negative‛ (teamă, mânie, invidie, ostilitate, victimizare, plângere de milă sau agresivitate) se ascunde o imagine de sine care are nevoie de ele. Nu există doi oameni care să le folosească în exact aceeaşi manieră.

Noi ne construim identităţile în felul nostru unic. Unii oameni se folosesc de teamă pentru a se motiva să depăşească anumite încercări; alţii ca să se simtă dependenţi şi victimizaţi. Unii se folosesc de mânie pentru a-i controla pe ceilalţi, în timp ce alţii se tem de ea şi nu o manifestă niciodată deschis. Sentimentul identităţii personale (al sinelui), şi implicit cel al preţuirii de sine, se ascunde însă în toate sentimentele noastre.

Orice emoţie este valabilă dintr-un anumit punct de vedere. Dacă este dublată însă de autocondamnare, ea poate deveni extrem de distructivă. Iubirea orientată greşit, distorsionată sau respinsă, a distrus vieţi. „Nu am vrut decât să fiu de folos‚ sună ca o afirmaţie pozitivă născută din afecţiune, dar de câte ori nu maschează ea o intruziune nedorită? Dacă doreşti, tu îţi poţi construi o imagine de sine lipsită de criticism. Foarte mulţi oameni îşi doresc acest lucru, şi tot atâţia experţi ne învaţă cum. Dacă emoţiile tale au efecte negative, tu nu îţi vei putea crea însă şinele dorit.

Este foarte greu să te simţi bine în pielea ta atunci când emoţiile primare precum teama sau mânia te controlează. Ce este de făcut în acest caz? Aşa cum spuneam, reprimarea nu este cea mai bună soluţie, dar în mod evident nici lăsarea emoţiilor negative să îşi facă de cap. Personal, acord o mare valoare simpatiei.

Dacă te poţi uita la tine, spunându-ţi: „Este în regulă. Înţeleg‚, împuşti doi iepuri dintr-un singur foc. Nu îţi mai judeci negativ emoţiile şi îţi acorzi permisiunea de a fi cel care eşti în realitate. Noi avem tendinţa să ne direcţionăm simpatia asupra altor persoane, uitând de noi înşine.

O întâlnire pe care am avut-o odată cu o tânără care a venit să îmi pună o întrebare mi-a reamintit acest lucru.

– Îi ascult tot timpul pe ceilalţi oameni, mi-a spus ea, şi mă întreb uneori dacă simpatia nu poate fi dusă prea departe.

Am rugat-o atunci să îmi spună ce se întâmplă atunci când îi ascultă pe oameni.

– Este ciudat, mi-a răspuns ea. Când mă trezesc dimineaţa, îmi ascult familia şi simpatizez cu fiecare în parte. Am făcut asta încă din copilărie. La serviciu oamenii îmi povestesc necazurile lor, întrucât ştiu că le voi răspunde cu simpatie. Mai recent, chiar şi oamenii de pe stradă, străini pe care nu i-am văzut în viaţa mea, mă opresc şi îmi povestesc ce li s-a întâmplat. Aud tot felul de poveşti.

– Şi îţi faci întotdeauna timp pentru a le oferi oamenilor simpatia ta? am întrebat-o. A dat afirmativ din cap. Nu cred că este ceva rău în asta, i-am spus. M-a privit uşurată. De fapt, am continuat, cred chiar că eşti o fiinţă cu totul remarcabilă, chiar dacă nu îţi dai seama de asta. Sunt recunoscător că exişti. Luată prin surprindere, tânăra a trăit un moment de stânjeneală. Puţini oameni în această lume pot spune că suferă de un exces de simpatie pentru semenii lor. Există însă şi o capcană, i-am spus.

Simpatia este un sinonim pentru compasiune, iar acest cuvânt înseamnă „a suferi împreună cu‚. După părerea mea, aici ar trebui să tragi linia. Ţi-ai folosi în mod greşit simpatia dacă aceasta te-ar epuiza. Nu trebuie niciodată să te simţi copleşită sau la fel de rău ca persoana cu care empatizezi. Atunci când este corect aplicată, compasiunea este la fel de preţioasă pentru cel care o oferă ca şi pentru cel care are parte de ea.

După discuţia de mai sus, m-am gândit cum am putea aplica acest principiu sinelui nostru. În interiorul fiecăruia dintre noi există o voce care ne judecă. O putem numi conştiinţă sau supraego; cert este că nu este vorba de o judecată venită din exterior. Ea acţionează independent, evaluând valoarea noastră şi a gândurilor noastre. Să spunem că ne enervăm pe nedrept pe cineva, iar apoi ne simţim vinovaţi pentru acest lucru.

Vocea care ne judecă ne spune în mintea noastră: „Ai greşit. Ai intrat singur în necaz, şi meriţi acest lucru.‚ Chiar dacă astfel de cuvinte ne pot fi întrucâtva de folos, realitatea este că vocea care ne judecă suntem chiar noi; de aceea, judecata ei se îndreaptă împotriva sa. Nu există un judecător cu adevărat independent în interiorul nostru. Vocea care ne spune că am greşit sau că suntem răi nu este decât un personaj fictiv. Interesant este faptul că ea nu este niciodată capabilă de simpatie. Pentru a-şi păstra puterea asupra noastră, ea trebuie să ne intimideze.

Ce s-ar întâmpla dacă ai începe să simpatizezi cu tine însuţi? Judecătorul interior ar dispărea automat, sau şi-ar diminua puterea asupra ta. În cazul tinerei de mai sus, am intuit că aceasta nu îşi folosea în mod egoist simpatia, aşa cum procedează oamenii care îşi spun: „Când văd cât suferă altcineva, mă simt întotdeauna mai bine în ceea ce mă priveşte.‚ Dimpotrivă, ea îşi lăsa simpatia să curgă liber, fiind un canal pentru aceasta. La fel ar trebui să procedăm cu toţii, dar nu doar în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi oameni, ci şi pe noi înşine.

Acest canal ne poate conduce până la Dumnezeu, în ipostaza ei cea mai înaltă, compasiunea joacă un rol vindecător. Ori de câte ori îţi oferi simpatia unei alte persoane, durerea ei este auzită de un nivel superior al conştiinţei. Nu vorbesc aici de renunţarea la nivelul obişnuit de conştiinţă, dar atunci când acesta te pedepseşte şi te face să te simţi nevrednic, înseamnă că merge prea departe.

Eliberează-te de judecata care te menţine într-o concepţie îngustă de sine. În lumea spirituală a lui Dumnezeu, orice suferinţă poate fi vindecată. Simpatia deschide unul din canalele care conduc către puterile vindecătoare. De aceea, aspiră să devii un astfel de canal. Compasiunea reprezintă una din cele mai înalte bucurii ale vieţii, şi cu siguranţă cea mai pură dintre toate.

Deepak Chopra