Manipularea şi Dezinformarea – clasificari în funcţie de diverse criterii
Manipularea reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, şi nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune şi distorsionând intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi de decizie. Diferenţa dintre manipulare şi persuasiune constă în faptul că actorul social persuadat cunoaşte intenţia celui care foloseşte această tehnică pentru convingere, pe când în manipulare cel manipulat nu este conştient de intenţia celui care se foloseşte de acest proces de convingere. [ Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare]
În termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anume situaţie socială este creată premeditat pentru a influenţa reacţiile şi comportamentul manipulaţilor în sensul dorit de manipulator.
Manipulările pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii.
Manipulările mici, obţinute prin modificări minore ale situaţiei sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzător de ample. De pildă, cerşetorii utilizează nenumărate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecătorilor. La cerşit sunt trimişi mai ales copiii, dezbrăcaţi iarna, plângând vara, uneori mutilaţi intenţionat pentru a spori mila cetăţenilor. Sume importante sunt plătite celor care compun versurile şi muzica unor cântece deosebit de lacrimogene, gen: Fără mamă, fără tată… Sărbătorile de iarnă sunt exploatate cu săptămâni de zile înainte sau după, prin îngânarea de colinde care să sensibilizeze potenţialul donator etc. Sume incredibil de mari sunt adunate de spălătorii de parbrize, care îşi deghizează cerşetoria sub aparenţa unor servicii utile celor aflaţi la volan. În Bucureşti, pentru mai puţin de treizeci de secunde cât durează curăţatul unui parbriz, se primeşte, în medie, o sumă echivalentă cu câştigul unui muncitor în treizeci de minute. Însă foarte puţini dintre cei care dau banii se gândesc la acest lucru. Trebuie precizat încă o dată că asemenea tehnici pot aparţine categoriei micilor manipulări, dar la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare pe scară largă. Ele pot fi utilizate pentru a influenţa deciziile unei singure persoane sau pot să genereze efecte puternice la nivelul întregii societăţi.
Manipulările medii se referă la modificări importante ale situaţiilor sociale, cu efecte care, uneori, depăşesc în mod dramatic aşteptările, tocmai pentru că enorma putere de influenţă a situaţiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri. Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi sau, dimpotrivă, să declanşeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi şi cele prin care se urmăreşte dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv. În principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitări şi fără remuşcări din partea executanţilor, majoritatea proveniţi dintre oamenii obişnuiţi.
Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curăţarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn şi periculos pentru specia umană, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai păstreze nici o conotaţie omenească. La modul concret, metodele utilizate în propaganda de dezumanizare a inamicului constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presă falsificate, în care inamicii sunt prezentaţi drept nişte troglodiţi violenţi şi periculoşi. Pe de altă parte, pierderea sentimentului identităţii are şi rolul de a face individul mult mai uşor de manipulat
Manipulările mari sunt reprezentate de influenţa întregii culturi în mijlocul căreia vieţuieşte individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise şi nescrise ale societăţii în care trăieşte, de subculturile cu care vine în contact. Neglijând această permanentă şi uriaşă influenţă, individul poate face mult mai uşor judecăţi greşite sau poate fi lesne de manipulat. Pentru foarte mulţi este uşor de remarcat o manipulare minoră, de genul “trucurilor” electorale, spre exemplu, decât una majoră, cum ar fi, de pildă, faptul că rolul şcolii de a transmite elevilor un bagaj de cunoştinţe cât mai mare are o importanţă secundară în comparaţie cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai târziu, este antrenat pentru a se integra în respectiva societate. Manipulările majore stau .la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiţii şi obiceiuri, conturează mentalităţi, determină curente “la modă” sau chiar ample manifestări protestatare. Conceptul de anomie (din greceşte: a nomos ― fără lege) a fost introdus, în 1893, de profesorul Emile Durkheim, întemeietorul şcolii franceze de sociologie, în lucrarea sa La division du travail social (Diviziunea muncii sociale). Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale şi juridice menite să organizeze viaţa economică şi socială. Lipsa acestor norme se resimte la nivelul omului obişnuit prin apariţia şi accentuarea unui sentiment de insecuritate difuză, de teamă permanentă, ce duce la acţiuni revendicative în paralel cu creşterea agresivităţii. Cu alte cuvinte, o întreagă societate devine bolnavă atunci când regulile, tradiţiile şi legile se modifică brusc, dispar sau se întârzie înlocuirea lor la timp. Lipsiţi de vechiul sistem de valori prin care se raportau permanent la situaţiile sociale, oamenii devin vulnerabili, dezorientaţi, nervoşi.
Tehnici de manipulare
R.V. Joule şi J.L. Beauvois identifică trei tehnici de manipulare:
•amorsarea – se referă la perseverarea într-o primă decizie aparent puţin costisitoare (luată în lipsa informaţiilor complete) atunci când persoana “amorsată” ia o a doua decizie, de data aceasta în perfectă cunoştinţă de cauză.
•piciorul-în-uşă – se referă la obţinerea de la persoana vizată a unui comportament iniţial neproblematic şi preparatoriu, a unei mici concesii în împrejurări care facilitează comportamentul favorabil. Ulterior se adresează o nouă cerere individului, însă de data aceasta mult mai costisitoare şi care altfel nu ar fi fost realizată spontan.
•uşa-în-nas – se referă la prezentarea prealabilă a unei cereri exagerate, dificil de acceptat, pentru a introduce ulterior o cerere care să pară moderată în raport cu prima şi să aibă, astfel, mai multe şanse de a fi acceptată. [Joule, R.V.; Beauvois, J.L., Tratat de manipulare, Bucureşti, Editura Antet, 1997]
Dezinformarea, în contextul spionajului, informaţiilor militare şi al propagandei, reprezintă difuzarea de informaţii voit false, cu scopul de a deruta inamicul cu privire la poziţia proprie sau la intenţiile de acţiune. Se referă şi la distorsionarea unor informaţii reale, pentru a le face inutilizabile. După Vladimir Volkoff, autorul celebrului Tratat de dezinformare, dezinformarea este tehnica ce permite furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori.
Tehnicile de dezinformare se regăsesc şi în comerţ şi guvernare, fiind folosite de unele grupuri cu intenţia de a submina poziţia unui concurent. În timp ce propaganda are ca principal ţel obţinerea de sprijin emoţional, dezinformarea are scopul de a manipula audienţa la nivel raţional, fie prin discreditatarea unor informaţii ce se contrazic, fie prin sprijinirea unor concluzii false. O a treia metodă de ascundere a faptelor este cenzura, aplicată atunci când un grup poate exercita un astfel de control. Atunci când canalale de informare nu pot fi închise complet, ele sunt făcute inutilizabile prin saturarea cu dezinformări, scăzând astfel valoarea “raportului semnal/zgomot”.
Dezinformarea nu trebuie confundată cu eroarea de informare, care nu este deliberată. De exemplu, dacă o persoană sau o agenţie de ştiri difuzează o informaţie despre care nu ştie că este adevărată, dar despre care crede că este adevărată, aceasta nu este o dezinformare propriu-zisă. De aceea, adesea dezinformarea este dată drept eroare de informare, atunci când acela care difuzează mesajul nu ştie că acela care stă la originea mesajului a construit în mod deliberat o informaţie falsă, pe care a pus-o la dispoziţie spre difuzare. Dacă scopul unei astfel de acţiuni este inducerea în eroare a utilizatorului final al informaţiei sau dacă dezinformarea are rolul de a distruge credibilitatea celor suficient de creduli pentru a o difuza (de obicei, o agenţie de ştiri), fără a-şi da seama ce pagube îi produc receptorului final, trebuie judecat caz cu caz.
Sfaturi „candidaţilor la dezinformare”
Se pot da câteva sfaturi „candidaţilor la dezinformare”, ştiind că vulnerabilitatea unei ţinte depinde de personalitatea individului ameninţat, de situaţia sa socioprofesională
(în special când aparţine mediilor de influenţă sau este o autoritate în materie decizională):
• să nu te lași sufocat de informație:
– formularea de principii și opinii doar asupra subiectelor pentru care se poate avea acces la mai multe surse de informare;
– practicarea spiritului de contradicție;
– refuzarea autocenzurilor.
• examinarea:
– sursei;
– conținutului informației;
– momentului și contextului în care a fost lansată;
– confruntarea cu realitatea.
• comunicarea trebuie să fie suportivă:
– atacă problema și nu persoana;
– fii descriptiv și nu evaluativ;
– fii specific, concret și nu general, global;
– validează interlocutorul;
– asigură continuitatea procesului de comunicare;
– asumă-ți răspunderea. sursa
Despre cum se manifesta prostia si indobitocirea din Romania?
