REVOLUŢIA INTERIOARĂ-iată singura revoluţie autentică

REVOLUŢIA INTERIOARĂ-iată singura revoluţie autentică

Este capabil omul, din punctul de vedere al speciei, să atingă iluminarea In viitor? In ce punct al evoluţiei se găseşte el In prezent? Procesul natural şi automat al evoluţiei se sfarşeşte odată cu omul. Omul este ultimul produs al evoluţiei inconştiente. Odată cu el incepe evoluţia conştientă. Trebuie să luăm in considerare mai multe aspecte. Primul: evoluţia inconştientă este mecanică şi naturala. Ea se realizează de la sine. Pe parcursul ei, conştiinţa se dezvoltă. Iar la apariţia conştiinţei, evoluţia inconştienta se opreşte, obiectivul ei fiind atins. Evoluţia inconştientă nu işi justifică existenţa decat pană in punctul apariţiei conştiinţei.

Omul este conştient. intr-un fel, el a realizat iranscenderca naturii. Natura a devenit neputincioasă In ceea ce-! priveşte; ultimul produs posibil al evoluţiei naturale s-a actualizat. Omul este liber să decidă dacă doreşte sau nu să evolueze. Al doilea aspect: evoluţia inconştientă este un fenomen colectiv, in timp ce evoluţia conştientă este individuală. Ea merge dincolo de specie. De acum inainte, evoluţia va fi un proces individual. Conştiinţa creaza individualitatea. inainte de dezvoltarea conştiinţei, individualitatea era inexistentă: nu exista decat specia. Atata timp cat evoluţia este inconştientă, procesul este automat, fără nici o incertitudine. Totul se petrece pe baza legii cauzei şi efectului. Existenţa este mecanică şi sigură. insă odată cu apariţia omului, odată cu conştiinţa, apare incertitudinea. Nimic nu mai este sigur. Evoluţia are loc sau nu. Potenţialitatea există, dar decizia depinde de fiecare individ in parte.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Acest fapt explică starea de anxietate. Specific inferioare omului nu cunosc anxietatea, deoarece ele nu cunosc decizia. Totul se intamplă prin necesitate. Nu există decizie, deci nici entitate care decide si, in absenţa acesteia din urmă, anxietatea nu poate exista. Cui sa-i fie frică? Cine să fie intr-o stare tensionată? Cand decizia devine posibilă, anxietatea o urmează, la fel ca o umbră. Totul devine decizie, efort conştient. Responsabilitatea vă aparţine in intregime. Dacă este un eşec, asta este. Responsabilitatea eşecului vă revine vouă. Dacă reuşiţi, reuşiţi. Responsabilitatea reuşitei vă revine, de asemenea. Şi, dintr-un anumit punct de vedere, orice decizie este ireversibilă. Nu puteţi să o evitaţi, nici să o uitaţi, nici să o depăşiţi. Decizia voastră vă determină destinul. Ea rămane cu voi, este parte integrantă din voi; nu puteţi nega acest fapt. Numai că decizia voastră este intotdeauna un joc.

Orice decizie se ia in intuneric, in sensul că nimic nu mai este sigur. Tocmai aici găsim cauza anxietăţii umane. Anxietatea o pătrunde pană la rădăcinile sale. Ceea ce il frămantă in primul rand pe om este intrebarea: a fi sau a nu fi, a face sau a nu face. A face aceasta sau a face cealaltă.

Indecizia este imposibilă.

Cand nu decideţi, atunci de fapt decideţi să nu luaţi nici o decizie; aceasta este tot o decizie. in consecinţă, decizia este o necesitate – nu puteţi să vă abţineţi de la a decide. A nu decide are acelaşi efect ca oricare altă decizie. Frumuseţea, demnitatea şi gloria omului provin din conştiinţa sa, chiar dacă ea este – in acelaşi timp – şi o povară. Gloria şi povara işi fac apariţia odată cu conştiinţa. Orice pas determină o oscilaţie intre cele două. Odată cu omul, apare decizia şi conştienta. Omul poate evolua, dar numai prin efortul individual. Puteţi evolua sau nu pană la starea-de-Budhha. Depinde de voi.

Evoluţia este deci fie colectivă inconştientă, fie individuală – şi deci conştientă.

De fapt, termenul de evoluţie subinţelege progresia inconştientă şi colectivă, astfel incat in cazul omului ar fi preferabil să se folosească termenul de “revoluţie”. Odată cu omul apare posibilitatea revoluţiei. Acest cuvant aşa cum il inţeleg eu, implică un efort conştient şi individual in sensul evoluţiei. Altfel spus, este un proces care trebuie să ducă noţiunea de responsabilitate pană in punctul ei extrem (chiar dacă nu sunteţi răspunzători decat de propria voastră evoluţie). De obicei, omul tinde să scape de responsabilitatea evoluţiei sale, de responsabilitatea libertăţii de decizie. ii este foarte frică de libertate. Sclavul nu este responsabil pentru propria sa viaţă; responsabilitatea o poartă alţii in locul lui. Dintr-un anumit punct de vedere condiţia de sclavie este foarte confortabilă; ea nu are nici o greutate. Sclavul este liber in sensul că scapă de contradicţia deciziei conştiente. Insă, din momentul in care sunteţi liberi să alegeţi, trebuie să luaţi propriile voastre decizii.

Nimeni nu vă obligă să faceţi ceva: toate soluţiile vă sunt deschise. Şi atunci incepe tensiunea mentală, iar omul incepe să se teamă de libertatea sa. Atracţia pe care o exercită ideologii ca fascismul sau comunismul provine din faptul că ele oferă o soluţie problemei libertăţii şi il eliberează pe om de responsabilitatea sa individuală. Ele il eliberează de povara pe care i-o impune responsabilitatea, in acest caz devine responsabilă societatea. Cand lucrurile merg prost, mai rămane posibilitatea de a acuza statul: organizaţia. in aceste forme sociale omul nu este decat un element de structură colectivă. Numai că, aşa cum aceste forme neagă libertatea individuală, tot astfel ele neagă şi posibilitatea evoluţiei umane. Ele refuză extraordinara posibilitate oferită de revoluţie, inclusiv totala transformare a fiinţei umane. Odată cu ele, posibilitatea de implinire ultimă este distrusă; are loc o regresie, o intoarcere spre animalitate. Pentru mine, evoluţia nu este posibilă decat dacă este bazată pe responsabilitatea individuală. Voi singuri sunteţi răspunzători. Această responsabilitate este de fapt o mare binecuvantare ascunsă. Odată cu ea apare lupta care, in final, conduce la atenţia eliberată de decizie.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Vechea schemă a evoluţiei inconştiente a luat sfarşit odată cu omul. Puteţi să recădeţi in ea, insă este imposibil să rămaneţi acolo. Fiinţa voastră s-ar revolta. Omul are conştiinţă; el trebuie s-o păstreze. Nu are de ales. Filozofii cum ar fi Aurobindo atrag mai ales fiinţele care caută escapismul. Ei afirmă existenţa evoluţiei colective. Divinul va cobora asupra oamenilor şi vor primi, cu toţii, iluminarea. Pentru mine acest proces este de neconceput. Şi chiar dacă posibilitatea ar exista, ea ar fi inutilă. Dacă atingeţi iluminarea fără să faceţi eforturi personale, ea nu are nici o valoare. Ea nu va aduce extazul ce incoronează efortul. O consideraţi normală, la fel cum vă consideraţi normali ochii, mainile, sistemul respirator. Acestea sunt binecuvantări sigure, dar pe care nu le apreciează nimeni, care nu sunt dragi nimănui. Intr-o zi vă veţi naşte in starea de iluminare, aşa cum promite Aurobindo. Acest lucru va fi insă inutil. O mulţime de lucruri vă vor fi accesibile, dar pentru că au fost dobandite fără tensiune, fără durere, ele nu vor mai avea pentru voi nici un sens: sensul lor vă va scăpa.

Efortul conştient este indispensabil. implinirea este mai puţin semnificativă decat efortul in sine.

Tocmai efortul ii conferă o semnificaţie; tocmai lupta o pune in valoare. După părerea mea, iluminarea de origine colectivă, inconştientă -care vine asupra voastră ca un dar Divin – este nu numai imposibilă ci şi lipsită de sens. Trebuie să luptaţi pentru obţinerea iluminării. Lupta este ceea care crează posibilitatea de a vedea extazul ce vine asupra voastră, a-1 trăi şi a-1 menţine. Evoluţia inconştientă se sfarşeşte odată cu apariţia omului; şi atunci evoluţia conştientă (revoluţia) ii ia locul. Totuşi, evoluţia conştientă nu se naşte din ea – insăşi. Ea nu apare decat odată cu decizia. Dacă nu vă decideţi in direcţia ei (şi acest lucru il fac majoritatea oamenilor), trăiţi intr-o tensiune extremă.Scena lumii contemporane se prezintă altfel: oamenii nu ştiu unde să meargă, nici ce să facă. Nu se poate face nimic fără efort conştient. Nu putem să ne reintoarcem la inconştienţă. Poarta s-a inchis; podul s-a prăbuşit inapoia noastră.

A evolua in mod conştient insemnă a alege o nobilă aventură. De fapt, singura aventură ce poate exista pentru fiinţa umană. Drumul este greu, el nici nu poate fi altfel. Eroarea şi eşecul există – cu siguranţă -pentru că nimic nu mai este sigur. Iar această situaţie crează tensiunea mentală. Nu ştiţi unde sunteţi şi nu ştiţi nici unde să mergeţi. Sunteţi fără identitate. Această situaţie vă poate aduce chiar pană in pragul sinuciderii. Sinuciderea este un act specific omului. Animalele sunt incapabile să se sinucidă deoarece ele nu pot alege, in mod conştient, moartea. Natura este un fenomen inconştient, 1 asfel ca şi moartea. Totuşi, odată cu apariţia omului – omul ignorant şi neevoluat – decizia morţii devine o posibilitate. Nu vă puteţi alege naşterea. Din acest punct de vedere, vă aflaţi in mainile evoluţiei inconştiente. De fapt, naşterea nu ţine nicidecum de voinţa omului; ea este – prin natura sa – animală, nefiind rezultată din decizie. Natura umană se naşte odată cu decizia. Puteţi decide să muriţi – puteţi alege moartea. Astfel, sinuciderea este un act specific omului. Dacă nu decideţi să evoluaţi in mod conştient, aveţi toate şansele să alegeţi sinuciderea.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Poate vă va lipsi curajul de a actualizat această decizie, dar veţi trece printr-un proces foarte incet şi lung, similar cu sinuciderea, sau veţi vegeta aşteptand moartea. Nimeni nu este răspunzător de evoluţia voastră personală. insăşi acceptarea acestui fapt vă dă putere. Iată-vă pe drumul progresului, al evoluţiei. insă noi creăm zei, sau ne refugiem pe langă vreun guru, pentru a scăpa de responsabilitatea pe care o implică viaţa şi evoluţia. incercăm să plasăm răspunderea noastră unei alte fiinţe. in cazul in care nu credem in zei sau in guru, avem tendinţa să fugim de răspundere prin intermediul drogului, a intoxicaţiei, prin tot ceea ce crează inconştienţă, in acelaşi timp, faptul de a arunca răspunderea intr-un asemenea mod este absurd, pueril, copilăresc. Acest fapt nu face decat să intarzie clipa in care va trebui să facem faţă problemei, acest fapt nu o rezolvă. Putem acţiona astfel pană la moarte. Problema va continua să existe şi, in următoarea noastră renaştere, totul va fi la fel.

Din momentul in care deveniţi conştienţi de responsabilitatea voastră, toate ieşirile care duc spre inconştienţă se inchid. Dorinţa de a fugi este o nebunie, responsabilitatea reprezentand o extraordinară şansă de evoluţie. Lupta pe care ea o intreţine permite dezvoltarea unui nou clement. A deveni conştienţi insemnă a inţelege că totul depinde de voi. Chiar şi zeii voştri, care sunt un produs direct al imaginaţiei voastre, in definitiv, totul este in voi, şi voi purtaţi răspunderea. Nu este nimeni acolo pentru a vă asculta justificările – nu există o curte de apel.

Sunteţi pe deplin responsabili. in plus, sunteţi singuri, absolut singuri.

Acest lucru trebuie să-l Inţelegeţi cu claritate. Odată cu conştiinţa se naşte solitudinea. Cu cat conştiinţa voastră se lărgeşte, cu atat mai mult creşte sentimentul solitudinii. Nu incercaţi să fugiţi de această realitate intorcandu-vă spre societate, prieteni, asociaţi, mulţime. Nu fugiţi! Solitudinea este un fenomen semnificativ: intregul proces de evoluţie converge către ea. Conştiinţa voastră s-a lărgit atat de mult, incat ea vă revelează realitatea solitudinii voastre. De altfel, tocmai prin intermediul ei atingeţi iluminarea. Solitudine nu inseamnă izolare. Sentimentul izolării apare atunci cand incercăm să scăpăm de solitudine că nu suntem dispuşi s-o ac-ceptăm. Dacă incercaţi să vă sustrageţi realităţii solitudinii, veţi avea impresia de izolare. Şi atunci vă intoarceţi spre mulţime sau spre vreun mijloc oarecare de intoxicare ce vă va face să uitaţi această impresie. Izolarea işi va crea propriile sale mijloace magice care duc la uitare.

Dacă puteţi să rămaneţi singuri, absolut singuri, fie şi doar o singură clipă, ego-ul va muri, eul va muri. Explodaţi… nu mai sunteţi… Ego-ul nu există in sine; el este intotdeauna in relaţie cu cineva. De fiecare dată cand sunteţi singuri, se produce un miracol: ego-ul se subţiază. Deci dacă aveţi curajul să rămaneţi singuri, treptat ego-ul se va dizolva. El nu va mai putea exista mult timp. A alege să rămai singur, este un act cu totul conştient si deliberat, mult mai deliberat decat sinuciderea. De fapt, in singurătate ego-ul nu poate exista; dimpotrivă, el este prezent in cazul sinuciderii. Persoanele egotice sunt mai inclinate spre sinucidere. Sinuciderea nu relevă, in nici un caz, starea de solitudine; ea nu poate avea loc decat in relaţie cu cineva. Prin ea, ego-ul nu suferă. Dimpotrivă, el creşte. El se indreaptă spre o nouă naştere avand mai multă forţă ca niciodată.

Solitudinea slăbeşte eul. Nu mai există nimic cu care am putea fi in relaţie, şi – datorită acestui fapt – ego-ul nu poate exista. in consecinţă, dacă sunteţi gata să acceptaţi solitudinea, fără cea mai mică ezitare – fără dorinţa de a fugi – sau de a vă intoarce dacă acceptaţi realitatea solitudinii voastre aşa cum este ea, aceasta devine o ocazie extraordinară. Sunteţi ca o sămanţă, care conţine o mulţime de posibilităţi. Amintiţi-vă insă că sămanţa trebuie să explodeze, astfel incat planta să poată creşte. Ego-ul este la fel ca o sămanţă, el este o posibilitate. Cand el se deschide, in voi se naşte Divinul. Divinul nu este nici eu, nici tu: el este unul. Şi tocmai solitudinea vă conduce la această unitate. Este posibil – de asemenea – să creaţi ceva care să inlocuiască aceasta unitate. Hinduşii se consideră un grup, la fel creştinii, la fel musulmanii; India se pretinde unitară, la fel ca şi China: acestea sint moduri de a substitui unitatea. Unitatea in sine nu poate fi decat rezultatul unei solitudini perfecte. O mulţime se poate pretinde unită, dar ea se opune – in mod invariabil – unui alt lucru.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Datorită faptului că ii impărtăşiţi opiniile, vă simţiţi in armonie. in mulţime responsabilitatea individuală dispare. Ideea de a da foc unei moschei sau unui templu nu vă va veni atunci cind sănteţi singuri; in schimb nu veţi ezita să o faceţi in calitate de element al unui grup, deoarece – in acest caz – răspunderea voastră individuală nu va mai fi angajată. intr-un grup sunt responsabili toţi şi niciunul. Nu există o conştiinţă inividuală, ci o conştiinţă de grup. Astfel regresaţi, redevenind asemenea animalului. Mulţimea nu este decat un substituit al sentimentului de solitudine. Cei care inţeleg acest lucru, cei care sunt conştienţi de responsabilitatea lor in calitate de fiinţe umane, care sunt conştienţi de proba dificilă, grea, prin care trebuie să treacă omenirea, nu vor alege substituirea. Ei vor accepta faptele aşa cum sunt ele şi nu vor crea ficţiuni. Ideologiile religioase şi politice nu sunt decat ficţiuni care generează un iluzoriu sentiment de unitate. Unitatea nu există decat atunci cand sunteţi fără ego, iar ego-ul nu poate muri decat dacă există o completă solitudine. Cand sunteţi absolut singuri, nu mai sunteţi. Clipa de solitudine vă face să explodaţi. Vă răspandiţi in infinit. Iată ce trebuie inţeles prin evoluţie; ea nu este nimic altceva. Şi dacă am adoptat denumirea de revoluţie, aceasta am făcut-o datorită faptului că desfăşurarea acestui proces nu este inconştientă. Puteţi fi fără ego sau puteţi rămane cu ego-ul vostru. Depinde de voi.

A ajunge la solitudine – iată singura revoluţie autentică.

Şi aceasta necesită mult curaj. Doar un Buddha, un Isus, un Mahavira sunt in intregime singuri. Nu pentru că şi-au părăsit familia, lumea – aceasta nu este decat o aparenţă. Renunţarea lor nu este un act negativ ci unul pozitiv: o mişcare către solitudine. in realitate, aceasta nu reprezintă nici măcar o renunţare, ci o căutare a perfectei solitudini. Căutarea spirituală converge in intregime spre clipa de explozie, clipă in care ne regăsim absolut singuri. Solitudinea aduce cu sine extazul. Numai ea permite obţinerea iluminării. Nimeni nu poate rămane singur, se crează grupul, familia, societatea, naţiunea. Toate naţiunile, toate familiile, toate grupurile sunt compuse din laşi, din oameni care nu au curajul să rămană singuri. Adevăratul curaj constă in a avea tăria de a rămane singur, şi această insemnă că inţelegeţi intr-un mod perfect conştient faptul că sunteţi singur, şi că nu poate fi altfel. Ori vă amăgiţi, ori trăiţi acest fapt. Şi vă puteţi amăgi timp de numeroase vieţi dar – făcand acest lucru – vă invartiţi mereu in cerc, intr-un cerc vicios. Cercul nu se rupe decat dacă experimentaţi realitatea solitudinii voastre. Atunci atingeţi centrul: centrul naturii divine, al totalităţii, al sfinţenieiNu-mi pot imagina un viitor in care fiecare fiinţă umană să fie capabilă de acest lucru, in virtutea dreptului de a se naşte. Este imposibil, deoarece conştiinţa este un fenomen individual.

Doar inconştienţa este colectivă.

Conştiinţa apare odată cu individualitatea. Specia umană ca atare nu a ajuns incă in acest punct, care a fost insă atins de fiinţele umane individuale. Fiecare om trebuie să-si realizeze propria individualitate şi să-şi asume responsabilitatea pe care aceasta o implică. Primul lucru care trebuie făcut este să acceptăm solitudinea ca fapt primordial şi să invăţăm să trăim cu ea. Nu să creăm situaţii imaginare. Dacă o faceţi nu veţi putea cunoaşte adevărul. Deoarece in acest caz sunt proiectate, create, stări fictive; sunt cultivate pseudo-ade-văruri ce vă impiedică să cunoaşteţi ceea ce este. Trăiţi realitatea solitudinii. Dacă reuşiţi, dacă intre voi şi această realitate nu se interpune nimic, vă este revelat adevărul. Fiecare fapt revelează adevărul, cu condiţia de a fi văzut in profunzime. in consecinţă, trăiţi realitatea responsabilităţii voastre, realitatea solitudinii voastre. Dacă reuşiţi, va avea loc explozia. Drumul este anevoios, dar altul nu există. Tocmai dificultatea, tocmai acceptarea adevărului sunt cele care vă duc in punctul de explozie. Numai atunci extazul se manifestă, nu inainte. Dacă ar fi venit din intamplare, el nu ar fi avut nici o valoare, deoarece nu l-aţi fi meritat. Nu aţi fi avut capacitatea de a-1 sesiza, această capacitate fiind produsul disciplinei.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Dacă ajungeţi să realizaţi faptul că sunteţi responsabili de propria persoană, disciplina urmează ca o consecinţă firească. Nu poate fi altfel. Dar disciplina la care ne referim nu provine dintr-o constrangere exterioară. Ea provine din propria voastră persoană, toate actele voastre se derulează in ordine. Nu veţi mai spune nici măcar un singur cuvant superficial. Fiind conştienţi de solitudinea voastră, incepeţi să simţiţi – de asemenea – angoasa celorlalţi. Simţind-o, nu vă mai comportaţi superficial niciodată, deoarece sunteţi răspunzători nu numai pentru voi inşivă, ci şi pentru alţii. Faptul de a trăi propria voastră solitudine vă face capabili să o inţelegeţi pe aceea a tuturor fiinţelor umane. Fiul ştie că tatăl lui este singur; soţia ştie că soţul ei este singur; soţul ştie că soţia sa este singură. Şi, imediat ce cunoaşteţi acest lucru, nu puteţi să nu fiţi plini de compasiune.

A accepta realitatea este singurul fel de yoga care poate exista, singura disciplină care există. Datorită perfectei inţelegeri a condiţiei umane, veţi dobandi un spirit religios şi deveniţi astfel propriul vostru maestru. Dar austeritatea care urmează nu este aceea a unui ascet; ea nu provine din constrangere, ea nu este urată. Ea este estetică. Ea vine din senzaţia interioară că este singurul drum posibil – că nu aveţi de ales. Atunci renunţaţi la lucruri; deveniţi neposesivi. Dorinţa de a poseda provine din teama de solitudine. Neputand să suportăm solitudinea, căutăm compania cuiva. Dar cum prezenţa oamenilor este instabilă, ne intoarcem către obiecte. Faptul de a trăi cu o femeie nu este uşor, acela de a trăi cu o maşină este insă mai simplu. Deci, pană la urmă, nevoia de posesie se răsfrange asupra obiectelor. Poate veţi incerca chiar o transformarea persoanelor in obiecte, mo-delandu-le astfel incat ele să-şi piardă personalitatea, individualitatea. Soţia devine un obiect – ea nu mai este o fiinţă umană; soţul devine un obiect – el nu mai este o fiinţă umană. Dacă deveniţi conştienţi de solitudinea voastră, deveniţi conştienţi şi de aceea a altora, caz in care recunoaşteţi faptul că dorinţa de posesie este nefirească. Iar renunţarea voastră nu mai este pozitivă, ea este umbra negativă a solitudinii voastre.

Deveniţi astfel ne-posesivi. Puteţi astfel să iubiţi, să nu mai fiţi doar un sot sau doar o soţie. Odată cu ne-posesiunea se naşte compasiunea şi austeritatea; şi -de asemenea – inocenţa. Faptul de a nega realităţile vieţii nu este inocenţă, ci viclenie. Vă iluzionaţi pe voi inşivă şi pe alţii. Dar cand aveţi curajul să trăiţi cu faptele aşa cum sunt, dobandiţi inocenţa – o inocenţă necăutată. Voi sunteţi inocenţa. După părerea mea, inocenţa este singurul scop ce trebuie atins. Dacă sunteţi inocenţi, beatitudinea divină nu va intarzia nici o clipă să vină asupra voastră. A fi inocent insemnă a putea primi Divinul, a face parte integrantă din Divin. Cand sunteţi in stare de inocenţă, oaspetele tocmai bate la uşa voastră: găzduiţi-l. Inocenţa nu este o stare cultivabilă, in măsura in care a cultiva implică o constrangere. Constrangerea este un calcul. Iar inocenţa este in afara oricărui calcul. in domeniul ei orice calcul devine imposibil.

A fi inocent insemnă a avea un spirit religios. Odată cu inocenţa se atinge culmea adevăratei realizări. Numai că adevărata inocenţă este, in mod obligatoriu, produsul unei revoluţii conştiente şi nu acela al evoluţiei colective – inconştiente. Omul este singur. El este liber să aleagă cerul sau infernul, viaţa sau moartea, extazul realizării sau mizeria a ceea ce numim in mod obişnuit viaţă. Sartre scria undeva: “Omul este condamnat să fie liber.” Voi puteţi alege intre cer şi infern. Libertatea implică faptul că putem alege unul din ele. Dacă nu puteţi alege decat infernul nu va mai exista alegere, nici libertate. Iar cerul, fără posibilitatea de alegere a infernului, va reprezenta el insuşi infernul. Decizia indică intotdeauna o alternativă. Ea nu insemnă că nu puteţi alege decat binele. Caz in care nu ar putea fi vorba de libertate.

Dacă faceţi o alegere greşită, libertatea este o condamnare. Pe cand dacă luaţi o decizie bună, ea se manifestă prin bucurie. Sunteţi in intregime răspunzători de deciziile voastre. Dacă sunteţi pregătiţi, din interiorul fiinţei voastre va ieşi la suprafaţă o nouă dimensiune: dimensiunea revoluţiei. Evoluţia s-a sfarşit. De acum incolo aveţi nevoie de altceva, de o revoluţie care vă va deschide noi orizonturi. Iar această revoluţie este individuală; ea este interioară.

OSHO

Mayașii și Egiptenii