Simboluri animaliere – Ursul este investit cu multiple virtuti apotropaice

   O suită de legende şi de ritualuri din cultura tradiţională română conţine imaginea ursului ca figură mitică. Deşi nu există un cult al ursului în tradiţia autohtonă, epica folclorică, practici magice şi obiceiuri din ciclul calendaristic dovedesc existenţa acestui cult. El ar putea avea rădăcini în comunităţile de vânători sau în ipoteticul cult dacic al ursului.

Mai multe speculaţii asupra numelor celor două divinităţi dacice, Zalmoxis şi Gebeleizis, ajung la concluzia că amândouă au ca referent ursul, cu atât mai mult cu cât în ritualuri se folosea o mască alcătuită dintr-un cap de urs. De unde ipoteza lui Romulus Vulcănescu că „Zalmoxis a fost un Mare Pontif al unei congregaţii religioase, confreria Ursinilor”.

Potrivit lui Romulus Vulcanescu, “numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului si al soarelui, in ipostaza lui umana, un purtator de piele de urs, nu atat in sensul de nebrida, cat de masca-galee, alcatuita dintr-un cap de urs, folosita in ritualurile si ceremoniile ce tineau la daci de cultul stravechi al ursului carpatic.”

Puternic, violent, imprevizibil si uneori chiar crud, ursul este un animal venerat din cele mai vechi timpuri, cercetatorii confirmand existenta unui cult al acestuia, inca din paleolitic. Mai mult, cercetarile antropologilor efectuate la Polul Nord, in Siberia, in Scandinavia si in nordul al Americii, au dus la concluzia ca in sanul tuturor culturilor existente aici, ursul reprezinta un animal sacru. Popoarele uralo-altaice ale Eurasiei septentrionale pana in Alaska, il considerau drept spirit al padurii, suprem stapan al energiilor cosmice, simbol al fecunditatii.

De asemenea, multe popoare indo-europene au, cu privire la urs, o serie de derivate folclorice si mitologice ce ni s-au pastrat pana astazi. In limbile indo-europene, pentru urs este utilizat in limba greaca cuvantul “arktos (de unde numele Arctic pentru a desemna Polul Nord). In limba latina –  “ursus”, in celta – “art” iar in sanscrita: “rksa”.

Cultul ursului la geto-daci

Cultul ursului era prezent si la geto-daci, care il considerau un animal sacru. Chiar numele Zalmoxis, confirma faptul ca ursul era un animal totemic al dacilor – zalmo=piele si olxis=urs.

La traci, ursul are rol cosmogonic: pe spinarea unui urs au fost sprijiniti stalpii pamantului. Pentru ca e un animal pur si sincer, a fost inclus pe cer, in constelatia Ursa Mare si Ursa Mica, care devin Carul Mare respectiv Carul Mic. Ursul este perceput ca cel care regleaza anotimpurile, potrivit propriului sau ritm de hibernare, si, de asemenea, potrivit constaletiei sale, Ursa Mare, a carei pozitie pe firmament este legata de succesiunea anotimpurilor. Relatiile dintre urs si cele doua constelatii au dat loc la numeroase produse mitice, care evoca tema transformarii dupa moarte, in astre, tema intalnita mai ales in mitologia greaca.

In mitologia romaneasca ursul este investit cu multiple virtuti apotropaice (protectoare), terapeutice si meteorologice. Mai demult, exista chiar credinta ca un nou nascut, daca era dat cu grasime de urs pe corp, la prima spalare, castiga forta si norocul ursului. Cei bolnavi sau speriati erau afumati cu parul jumulit din blana salbaticiunii, sau se mai obisnuia ca cei debili fizic sau bolnaviciosi sa fie “botezati”, capatand numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea bolilor si mortii, ritualul fiind unul diferit de cel crestin. Inca din Evul Mediu exista atestari ca ursii erau folositi pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de calcatul ursului (erau ursi dresati special pentru a face masaj cu picioarele).

La romani, calendarul popular i-a inchinat ursului mai multe zile, una dintre acestea fiind cea din 1 august, zi cunoscuta ca Impuiatul ursilor, moment din care aceste salbaticiuni incepeau sa se imperecheze. Inainte, aceasta zi era tinuta in special de catre crescatorii de animale, dat fiind faptul ca ursul incepea sa devina agitat, nervos si ataca cirezile de vite sau alte animale domestice.

Pentru bunul mers si ferirea animalelor de furia ursilor, ziua de 1 august era petrecuta printr-o abtinere totala de la activitatile lucrative, iar ursului i se ofereau ofrande imbelsugate. O alta sarbatoare arhaica dedicata acestui animal este Sambata Ursului ( a 3-a sambata din Postul Mare ), cand in popor se crede ca toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat in zonele folclorice de munte ale Romaniei, ursul e numit familiar Mos Martin.

Jocul Ursului

Jocurile cu masti din Moldova sunt obiceiuri arhaice, agrare si pastorale de traditie multimilenara, ce au loc cu prilejul Anului Nou. Jocul Ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu masti intalnite in satele bucovinene, caci se pare ca ursul era venerat in Bucovina mai mult decat in orice alta parte a Romaniei. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult in zonele colinare si de campie si mai putin in cele montane.

Cei mai spectaculosi ursi de Anul Nou ii intalnim in Bosanci, Udesti, Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia si in zona Campulungului. La origine, acestea erau ceremonii in legatura cu intoarcerea periodica a mortilor si comportau tot felul de masti animale – cal, capra, urs.

Pregatirea mastii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atentie. Cea mai arhaica forma de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu timpul, acesta masca s-a realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obtinerea costumului din paie, se rasucesc franghii din paie de ovaz, lungi de aproximativ 40 m care, in dimineata ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtatorului, acesta ramanand astfel echipat pe toata durata purtarii costumatiei. Masca initiala din paie era aruncata in foc pentru a arde, simbolizand astfel moartea si renasterea vegetatiei, odata cu trecerea anotimpurilor.

In unele parti, forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel sau de miel peste o galeata metalica, in timp ce in alte sate pielea se intinde pe un suport metalic, in asa fel incat reda fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se mascheaza este acoperit cu o blana de oaie sau cu un cojoc lung, intors pe dos. Jocul cu masca de urs din ciclul Anului Nou ar avea legătură cu acest cult dacic. Oricum, lucrările şcolii mitologice consemnează legende despre metamorfozarea omului în urs, explicându-le prin similitudinile de ţinută şi de fizionomie între om şi acest animal.

O legenda relatează ca ursul se întrece cu dracul la secerat şi-l întrece, deci se  asociază ursul şi cultul grâului. Romulus Vulcănescu semnalează un „colind fără text” din Dobrogea, „jocul ursului de paie”, după treieratul grâului. Dacă adăugăm jocurile cu masca de urs din ciclul Anului Nou care-l asociază cu ritmurile vegetale (masca de urs simbolizează moartea şi reînvierea) şi utilizarea ursului în practici apotropaice şi de fertilizare, atunci are o explicaţie şi asocierea ursului cu grâul (ursul secerător, ursul morar). Este vorba despre o analogie între hibernarea ursului şi „hibernarea” seminţelor.

De altfel, în multe mituri, ursul este asimilat cu luna (în Siberia) sau este asociat cu divinităţile lunare (o însoţeşte pe Artemis în ipostaza ei de divinitate lunară) şi cu forţa instinctelor patronate de luna. Aşa că ursul „reglează şi determină ritmurile naturii şi ale cosmosului”.

Ursul- in literatura romana

Cu siguranţă, moldoveanul Mihail Sadoveanu cunoştea reprezentările ursului în ciclul obiceiurilor calendaristice, ca şi alte ipostaze din literatura folclorică. Şi deoarece ursul era deseori întâlnit nu numai în pădure, ci şi în apropierea gospodăriilor ţărăneşti, animalul est invocat şi descris în relatările protagoniştilor şi ale martorilor unor astfel de întâmplări. În povestirea Ursul (volumul Valea frumoasei, 1938) protagonist este un copil, păstor la numai zece ani, care a văzut, căţărat într-un brad, cum fiara îi sfârtecă o junincă.

Deşi incidentul este dramatic, relatarea alunecă spre umoristic, pentru că ursul a fugit când copilul şi-a strigat mama: „S-a dus în râpă, sărind alternativ cu dinaintea şi cu dinapoia, şi fuge şi acum. S-a temut de mama lui Petrică. Se pare că-i aprigă muiere.” Copilul nu s-a temut atât de urs, cât de mama sa care-i va cere socoteală pentru paguba făcută de fiară.

Întâmplarea, reală, s-a petrecut într-un loc cu „nume tainic”, Cioaca Jinarilor, „lângă o hrubă de unde te cobori pe celălalt tărâm”. Şi astfel, naratorul plasează aventura lui Petrică la graniţa dintre realitate şi ficţiunea cu aură de legendă. Adevărat că acest animal, puternic şi necruţător când este provocat, are, de obicei, o fizionomie de om blând şi trist. Este chipul unui personaj sadovenian din povestirea Ion Ursu (1901, reluată în volumul Dureri înăbuşite, 1904).

Un ţăran sărac a plecat din sat şi s-a „proletarizat”. Naratorul insinuează în fizionomia personajului său câteva trăsături ale animalului, de parcă ar vrea să ascundă ceea ce au comun omul şi ursul. Ion Ursu „nu-i nici gros, nici urât, nici greoi din fire” (cum şi-l reprezintă necunoscătorii pe urs), dar „e mijlociu la trup, bine-legat” şi are „ochii blânzi, căprii, sub sprâncene late.

Umblă domol, vorbeşte rar şi îndesat, cu glas întunecat şi ostenit de suferinţă”. Scos din sat ca un animal din pădure şi obligat să se adapteze la un alt mediu, va pierde valorile morale ale lumii sale şi se va degrada. Ecouri ale fabulosului mitic şi ale credinţelor totemice se aud în Şoimii, unde Petrea Gânj „mormăia din când în când ca urşii”, Toader Urs era „urs, drept urs, cu nişte mustăţi de şi le înnoda la ceafă” şi tocmai de aceea nu o să tragă în „bunică-su”, adică în urs, aşa cum nici Alexa Totârnac zis Vulpe „n-o să tragă în cimotiile sale”, adică în vulpi.

CĂUTAREA ADEVĂRULUI