SOLITUDINEA – un act cu totul conştient şi deliberat

    Nimeni nu este răspunzător de evoluţia voastră personală. Însăşi acceptarea acestui fapt vă dă putere. Iată-vă pe drumul progresului, al evoluţiei. Însă noi creăm zei, sau ne refugiem pe lângă vreun guru, pentru a scăpa de responsabilitatea pe care o implică viaţa şi evoluţia. Încercăm să plasăm răspunderea noastră unei alte fiinţe. În cazul în care nu credem în zei sau în guru, avem tendinţa să fugim de răspundere prin intermediul drogului, a intoxicaţiei, prin tot ceea ce crează inconştienţa.

În acelaşi timp, faptul de a arunca răspunderea într-un asemenea mod este absurd, pueril, copilăresc.Acest fapt nu face decât să întârzie clipa în care va trebui să facem faţă problemei, acest fapt nu o rezolvă. Putem acţiona astfel până la moarte. Problema va continua să existe şi, în urmatoarea noastră renaştere, totul va fi la fel. Din momentul în care deveniţi conştienţi de responsabilitatea voastră, toate ieşirile care duc spre inconştienţă se închid.

Dorinţa de a fugi este o nebunie, responsabilitatea reprezentând o extraordinară şansă de evoluţie. Lupta pe care ea o întreţine permite dezvoltarea unui nou clement. A deveni conştienţi însemnă a înţelege că totul depinde de voi. Chiar şi zeii voştri, care sunt un produs direct al imaginaţiei voastre, în definitiv, totul este în voi, şi voi purtaţi răspunderea. Nu este nimeni acolo pentru a vă asculta justificările – nu există o curte de apel. Sunteţi pe deplin responsabili. În plus, sunteţi singuri, absolut singuri.

Acest lucru trebuie să-l înţelegeţi cu claritate. Odată cu conştiinţa se naşte solitudinea. Cu cât conştiinţa voastră se lărgeşte, cu atât mai mult creşte sentimentul solitudinii. Nu încercaţi să fugiţi de această realitate întorcându-vă spre societate, prieteni, asociaţi, mulţime. Nu fugiţi! Solitudinea este un fenomen semnificativ; întregul proces de evoluţie converge către ea.

Conştiinţa voastră s-a lărgit atât de mult, încât ea vă revelează realitatea solitudinii voastre. De altfel, tocmai prin intermediul ei atingeţi iluminarea. Solitudine nu înseamnă izolare. Sentimentul izolării apare atunci când încercăm să scăpăm de solitudine fiindcă nu suntem dispuşi s-o acceptăm. Dacă încercaţi să vă sustrageţi realităţii solitudinii, veţi avea impresia de izolare. Şi atunci vă întoarceţi spre mulţime sau spre vreun mijloc oarecare de intoxicare ce vă va face să uitaţi această impresie.

Izolarea îşi va crea propriile sale mijloace magice care duc la uitare. Dacă puteţi să rămâneţi singuri, absolut singuri, fie şi doar o singură clipă, ego-ul va muri, eul va muri. Explodaţi… nu mai sunteţi… Ego-ul nu există în sine, El este întotdeauna în relaţie cu cineva. De fiecare dată când sunteţi singuri, se produce un miracol, ego-ul se subţiază.

Deci dacă aveţi curajul să rămâneţi singuri, treptat ego-ul se va dizolva. El nu va mai putea exista mult timp. A alege să rămâi singur, este un act cu totul conştient şi deliberat, mult mai deliberat decât sinuciderea. De fapt, în singurătate ego-ul nu poate exista; dimpotrivă, el este prezent în cazul sinuciderii. Persoanele egotice sunt mai înclinate spre sinucidere. Sinuciderea nu relevă, în nici un caz, starea de solitudine; ea nu poate avea loc decât în relaţie cu cineva.

Prin ea, ego-ul nu suferă. Dimpotrivă, el creşte. El se îndreaptă spre o nouă naştere având mai multă forţă ca niciodată. Solitudinea slăbeşte eul. Nu mai există nimic cu care am putea fi în relaţie, şi , datorită acestui fapt, ego-ul nu poate exista. În consecinţă, dacă sunteţi gata să acceptaţi solitudinea, fără cea mai mică ezitare, fără dorinţa de a fugi, sau de a vă întoarce dacă acceptaţi realitatea solitudinii voastre aşa cum este ea, aceasta devine o ocazie extraordinară.

Sunteţi ca o sămânţă, care conţine o mulţime de posibilităţi. Amintiţi-vă însă că sămânţa trebuie să explodeze, astfel încât planta să poată creşte. Ego-ul este la fel ca o sămânţă, el este o posibilitate. Când el se deschide, în voi se naşte Divinul. Divinul nu este nici eu, nici tu, el este unul. Şi tocmai solitudinea vă conduce la această unitate. Este posibil, de asemenea, să creaţi ceva care să înlocuiască această unitate. Hinduşii se consideră un grup, la fel creştinii, la fel musulmanii.

India se pretinde unitară, la fel ca şi China; acestea sunt moduri de a substitui unitatea. Unitatea în sine nu poate fi decât rezultatul unei solitudini perfecte. O mulţime se poate pretinde unită, dar ea se opune, în mod invariabil, unui alt lucru. Datorită faptului că îi împărtăşiţi opiniile, vă simţiţi în armonie. În mulţime responsabilitatea individuală dispare. Ideea de a da foc unei moschei sau unui templu nu vă va veni atunci când sunteţi singuri; în schimb nu veţi ezita să o faceţi în calitate de element al unui grup, deoarece, în acest caz, răspunderea voastră individuală nu va mai fi angajată. Într-un grup sunt responsabili toţi şi niciunul. Nu există o conştiinţă individuală, ci o conştiinţă de grup. Astfel regresaţi, redevenind asemenea animalului.

Mulţimea nu este decât un substituit al sentimentului de solitudine. Cei care înţeleg acest lucru, cei care sunt conştienţi de responsabilitatea lor în calitate de fiinţe umane, care sunt conştienţi de proba dificilă, grea, prin care trebuie să treacă omenirea, nu vor alege substituirea. Ei vor accepta faptele aşa cum sunt ele şi nu vor crea ficţiuni. Ideologiile religioase şi politice nu sunt decât ficţiuni care generează un iluzoriu sentiment de unitate.

Unitatea nu există decât atunci când sunteţi fără ego, iar ego-ul nu poate muri decât dacă există o completă solitudine. Când sunteţi absolut singuri, nu mai sunteţi. Clipa de solitudine vă face să explodaţi. Vă răspândiţi în infinit. Iată ce trebuie înţeles prin evoluţie, ea nu este nimic altceva. Şi dacă am adoptat denumirea de revoluţie, aceasta am făcut-o datorită faptului că desfăşurarea acestui proces nu este inconstienta. Puteţi fi fără ego sau puteţi rămâne cu ego-ul vostru. Depinde de voi.

A ajunge la solitudine – iată singura revoluţie autentică. Şi aceasta necesită mult curaj. Doar un Buddha, un Iisus, un Mahavira sunt în întregime singuri. Nu pentru că şi-au părăsit familia, lumea – aceasta nu este decât o aparenţă. Renunţarea lor nu este un act negativ ci unul pozitiv, o mişcare către solitudine. În realitate, aceasta nu reprezintă nici măcar o renunţare, ci o căutare a perfectei solitudini. Căutarea spirituală converge în întregime spre clipa de explozie, clipa în care ne regăsim absolut singuri.

Solitudinea aduce cu sine extazul. Numai ea permite obţinerea iluminării. Nimeni nu poate rămane singur, se crează grupul, familia, societatea, naţiunea. Toate naţiunile, toate familiile, toate grupurile sunt compuse din laşi, din oameni care nu au curajul să rămână singuri. Adevăratul curaj constă în a avea tăria de a rămane singur, şi aceasta însemnă că înţelegeţi într-un mod perfect conştient faptul că sunteţi singur, şi că nu poate fi altfel. Ori vă amăgiţi, ori trăiţi acest fapt.

Şi vă puteţi amăgi timp de numeroase vieţi dar, făcând acest lucru, vă învârtiţi mereu în cerc, într-un cerc vicios. Cercul nu se rupe decât dacă experimentaţi realitatea solitudinii voastre. Atunci atingeţi centrul, centrul naturii divine, al totalităţii, al sfinţeniei. Nu-mi pot imagina un viitor în care fiecare fiinţă umană să fie capabilă de acest lucru, în virtutea dreptului de a se naşte. Este imposibil, deoarece conştiinţa este un fenomen individual. Doar inconştienţa este colectivă.

Constiinţa apare odată cu individualitatea

Specia umană ca atare nu a ajuns încă în acest punct, care a fost însă atins de fiinţele umane individuale. Fiecare om trebuie să-şi realizeze propria individualitate şi să-şi asume responsabilitatea pe care aceasta o implică. Primul lucru care trebuie făcut este să acceptăm solitudinea ca fapt primordial şi să învăţăm să trăim cu ea. Nu să creăm situaţii imaginare. Dacă o faceţi nu veţi putea cunoaşte adevărul.

Deoarece în acest caz sunt proiectate, create, stări fictive; sunt cultivate pseudo-adevăruri ce vă împiedică să cunoaşteţi ceea ce este. Trăiţi realitatea solitudinii! Dacă reuşiţi, dacă între voi şi această realitate nu se interpune nimic, vă este revelat adevărul. Fiecare fapt reveleaza adevărul, cu condiţia de a fi văzut în profunzime. În consecinţă, trăiţi realitatea responsabilităţii voastre, realitatea solitudinii voastre. Dacă reuşiţi, va avea loc explozia.

Drumul este anevoios, dar altul nu există. Tocmai dificultatea, tocmai acceptarea adevărului sunt cele care vă duc în punctul de explozie. Numai atunci extazul se manifestă, nu înainte. Dacă ar fi venit din întâmplare, el nu ar fi avut nici o valoare, deoarece nu l-aţi fi meritat. Nu aţi fi avut capacitatea de a-l sesiza, această capacitate fiind produsul disciplinei. Dacă ajungeţi să realizaţi faptul că sunteţi responsabili de propria persoană, disciplina urmează ca o consecinţă firească. Nu poate fi altfel.

Dar disciplina la care ne referim nu provine dintr-o constrângere exterioară. Ea provine din propria voastră persoană, toate actele voastre se derulează în ordine. Nu veţi mai spune nici măcar un singur cuvânt superficial. Fiind conştienţi de solitudinea voastră, începeţi să simţiţi, de asemenea, angoasa celorlalţi. Simţind-o, nu vă mai comportaţi superficial niciodată, deoarece sunteţi răspunzători nu numai pentru voi înşiva, ci şi pentru alţii. Faptul de a trăi propria voastră solitudine vă face capabili să o înţelegeţi pe aceea a tuturor fiinţelor umane. Fiul ştie că tatăl lui este singur; soţia ştie că soţul ei este singur; soţul ştie că soţia sa este singură. Şi, imediat ce cunoaşteţi acest lucru, nu puteţi să nu fiţi plini de compasiune.

OSHO