Cum să stăpânești TIMPUL

In viata trepidanta de astazi problema stapanirii timpului este capitala. Nu intentionez sa incerc sa va conving ca dispuneti de mai mult timp si ca va puteti ruga cu conditia sa voiti, vreau sa vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, in sanul tensiunilor si accelerarii vietii. Va voi cruta de orice descriere a felului in care ne putem crea timp: ma voi limita sa subliniez ca daca am incerca sa pierdem mai putin timp, am avea mai mult. Daca am folosi faramiturile de timp pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugaciune si reculegere, poate vom descoperi ca timpul astfel recuperat este considerabil. Daca ne gandim la numarul de minute goale dintr-o zi, in timpul carora facem ceva pentru ca ne e groaza de vid, groaza de a ne afla singuri cu noi insine, vom vedea ca exista multe momente scurte, care ar putea sa apartina, totodata, lui Dumnezeu si noua.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Dar vreau mai ales sa va vorbesc aici de o problema care imi pare si mai importanta inca: felul in care putem controla si opri timpul. Nu ne putem ruga decat daca ne aflam in prezenta lui Dumnezeu intr-o stare de liniste si pace interioara care ne elibereaza de notiunea timpului; nu ma refer aici la timpul obiectiv, care poate fi masurat, ci la impresia subiectiva ca timpul curge si ca „nu avem timp”. Mi-ar place la inceput sa va atrag atentia supra unui lucru pe care-l stim cu toti si care este un subiect permanent de discutie. E absolut inutil sa alergam dupa timp pentru a-l prinde din urma. Departe de a fugi de noi, el se grabeste sa ne intalneasca. Fie ca doriti cu caldura ca minutul care vine sa fie deja prezent, fie ca nu dati nici o importanta acestui lucru, puteti fi siguri ca va sosi, si orice veti face, viitorul va deveni prezent; asa ca nu e nevoie sa sarim din prezent in viitor.

…incercam continuu a trai, ca sa spun astfel, cu cativa centimetri mai inainte. O astfel de atitudine este aceea care ne impiedica sa traim din plin clipa prezenta care este totusi singurul moment in care ne putem afla. In realitate suntem grabiti.

In schimb, stim tot ce se petrece, cand suntem in vacanta. Chiar daca mergem repede, cu vioiciune si intr-un pas mai rapid, sau daca alergam, nu suntem presati, caci ceea ce conteaza atunci pentru noi este plimbarea si nu scopul de atins. Iata ce trebuie sa invatam referitor la rugaciune: sa invatam a ne fixa in present.

Exista asadar, referitor la timp, momente in care, fara sa intram prea mult in detalii, e posibil sa percepem ca clipa prezenta exista: trecutul a disparut iremediabil, el nu mai are importanta, in afara cazului in care face parte din prezent, si putem spune acelasi lucru despre viitor, fiindca el poate fi sau poate sa nu fie. E ceea ce se intampla, de exemplu, cu prilejul unui accident, intr-o situatie periculoasa care pretinde sa actionati cu iuteala fulgerului: nu mai aveti timpul sa treceti confortabil din trecut in viitor. E necesar sa va aflati atat de complet in prezent incat toate energiile voastre, intreaga voastra stiinta sunt condensate in „acum”. Descoperiti cu un interes viu ca voi va aflati in „acum”. Trebuie, cred, sa ne exersam sa oprim timpul si sa ne mentinem in prezent, in acest „acum”, care este si punctul de intersectie a timpului cu eternitatea.

Ce putem face in acest scop? Iata un prim exercitiu. Puteti sa-l incercati cand nu aveti absolut nimic de facut, cand nimic nu va impinge intr-o parte sau cealalta, si cand va permiteti cinci minute, trei minute, o jumatate de ora de inactivitate. Asezati-va si spuneti: „Stau; nu fac nimic; sunt hotarat sa nu fac nimic timp de cinci minute”. Destindeti-va apoi si in tot acest timp(la inceput nu veti rezista mai mult de doua, trei minute) repetati: „Ma aflu in prezenta lui Dumnezeu, in prezenta mea insumi si a intregului mobilier care ma inconjoara, sunt linistit, fara sa ma misc.” Evident se impune o precautie: trebuie sa hotarati ca, in timpul celor doua sau trei minute pe care vi le-ati fixat, ca sa invatati ca prezentul exista, nu va veti lasa smulsi din el de apelul telefonului sau de soneria de la usa, sau de un impuls energic si brusc care va impinge sa executati, de indata, ceva ce asteapta de zece ani! Daca va deprindeti sa faceti astfel in momentele pierdute ale zilelor voastre, atunci cand veti fi invatat sa nu va agitati launtric si sa ramaneti cu totul linistit si fericit, pasnic si senin, exersati-va apoi intr-un interval de timp lung, pe care ulterior il veti putea prelungi si mai mult.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

…Cand veti fi dobandit aceasta liniste, aceasta seninatate, va fi necesar sa va deprindeti a opri timpul nu numai in momentele cand el treneaza sau cand, oricum el tot s-ar opri, ci si in momentele cand se accelereaza, cand devine exigent. Iata cum trebuie sa procedati: sunteti pe cale sa faceti ceva ce socotiti ca este util; sunteti convinsi ca daca va veti opri, pamantul se va opri si el; daca la un moment dat hotarati: „ma opresc!”, veti face descoperiri interesante. Veti descoperi, in primul rand, ca pamantul nu se opreste si ca intreg universul – daca reusiti sa vi-l inchipuiti – poate astepta in timp ce atentia voastra e indreptata in alta parte…

Cel mai simplu mod de a proceda e de a avea un desteptator. Intoarceti-i soneria si spuneti: „Bun! Lucrez fara sa ma uit la ceas, pana suna soneria”. Acest amanunt este foarte important, caci trebuie sa pierdem obisnuinta de a privi ceasul… Cand desteptatorul suna, stiti ca, in urmatoarele cinci minute, lumea a incetat sa existe si ca sunteti ferm hotarat sa nu parasiti lucrul in care va aflati. Acest timp apartine lui Dumnezeu si va instalati in acest timp al lui Dumnezeu cu liniste, tacut, pasnic… La inceput va veti da seama cat e de greu si veti descoperi brusc ca e de prima urgenta sa terminati cutare scrisoare, sa cititi cutare pasaj. In realitate, va veti da foarte repede seama ca puteti prea bine amana aceasta ocupatie timp de trei sau cinci, chiar zece minute, fara sa se produca nici o catastrofa. Si daca aveti de facut o munca ce cere toata atentia voastra, veti constata ca o puteti face mai repede si mai bine!

Pot sa va dau un alt exemplu. La inceputul carierei mele medicale, imi parea ca sunt nedrept cu pacientii mei care-si asteptau randul, cand examenul unui bolnav imi rapea mai mult timp. Asa ca, prima zi, am facut eforturi sa fiu expeditiv. Mi-am dat seama ca la finele zilei nu mai aveam nici cea mai mica amintire despre persoanele examinate, fiindca tot timpul vizitelor, privirea mea de vizionar se cufunda dincolo de bolnavul din fata mea, in sala de asteptare, ca sa-i numar pe toti cei ce nu se aflau cu mine! Rezultatul era ca trebuia sa pun din nou toate intrebarile pe care le pusesem deja, sa refac de doua sau trei ori examenele la care procedasem; cand consultatia se termina, nu mai stiam pe ce lume ma aflu.

Probabil nu toata lumea este ca mine, se poate sa aveti memorie mai buna, dar redau aceasta anecdota ca exemplu, pentru a sublinia ce ni se poate intampla tuturor. Intelesei atunci ca eram lipsit de constiinta profesionala si ma hotarai sa procedez de acum inainte ca si cum pacientul care era in cabinetul meu era singurul. Indata ce ma surprindeam gandind: „trebuie sa ma grabesc”, ma asezam si angajam cu bolnavul meu o scurta conversatie de cateva minute, pentru a ma impiedica sa ma grabesc. Dupa doua zile am constatat ca nu mai aveam nevoie de aceasta stratagema: puteam de acum incolo sa fiu total prezent fata de munca mea, si la sfarsitul convorbirii imi dadeam seama ca pierdusem de doua ori mai putin timp decat inainte, desi acum vazusem si auzisem totul. Incepand de atunci am dat deseori sfaturi de acest fel, la numeroase persoane cu ocupatii foarte variate; totdeauna ele au fost eficace.

Deci, daca faceti aceste exercitii – oprind la inceput timpul imobil, apoi timpul care incearca sa se scurga cu toata viteza – , daca va opriti spre a spune nu, veti vedea ca din momentul in care veti fi invins tensiunea launtrica, agitatia interioara, febrilitatea si anxietatea voastra, timpul se va scurge intr-un ritm cu totul normal. Puteti ajunge oare sa va convingeti ca un singur minut se scurge in fiecare minut? Totusi asa este! E poate ciudat, dar adevarat, cu toate ca cinci minute pot fi comprimate si se pot scurge in 30 de secunde! Nu e deloc asa; fiecare minut are aceeasi durata ca minutul care urmeaza, fiecare ora dureaza cat si ora urmatoare. Nici o catastrofa nu se produce. Imi veti spune: „voi gasi oare timp sa fac totul?” Va voi raspunde dupa modelul rusesc: „Daca n-o sa muriti inainte, veti avea!” Si iata alt dicton de acelasi fel, care intr-o zi sau alta va va putea fi de ajutor: „Nu va faceti griji despre moarte. Cand va veni voi nu veti mai fi, cat timp sunteti ea nu este.” Principiul este acelasi: „de ce sa-ti faci griji despre o situatie care se va rezolva de la sine?

De indata ce veti fi deprins sa nu va mai agitati, veti putea face orice, indiferent in ce ritm, cu toata atentia si repeziciunea dorita, fara sa aveti impresia ca timpul va scapa sau va depaseste prin viteza. E exact ca impresia pe care o ai cand esti in vacanta. Asa cum am subliniat mai sus, poti merge repede sau incet, fara sa te ocupi de timp, fara cea mai neinsemnata notiune de timp, fiindca nu faci ceea ce esti pe cale sa faci si fiindca nu urmaresti nici un obiectiv precis. Veti descoperi ca va este posibil sa va rugati in toate situatiile si ca nu exista nici o circumstanta in lume care sa va poata impiedica. Singura piedica adevarata in calea rugaciunii intervine cand va lasati inghititi de furtuna, cand lasati furtuna sa patrunda in voi, in loc s-o lasati sa bantuie in jurul vostru.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

A actiona astfel este in puterea noastra si trebuie sa ajungem la aceasta. Dar aici ca si in alte domenii se cere un antrenament sistematic si inteligent. Deprindeti-va sa stapaniti timpul: veti deveni capabili, orice ati face, oricare ar fi tensiunea, pe furtuna, in plina tragedie sau pur si simplu in confuzia vietii moderne, sa va mentineti in pace, nemiscati in prezent, in fata lui Dumnezeu in tacere sau in dialog. Daca-i vorbiti lui Dumnezeu aduceti-i tot ce va inconjoara, intreaga furtuna. Daca pastrati tacerea va puteti odihni in liniste. „Ochiul” ciclonului sau vijeliei, lasand uraganul sa bata in jurul vostru, in timp ce voi va gasiti chiar acolo unde se gaseste Dumnezeu, in singurul loc de stabilitate absoluta. Dar acest punct de stabilitate absoluta nu este un punct unde nu se petrece nimic; e punctul de convergenta al tuturor tensiunilor in conflict, focarul unde ele se neutralizeaza, retinute in mana puternica a lui Dumnezeu.

Tacerea autentica e ceva extrem de intens.

Ea poseda o densitate reala, e cu adevarat vie. Un pasaj din viata Parintilor desertului, rugand pe unul din ei sa spuna un cuvant de zidire, cu prilejul vizitei unui episcop, a refuzat spunand: „Daca tacerea mea nu-i vorbeste, cuvintele mele ii vor fi inutile”. O astfel de tacere ar trebui sa incercam sa cunoastem, spre ea ar trebui sa tindem. Cum putem ajunge? Este esential sa fii la panda si treaz, si totodata calm si destins, echilibru foarte greu, dispozitie contemplativa, spre tacere contemplativa, pe de o parte o disponibilitate treaza – in deschiderea totala a unui spirit liber de orice prejudecata, ca si de orice expectativa – de a permite socul a tot ce se va intampla pe cale; pe de alta parte pacea care va permite sa primesti acest soc in mod obiectiv, fara sa proiectezi asupra lui imaginea distrugatoare a propriului vis interior.

Acum 20 de ani, putin timp dupa hirotonisirea mea, am fost trimis inaintea Craciunului intr-un azil de batrane. Una din pensionare – care avea sa moara mai tarziu in varsta de 102 ani – a venit la mine dupa terminarea primei Liturghii pe care o oficiam acolo. Ea mi-a spus: – Parinte, doresc sa-mi dati cateva indrumari cu privire la rugaciune. Raspunzandu- i sa se adreseze altor persoane, ea mi-a spus: – De ani de zile intreb, relativ la aceasta, oameni care au reputatia ca se pricep si niciodata n-am putut scoate de la ei un raspuns rational! Asa ca m-am gandit ca, intrucat dv. Probabil nu stiti nimic in aceasta problema, s-ar putea sa-mi dati raspunsul cel bun.

Era intrare in subiect care ma incuraja! Asadar am intrebat-o:

– Care este problema dv.?

– De 14 ani recit aproape continuu Rugaciunea lui Iisus si niciodata n-a simtit prezenta lui Dumnezeu.

Asa cum am putut, i-am exprimat gandul meu:

– Daca vorbiti tot timpul, nu-I lasati lui Dumnezeu ragaz sa spuna un singur cuvant!

– Ce trebuie sa fac?

Intrati in camera dv. Dupa micul dejun, puneti-o in ordine, asezati-va fotoliul intr-o pozitie strategica astfel ca sa intoarceti spatele tuturor ungherelor intunecate, unde batranele isi indeasa tot ce vor sa ascunda; aprindeti candela in fata icoanei si, pentru inceput luati la cunostinta de camera dv. Multumiti-va sa stati, privind in jurul dv. si incercati sa vedeti unde traiti: sunt sigur ca, daca n-ati incetat sa va rugati de 14 ani, de mult timp n-ati privit camera. Luati-va apoi andrelele si, timp de un sfert de ora, tricotati in prezenta lui Dumnezeu, dar va interzic sa pronuntati macar un cuvant in rugaciune. Multumiti-va sa tricotati si incercati sa va bucurati de pacea camerei dv.

Sfatul acesta nu i s-a parut deosebit de duhovnicesc dar i s-a conformat. Dupa catva timp a venit din nou sa ma vada:

– Stiti, merge!

– Ce merge ? Ce se intampla?, am intrebat-o, curios sa cunosc rezultatul sfaturilor mele.

– Am urmat intocmai sfaturile dv. In fiecare zi, dupa ce m-am sculat, mi-am facut toaleta, am luat micul dejun, apoi am venit in camera, m-am asigurat ca nimic nu era care sa ma nelinisteasca, apoi m-am instalat in fotoliu, spunandu-mi: „Ce minune! Dispun de un sfert de ora in care pot sa nu fac nimic, fara sa ma mustre constiinta!” Am strabatut camera cu privirea si intaia oara, dupa ani de zile, mi-am spus: „Doamne, am cu adevarat o camera frumoasa: una din ferestre da in gradina; incaperea e de proportii placute, spatioasa si am putut sa-mi aranjez in ea tot mobilierul strans de ani de zile”. Ma simteam complet linistita, deoarece camera mea era atat de calma. Se auzea tic-tacul unei pendule, dar ea nu tulbura linistea, dimpotriva, linistea era intensificata prin aceasta; dupa o clipa, mi-am adus aminte ca trebuia sa tricotez inaintea lui Dumnezeu, asa ca mi-am luat andrelele. O constiinta din ce in ce mai vie a tacerii ma patrundea; auzeam zanganitul andrelelor cand loveau bratul fotoliului, tic-tacul linistit al pendulei, nimic nu ma preocupa, nu aveam nevoie sa ma concentrez; deodata, mi-am dat seama ca aceasta tacere nu era doar o lipsa a zgomotului, ci era substanta. Nu era absenta, ci prezenta a ceva. Era o tacere densa, plina, care ma cuprindea. Tacerea din jurul meu, incetul cu incetul, venea in intampinarea tacerii mele interioare.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Ea a terminat cu o observatie foarte frumoasa pe care aveam s-o intalnesc mai tarziu la Bernanos. Ea a spus: „Deodata am avut constiinta ca tacerea aceasta era o prezenta. In inima acestei taceri era Cel ce este linistea, pacea, armonia”. A mai trait inca vreo zece ani si spunea ca ii era posibil intotdeauna sa gaseasca tacerea, cand insa era linistita si pasnica. Aceasta nu inseamna ca ea incetase sa se roage, ci ca putea pastra catva timp aceasta tacere contemplativa. Cand spiritul ei incepea sa se agite, ea se ruga cu voce tare pana cand isi recapata pacea; atunci ea se regasea curand cufundata in tacere.

Am putea face adesea aceeasi experienta daca, in loc sa voim cu orice pret sa facem ceva, ne-am multumi sa spunem: „Ma gasesc in fata lui Dumnezeu: ce fericire! Sa nu ne mai miscam!” Cunoasteti desigur, din viata preotului din Ars, episodul privind pe batranul taran care petrecea ore intregi la biserica nemiscat si fara sa faca ceva. La intrebarea preotului: „Ce faci tu, tot acest timp?” el raspunse: „Eu il privesc si El ma priveste!” Nu putem ajunge la o asemenea rugaciune, decat daca am putut realiza o anumita calitate a tacerii. trebuie sa incepem prin tacerea buzelor, tacerea sensibilitatii, tacerea spiritului, tacerea corpului. Dar ar fi o greseala sa credem ca putem incepe cu sfarsitul: tacerea inimii si a spiritului. E necesar sa incepem prin a pune tacere buzelor noastre, trupului nostru, deprinzandu- ne sa ramanem calmi, sa ne destindem, sa nu cadem in visare sau in delasare; este necesar sa fim – potrivit formulei unuia din sfintii rusi – asemenea unei corzi de vioara, acordata astfel incat sa dea nota justa, o coarda nici prea intinsa, gata sa se rupa, nici prea destinsa si incapabila sa vibreze. Pornind de aici, este necesar sa ne deprindem a asculta tacerea, a ne mentine intr-o pace absoluta: atunci vom descoperi poate, si mai des decat credem, cat de adevarate sunt cuvintele cu care se incheie Apocalipsa: ”Stau la usa si bat”.

(Fragment din cartea: Antonie de Suroj – Scoala rugaciunii, Manastirea Polovragi, 1994
traducere de Irineu Slãtineanu, arhiereu vicar)

REVOLUŢIA INTERIOARĂ