Care este importanţa respiraţiei ?


                  Respiraţia, în mod special respiraţia abdominală adâncă, este foarte importantă şi trebuie să însoţească orice lucru cu energia, inclusiv Tehnica Energiei Universale, mai mult trebuie să fie un mod de viaţă, cu alte cuvinte, un obicei continuu şi permanent. Când noi ne naştem, realizăm prima respiraţie adânc şi din plin. Din nefericire, de-a lungul anilor, cei mai mulţi dintre noi uităm de acest potenţial intrinsec şi îl înlocuim cu respiraţia inconştientă, superficială. Respiraţia superficială este un obicei condiţionat, care are originea în reţinerea respiraţiei pe durata stresului. Corpul se tensionează şi reţine o cantitate mică de aer, ce umple doar partea de sus a plămânilor. La un moment dat când aceasta se întâmplă foarte des, respiraţia superficială devine un obicei şi chiar un mod de epuizare. Respiraţia superficială este determinată de „reacţia la stres” şi întăreşte tensiunea în corp, iar o astfel de tensiune constantă în timp întăreşte respiraţia superficială şi astfel se creează un cerc vicios, ce poate fi foarte periculos pentru corp, dacă este pe o durată mare de timp. El va continua puţin câte puţin să epuizeze energia vitală şi va lipsi plămânii de maximum de oxigen posibil.

Punând o mână chiar mai jos de cutia toracică (deasupra stomacului, în jurul părţii frontale a chakrei plexului solar) şi inspirând adânc, observăm mişcarea în mâna noastră. Se mişcă ea înspre interior sau spre afară? Se mişcă cumva? Dacă aţi respirat corect, mâna s-a mişcat vizibil înspre exterior. Respirând corect, diafragma (muşchiul ce separă cavitatea toracică de cea abdominală) se mişcă încet, în jos, pentru a crea vid în cavitatea plămânilor. Ca rezultat al acestei mişcări descendente, abdomenul este forţat înainte. Dacă ne imaginăm că plămânii sunt împărţiţi în trei părţi, respiraţia adâncă începe cu mişcarea în jos a diafragmei şi umplerea cu aer a părţii celei mai de jos a plămânilor, apoi partea din mijloc şi pieptul se umflă, iar în sfârşit, se umple cu aer partea de sus a plămânilor. Atunci când persoana expiră, ea expiră complet şi în întregime, aceasta se numeşte respiraţie abdominală sau respiraţie diafragmatică şi înlocuieşte obiceiul de a respira distructiv şi îngust.

Respiraţia abdominală nu înseamnă respiraţia aerului în abdomen sau stomac, ea înseamnă umplerea părţilor celor mai joase ale plămânilor complet şi în întregime – suplimentar faţă de părţile de sus, astfel încât nu numai pieptul, ci şi muşchii abdominali, se ridică şi se mişcă în timpul respiraţiei şi coboară la loc, când respiraţia se termină, precum un balon. Respiraţia abdominală poate fi întărită conştient, în clipa în care ne observăm vechea respiraţie superficială, până când aceasta devine o obişnuinţă subconştientă. Ea este foarte importantă, căci previne dezvoltarea tensiunilor atunci când persoana face faţă perturbaţiei, permite corpului să se mişte mai mult (nu numai partea superioară a pieptului, se mişcă întregul piept şi de cele mai multe ori şi abdomenul), minimizând astfel rigiditatea şi nemişcarea,prevenind producerea „reacţiei la stres” şi ajutând corpul să fie activ.

Un alt factor important este acela că, respiraţia abdominală atrage după sine vitalitatea în zona chakrei C3, care este chakra plexului solar. C3 – chakra plexului solar, conduce zona ce guvernează stomacul, ficatul, pancreasul şi glandele suprarenale, care sunt hotărâtoare în timpul „reacţiei la stres”. Stomacul, în mod obişnuit, este asociat cu emoţiile, din cauză că cei mai mulţi oameni tensionează această zonă în timpul „reacţiei la stres” şi al respiraţiei căci la cei mai mulţi oameni această zonă este sub tensiune în timpul „reacţiei la stres”, utilizând respiraţia superficială, interiorizând emoţiile negative în această zonă – şi astfel, ulcerele, deranjamentele digestive şi problemele intestinale devin inevitabile. Respiraţia abdominală face ca plexul solar să conserve energia vitală a corpului, aşa că sănătatea este păstrată şi ea ajută corpul să folosească mai mult oxygen decât în cazul respiraţiei superficiale, contribuind la claritatea minţii, iar în timpul perturbaţiilor, acea parte a corpului va fi mai puţin tensionată.

Când respiraţia abdominală devine un obicei, ea va ajuta persoana, nu numai să nu creeze mai multă tensiune, dar va ajuta şi la eliberarea vechilor tensiuni. Trebuie să ne reamintim întotdeauna că tensiunea internă este cauzată de sistemul nervos, contractând şi rigidizând muşchii interni şi externi ai corpului. Respiraţia abdominală profundă nu permite să se întâmple aceasta, căci întăreşte continuu mişcarea muşchilor, iar aportul suplimentar de oxigen contribuie la sporirea energiei vitale a corpului, în mod considerabil. Mai mult, respiraţia abdominală profundă ajută să degajeze să se degajeze efectele tensiunii, printr-un oftat uşor. Când o persoană foloseşte tratamentul cu Tehnica Energiei Universale (lucrul cu chakrele) pe un pacient sau pe sine, persoana trebuie să se asigure întotdeauna că foloseşte respiraţia abdominală. Este preferabil ca respiraţia abdominală să fie un mod de respiraţie permanent, dar este şi o cerinţă definitorie în timpul transferului cu Energie Universală, din cauza nevoii de energie vitală a corpului şi a necesităţii eliberării tensiunii. Un terapeut trebuie să-i sugereze pacientului să folosească respiraţia abdominală în timpul terapiei cu Energie Universală. Deci, Tehnica Energiei Universale poate fi combinată cu respiraţia abdominală, pentru a obţine rezultate puternice în vindecare, restabilire sau în prevenirea bolilor. Atât timp cât terapeutul îşi focalizează atenţia asupra direcţionării Energiei Universale către zona bolnavă, pacientul trebuie să fie într-o stare de receptivitate şi să-şi îndrepte întreaga sa atenţie conştient, spre aceeaşi zonă, în timp ce realizează respiraţia abdominală. Simţind senzaţiile şi vibraţiile în zona afectată sau cel puţin conştientizând o senzaţie în interiorul corpului (ca şi în „biofeedback”), se va accelera relaxarea muşchilor interni, precum şi eliberarea tensiunilor.

Autorul doreşte să sugereze şi faptul că este bine să se folosească tehnica respiraţiei, care utilizează mai multe combinaţii de respiraţii şi cea mai subtilă Energie Universală (să o numim respiraţia Energiei Universale). Respirând profund, folosim abdomenul şi pieptul, iar în timp ce respirăm vizualizăm razele Câmpului de Energie Universală, înconjurător, intrând în interiorul corpului nostru ca raze de lumină şi hrănindu-ne corpul nostru cu Energie Universală. Când expirăm rar şi complet, simţim corpul relaxându-se, simţim senzaţii în interior. La fiecare respiraţie simţim energia curgând în interior, în fiecare celulă a corpului, iar la fiecare expiraţie simţim corpul relaxându-se. Acum nu respirăm oxigen cu plămânii ci Energie Universală cu întregul nostru corp. Imaginaţi-vă efectele acestei respiraţii. Voi direcţionaţi conştient şi intenţionat nivele intense ale Energiei Universale din Câmpul de Energie Universală, înconjurător, subtil şi peste tot răspândit, către corpul vostru, iar în acelaşi timp permiteţi corpului vostru să se mişte împotriva oricărei tensiuni şi să primească mai mult oxigen. Efectele acestui fapt pot fi fenomenale. Se poate spune că este o autovindecare sau o prevenire a bolilor. Toate tensiunile vor fi eliberate şi corpul se va umple cu energie vitală. După un timp veţi începe să simţiţi sensul vibraţiilor dezvoltându-se în corpul vostru şi îl veţi simţi pulsând, plin de forţă vitală, relaxat, liber de tensiune şi de orice boală.

Această tehnică poate fi folosită pentru întreg corpul sau pentru o zonă locală. Dacă este vorba de o zonă locală, atunci tu vei respira prin ea, ceea ce înseamnă că vei respira profund cu plămânii, în timp ce vizualizezi şi focalizezi Energia Universală îndreptându-se spre partea respectivă a corpului – în timpul inspiraţiei simţi vibraţiile interioare, iar în timpul expiraţiei – relaxarea. Zona afectată sau dureroasă, va respira energie vitală, în timp ce plămânii tăi vor respira oxigen; în acest fel vei putea elimina aproape orice tensiune şi vei începe să-ţi vindeci boala şi să îndepărtezi durerea. Este bine să se dezvolte o anumită stare de conştiinţă în corp – să simţi dacă eşti tensionat în vreo parte a corpului, în timpul lucrului, al şederii sau chiar al vorbirii. Dacă simţi aşa ceva, cel mai bun mod să scapi de această stare este să respiri, folosind metoda prezentată anterior, relaxându-te şi tensiunea nu se va transforma într-o tensiune cronică, producătoare de boală. Dacă continui să exersezi respiraţia Energiei Universale în fiecare zi, poţi să sporeşti starea de conştientizare la un astfel de nivel încât respiraţia abdominală nu va deveni numai automată, ci vei profita de nivelele ridicate ale Energiei Universale, ce sunt direcţionate către corpul tău în mod continuu – chiar şi fără prea multă concentrare. Aceasta se întâmplă deoarece conectarea ta intimă cu Câmpul de Energie Universală ce te înconjoară va deveni un reflex, ajutându-ţi conştiinţa să atragă din ce în ce mai multă energie, în fiecare zi. Tu şi corpul tău – ca un câmp individual – eşti în mod intim conectat şi întrepătruns cu Câmpul de Energie Universală. Darul numit conştiinţă, pe care îl ai, îţi dă toate privilegiile să beneficiezi de Câmpul Universal şi să accesezi atât de multă Energie Universală, câtă ai nevoie.

Bedri Cetin

Anunțuri

Atenţia şi conştienţa – filosofia Huna


                       Se spune că sistemul Huna te invaţă că prima ta capacitate conştientă este să-ţi direcţionezi atenţia şi conştienţa. Dar care este deosebirea dintre ele? Atenţia se referă la focalizarea conştienţei pe anumite aspecte ale experienţei mentale sau fizice. Reprezintă observarea a ceva mai mult decat lucrurile din jur, la un moment dat. De exemplu, atunci cand stai acasă sau eşti la muncă şi laşi atenţia să se relaxeze, poţi remarca sunetele exterioare, o pată pe zid, o amintire din ultimul weekend, senzaţia de confort sau disconfort a hainelor, una după alta. Pe măsură ce atenţia scade, un lucru devine prioritar şi celelalte se retrag in fundal sau chiar dispar. Atenţia indelungată se numeşte concentrare. O folosiţi cand lucraţi la o sarcină sau la un proiect, cand priviţi un film sau cand jucaţi un joc. In acest tip de proces, atenţia alunecă un pic şi spre restul lucrurilor, dar intr-o măsură relativ redusă. In Huna există un principiu care spune: „Obţii tot ce vrei in funcţie de cum te concentrezi.” Aceasta inseamnă faptul că o concentrare a atenţiei creează o vibraţie in aura personală, ce va atrage o experienţă raportată la ce vă concentraţi. O durată scurtă a concentrării atenţiei va crea de obicei numai experienţe temporare şi minore. Cu cat este mai mare durata concentrării şi cu cat se investeşte mai multă energie emoţională, cu atat experienţele care sunt atrase sunt mai de lungă durată şi mai importante, fie ele pozitive sau negative. Ca orice altceva, concentrarea asupra unui anumit lucru poate deveni o deprindere a gandirii sau de comportament, in acest caz, subconştientul preia rolul susţinerii procesului de concentrare, reevaluat de procesul de atenţie. Aceasta este ceea ce determină experienţele mai mult sau mai puţin prezente din viaţa noastră. Aceste experienţe vor continua pană cand vom deveni conştienţi de ceea ce facem şi vom schimba conştient centrul atenţiei prin folosirea voinţei.

Pe de altă parte, conştienţa se referă la totalitatea a ceea ce este evident in mintea conştientă in orice moment dat. Lucrurile se mişcă in sfera sau in afara sferei conştienţei şi noi avem posibilitatea de a ne extinde sau de a ne limita conştienţa, in funcţie de ceea ce facem. Atenţia şi capacitatea de a fi conştient nu inseamnă acelaşi lucru, dar nici una din cele două nu poate fi separată complet una de alta. S-ar putea spune că atenţia este o unealtă a conştienţei. Să facem o analogie. Dacă puteţi să vă imaginaţi o lampă cu fitil, conştienţa este precum lampa, care poate lumina o cameră intreagă, iar atenţia este ca şi fitilul aprins, ce poate evidenţia anumite obiecte cu mai multă claritate. Atunci cand conştienţa este limitată (la o singură cameră, să zicem), atenţia poate fi folosită pentru a găsi o uşă către altă cameră, permiţandu-se astfel extinderea conştienţei. Atat conştienţa, cat şi atenţia pot fi mărite sau micşorate şi este probabil adevărat faptul că majoritatea oamenilor pot să le facă pe ambele simultan. Cand priveşti un film sau citeşti o carte, tendinţa naturală este să devii atat de implicat (dacă sunt interesante) incat conştienţa a altceva este puternic diminuată sau inexistentă. Şi bineinţeles acesta contribuie la satisfacţia ta din partea acestor lucruri. Dar un critic de film sau de carte trebuie să-şi concentreze atenţia la poveste şi in acelaşi timp să fie conştient şi de alte aspecte privind acţiunea sau stilul. O tehnică folosită in unele arte marţiale este aceea a focalizării atenţiei pe adversar in timp ce eşti conştient de intregul mediu de luptă. Şoferii experimentaţi pot fi angajaţi intr-o conversaţie, fiind in acelaşi timp atenţi la drum, in timp ce o parte a conştienţei lor este orientată spre alte maşini sau pietoni. Aceste exemple sunt menite să indice faptul că poţi să-ţi concentrezi atenţia şi să-ţi extinzi conştienţa in acelaşi timp, demonstrand că nu sunt unul şi acelaşi lucru.

Împlinirea valorilor

                 Un al doilea, dar foarte important atribut al minţii conştiente este nevoia de implinire. Cu alte cuvinte, este nevoia de a găsi şi a implini un scop şi de avea un ţel in viaţă. Pentru a face asta, mintea conştientă evaluează, şi de exemplu hotărăşte asupra valorii anumitor lucruri. In timp ce acesta este un atribut necesar şi util, adesea el poate fi distorsionat de judecăţile de valoare asupra a ceea ce e bine şi ce e rău faţă de orice lucru. Iar aceasta degenerează in intoleranţă, nedreptate şi multe alte rele. Unii oameni vor cumpăni asupra sensului vieţii, iar unii vor cumpăni asupra unei remarci trecătoare pe care cineva tocmai le-a spus-o. Contează nu numai ce evaluezi, ci şi cum evaluezi. De exemplu, auto-perfecţionarea sună bine ca motivaţie pentru implinirea scopului. In orice caz, din interpretările evaluărilor înţelesului şi căilor de a o atinge, efectele nu sunt intotdeauna prea plăcute. Pentru foarte mulţi, autoperfecţionarea înseamnă proslăvirea proprie. Toţi pentru unul şi unul pentru el însuşi. Nefericirea acestei lumi se datorează in mare parte acestei interpretări. Căutarea gloriei, lăcomia, obsesia de a-i domina şi controla pe ceilalţi, cultul puterii, etc. – toate acestea au la bază dorinţa de autoperfecţionare.

In acelaşi timp insă, pentru alţii autoperfecţionarea inseamnă să-i ajuţi pe ceilalţi, să pui in practică idei inovatoare in beneficiul tuturor, să-ţi sporeşti propria cunoaştere. Poate nu ştim pentru ce ne-am născut şi nici nu ne-am descoperit incă menirea noastră, dar scopurile noastre de acum trebuie asumate conştient, căci noi suntem cei care alegem cum să ne construim propriul drum in viaţă. Cu cat acesta este mai aproape de a fi integrat de către Sinele Superior, cu atat mai mult ne vom apropia de implinirea lui, deşi nu ne va fi neapărat uşor. Dar valoarea, sensul şi scopul, in felul in care apar la nivelul conştientului, trebuie hotărate, de asemenea, in mod conştient. Valorile şi interpretările pe care le dăm diferitelor experienţe de viaţă joacă cel mai important rol in determinarea fericirii noastre şi in calitatea vieţii. Linia directoare a filozofiei Huna este de a folosi iubirea ca o bază pentru a evalua totul, căutand mereu să creăm iubire acolo unde pare să lipsească şi să o intensificăm acolo unde ea există deja. Incă un cuvant despre puterea voinţei. Trebuie să ne dăm seama că nu este nici un efort de a folosi voinţa. Probabil am auzit adeseori spunandu-se: „El a făcut un mare efort de voinţă să-şi schimbe viaţa.” Sursa efortului nu stă in voinţă, ci in muşchii trupului său.

Cand oamenii incearcă să-şi schimbe un obicei de gandire sau de comportament, adesea se plang că le trebuie un efort prea mare. Alţii ii pot critica pentru că nu au destulă voinţă. Ceea ce se intamplă de fapt este că asemenea oameni incearcă să forţeze obiceiul să se schimbe folosind muşchii, iar asta poate fi adevărat in cazul unui obicei fizic sau mental. Acest gen de incercare forţată creează tensiuni care blochează energiile corpului şi ii fac pe oameni să se simtă epuizaţi. Ei ajung realmente să lupte impotriva lor inşişi, ceea ce rareori poate da rezultate. Tot ceea ce trebuie cu adevărat făcut este să te hotărăşti prin proprie voinţă, să te relaxezi şi să-ţi canalizezi atenţia pe drumul pe care vrei să mergi, pană cand se stabilizează noul obicei. Dacă mai simţi vreodată că folosirea voinţei implică efort, relaxează-te şi ia-o de la capăt.

Necesitatea unei transformări


               Atunci când se confruntă cu o criză radicală, atunci când vechiul mod de a trăi în lume, de a interacţiona cu ceilalţi şi cu natura nu mai funcţionează, atunci când supravieţuirea este ameninţată de probleme aparent imposibil de depăşit, o formă de viaţă individuală — sau o specie — fie se stinge, fie se ridică deasupra limitărilor condiţiei sale prin intermediul unui salt evolutiv. Se crede că formele de viaţă de pe această planetă s-au dezvoltat pentru prima dată în mare. În vreme ce pe uscat nu existau încă animale, marea deja abunda în vietăţi. Apoi, la un moment dat, una dintre creaturile marine trebuie să se fi aventurat pe uscat. Probabil că la început s-a târât câţiva centimetri, după care, extenuată de enorma atracţie gravitaţională a planetei, trebuie să se fi întors în apă, acolo unde gravitaţia este aproape inexistentă şi unde putea trăi fără mare efort. Apoi a mai încercat o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, iar mult mai târziu avea să se adapteze la viaţa pe uscat, aveau să-i crească picioare în loc de aripioare, branhiile aveau să fie înlocuite de plămâni. Pare greu de crezut că o specie s-ar aventura într-un mediu atât de ostil şi ar suferi o transformare în sens evolutiv dacă n-ar fi forţată s-o facă din cauza unei situaţii de criză. Se poate ca o mare suprafaţă marină să se fi separat de oceanul principal, apele retrăgându-se treptat de-a lungul a mii de ani, forţând peştii să-şi părăsească habitatul şi să evolueze. Reacţia în faţa unei crize radicale care ne ameninţă însăşi supravieţuirea — iată provocarea cu care se confruntă acum umanitatea.

Disfuncţia minţii egoiste, conştientizată deja în urmă cu peste 2500 de ani de către învăţătorii înţelepţi din vechime şi amplificată acum de ştiinţă şi tehnologie, ameninţă pentru prima dată supravieţuirea planetei. Până în urmă cu foarte puţin timp, transformarea conştiinţei umane — la care făceau referire şi învăţătorii din vechime — nu reprezenta mai mult decât o posibilitate, împlinită, ici şi colo, de puţini indivizi, fără nicio legătură cu mediul cultural sau religios din care proveneau. N-a avut loc o înflorire la scară mare a conştiinţei umane, deoarece nu era imperios necesară. În curând, un procent semnificativ din populaţia planetei va recunoaşte, dacă nu a făcut-o deja, că umanitatea se confruntă acum cu o alegere totală: să evolueze sau să piară. Un număr încă relativ mic, dar în creştere rapidă, de oameni experimentează deja în ei înşişi ruperea de vechile tipare ale minţii egocentrice şi manifestarea unei noi dimensiuni a conştiinţei.

Ceea ce ia naştere acum nu este un nou sistem de credinţe, o nouă religie, ideologie spirituală sau mitologie. Ne apropiem de sfârşitul nu doar al mitologiilor, ci şi al ideologiilor şi al sistemelor de credinţe. Schimbarea se produce într-un plan mai profund decât cel al conţinutului minţii voastre, al gândirii voastre. De fapt, în centrul noii conştiinţe se află transcenderea gândirii, capacitatea recent descoperită de a ne ridica deasupra gândurilor, de a realiza în noi înşine o dimensiune infinit mai vastă decât cea reprezentată de gândire. Din acel moment identitatea voastră, sentimentul propriei fiinţe nu va mai fi derivat din fluxul necontenit al gândurilor pe care, în cazul fostei conştiinţe, le luaţi drept voi înşivă. Ce uşurare să realizezi că eu nu sunt „vocea din mintea mea”. Atunci cine sunt eu? Cel care vede toate acestea. Conştiinţa care precedă gândul, spaţiul în care apare gândul — sau emoţia sau percepţia senzorială.

Egoul nu înseamnă altceva decât identificarea cu forma, în primul rând cu forma gândurilor. Dacă răul există în vreun fel — şi există, dar la modul relativ, nu absolut — atunci definiţia sa este aceasta: identificarea completă cu forma — forma fizică, forma mentală, forma emoţională. De aici decurge totala necunoaştere a legăturii individului cu întregul, a unităţii intrinseci cu oricare „altul” şi totodată cu Sursa. Această ignoranţă este păcatul originar, suferinţa, iluzia. Iar atunci când această iluzie a separării totale fundamentează şi domină tot ceea ce gândesc, spun şi fac, ce fel de lume voi crea eu? Pentru a afla răspunsul la această întrebare nu trebuie decât să urmăriţi relaţiile dintre oameni, să citiţi o carte de istorie sau să vă uitaţi diseară la ştiri. Dacă structurile minţii umane nu se vor schimba, vom sfârşi mereu prin a recrea în esenţă aceeaşi lume, aceleaşi forme ale răului, aceeaşi disfuncţie.

Eckhart Tolle

Pregatiţi-vă viitorul, trăind corect prezentul



              Nu o dată, v-aţi făcut griji cu privire la viitor, gândindu-vă că nu sunteţi protejaţi împotriva accidentelor, a bolilor, a sărăciei… Dar de ce să vă otrăviti existenţa imaginându-vă tot felul de lucruri rele ce vi s-ar putea întâmpla?Este adevărat că nu ştim ce ne rezervă viitorul, dar, cel mai bun mijloc de a evita posibilele necazuri din viitor, este de a te strădui să trăieşti chibzuit în prezent. Viitorul va fi aşa cum îl construieşti în prezent. Deci, fiecare clipă de “acum” este importantă. Aşa cum prezentul este o consecinţă a trecutului, tot aşa viitorul este o prelungire a prezentului. Totul este înlăntuit; trecutul, prezentul si viitorul nu sunt rupte între ele. Viitorul se construieste pe fundaţia care i-o faceţi acum.

Dacă această fundatie este proastă, este evident că nu trebuie să vă aşteptaţi la un viitor strălucit; dar, dacă ea este bună, nu aveţi nici un motiv de îngrijorare: aşa cum sunt rădăcinile, tot aşa vor fi şi tulpina, ramurile şi fructele. Trecutul este consumat; dar el a generat prezentul, care, la rândul lui, poartă în el rădăcinile viitorului. Trebuie, deci, să începeţi să vă construiţi de pe acum viitorul, îmbunătătindu-vă prezentul. Pentru aceasta, trebuie ca în fiecare zi să vă puneţi întrebarea: “Ia să văd ce am spus astăzi? Care au fost sentimentele şi gândurile mele?” Si daca aţi actionat prost, dacă aţi avut sentimente negative, gânduri rele, să ştiti că v-aţi aliniat de partea Forţelor întunecate şi că ele vă vor distruge viitorul.

Dacă aţi trăit o zi într-un mod care să vă nemulţumeasca, încercati, cel putin la culcare, să-I anihilati efectele, cu cele mai bune gânduri, luând cele mai bune decizii pentru a doua zi. Aceste gânduri, ca nişte albine harnice, vor spăla şi vor repara totul în timpul nopţii şi veţi începe ziua următoare în conditii mai bune.

Trăiţi prezentul în plenitudine

Unii oameni trăiesc numai în trecut, în trecutul lor, parcă ar fi prizonierii unor evenimente petrecute în viaţa lor şi nu pot merge mai departe. Alţii, dimpotrivă, se aruncă în viitor, dar într-un viitor fantasmagoric, creat de imaginaţia lor şi care nu se va îndeplini niciodată. Este bine să privim, din când în când, în trecut, dar numai pentru a analiza când şi unde am greşit, sau când şi unde am acţionat corect, pentru a trage învăţăminte. Trecutul constituie un tezaur de experienţe pe care le putem utiliza pentru a trăi prezentul cât mai bine. Dar în acelaşi timp, analizând trecutul, este bine să ne lansăm şi în viitorul îndepărtat, pentru a ne întreba cum îşi imaginează Dumnezeu viitorul umanităţii, în ce splendoare, în ce Lumină va ajunge ea să trăiască. Bineînţeles, sunt mulţi cei care se gândesc la viitor, dar la ce fel de viitor? În general ei îşi spun: “Peste câţiva ani ne vom căsători, vom avea copii, o ogradă, o căsuţă în faţa căreia vom putea sta si vom putea să ne fumăm linistiti pipa privind la vacile care trec… sau la trenuri! O să respirăm şi putin praf, apoi o să intrăm în casă, o să mâncăm, o să bem şi un paharel, apoi o să ne culcăm.” Doamne ce viitor frumos! Veţi spune: “Dar nu aşa, noi…” Stiu, voi vă gânditi că veţi câstiga bani, că veţi face afaceri, că veţi obţine o oarecare glorie – profesor universitar, om de afaceri, ministru sau sef de stat – că veţi avea alături, zi şi noapte, o fată frumoasă pe care să o puteţi îmbrăţisa… Dar ce reprezintă toate acestea? Este de plâns!

Acum trebuie să învăţati să priviţi mai departe, dincolo de acest viitor îndoielnic, şi să căutaţi orizonturi noi, să deschideţi ferestrele către infinit pentru a vedea care este adevăratul viitor al omenirii, cum îl imaginează Dumnezeu, şi să anticipaţi, deja, prin modul vostru de viaţă, acest viitor. Să nu vă împiedicaţi de noţiunea de timp, să nu spuneţi niciodată: “Da, dar atunci eu nu voi mai fi în viaţă, nu va mai fi epoca mea”, căci, spunând acestea, vă interziceţi adevărata frumuseţe, vă interziceţi înţelegerea adevăratului sens al vietii. Prezentul trebuie să fie timpul acţiunii conştiente, luminate, care îşi trage înţelepciunea din experienţele trecutului, dar care este, în acelaşi timp, stimulată de toate posibilităţile viitorului. Iată perfecţiunea: lecţiile pe care vi le-a dat trecutul (şi numai Dumnezeu ştie câte lecţii ne-a dat trecutul umanităţii!) şi viitorul cu promisiunile sale nelimitate. Dacă ştiti cum să trăiti în prezent, exprimând experienţa trecutului şi frumusetea viitorului, vă apropiaţi de Divinitate. Care sunt acele versuri pe care Serafimi le cântă în faţa Tronului Domnului? “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeul Cel Atotputernic, acum şi pururea şi în vecii vecilor.” Iată cum conştiinţa voastră poate creşte la dimensiunile Conştiintei divine.

Omraam Aivanhov

VECHEA ARCADIE


                 „Care ar fi vârsta antropoidului? În ce perioadă au apărut pe suprafaţa Pământului primele maimuţe? Fără îndoială în Miocen. Cine ar putea să nege acest lucru? În mod clar au trebuit să apară în cea de-a treia parte a Miocenului, acum 15-25 milioane de ani. Rezultă evident că Miocenul a avut propria sa scenă pe vechiul pământ Lemurian… Lemuria a fost în acea epocă un continent gigantic care se întindea în Pacific, cuprinzând toată această suprafaţă a Australiei, a Oceaniei şi a Oceanului Indian; se întindea peste tot Pacificul până în acele locuri unde va apărea mai târziu America de Sud. Din nefericire, unele fiinţe umane autentice au degenerat îngrozitor la sfârşitul epocii terţiare, în timpul Miocenului. S-au amestecat atunci, din nefericire, cu unele fiare ale Naturii. Din ele au luat naştere anumite maimuţe gigantice care aveau chipuri albastre sau roşii, care mergeau în patru labe sau care se ridicau ca nişte bipezi şi care aveau capacitatea de a vorbi. La rândul lor, aceste specimene au trebuit să se amestece cu alte bestii subumane şi din toate acestea au rezultat maimuţele pe care le cunoaştem şi, de asemenea, pe baza unor evoluţii, anumite tipuri de umanoizi. Aceşti umanoizi au continuat să se reproducă neîncetat în timpul epocii cuaternare. Mai târziu, în această epocă în care ne găsim, au apărut aceşti umanoizi, umanitatea actuală: amestec al Oamenilor autentici cu fiare ale Naturii.”

În trecut, în timpurile străvechi, în epoca de aur a vechii LEMURII, când umanitatea nu dezvoltase în natura sa interioară Egoul Animalic şi Esenţa se manifesta fără nici un fel de condiţionări, viaţa era diferită. Diverşii centri ai maşinii organice păreau adevărate cutii de rezonanţă în care vibrau armoniile Universului… Atunci strălucea Vârsta de Aur şi nu exista „nici al meu, nici al tău”, totul era al tuturor şi oricine putea să mănânce din pomul vecinului fără nici o teamă… Cel care ştia să cânte din liră făcea să tresară Natura cu notele sale… În acea epocă antică pe care unii o numesc ARCADIA se închina un cult „Fiilor Dimineţii”, „Fiilor Aurorei Mahamvantarei”; LIRA LUI ORFEU nu căzuse încă sfărâmată pe pardoseala templului, întreaga Natură părea un organism care servea drept vehicul Zeilor… Şi asta pentru că era o altă umanitate!
Focul vulcanilor şi oceanul învolburat trimiţându-şi valurile spre plaje, cântecul râurilor în matca lor pietroasă şi zborul giganticelor păsări care existau pe atunci erau simţite în adâncul Fiinţei în modul cel mai profund. Întregul Pământ părea un organism viu (într-adevăr este, dar atunci era mai vie această realitate pentru toate fiinţele umane); se vorbea doar în LIMBA DE AUR, încă nu apăruseră toate aceste limbi ale „Turnului Babel”. Pe acel continent întins care ocupa tot Oceanul Indian şi aproape tot Pacificul, viaţa locuitorilor săi se prelungea până la douăsprezece şi cincisprezece secole; erau giganţi: bărbaţii aveau patru-cinci metri înălţime, femeile erau puţin mai mici de înălţime, dar tot uriaşe ca şi ei. Teama de moarte nu exista. Oamenii din epoca de aur a lemurienilor ştiau foarte bine, în mod direct, ziua şi ora când trebuiau să-şi lase corpul, iar când sosea acea zi, se aşezau în mormântul lor, mormânt pe care îl făceau ei înşişi, cu propriile lor mâini, şi treceau foarte surâzători în Eternitate. „Valorile Psihice” nu dispăreau din vederea rudelor şi în mod evident nu exista durere. Atunci umanitatea putea percepe jumătate dintr-un „Holtapamnas”, adică jumătate din toate tonalităţile culorilor existente în cosmosul infinit. Vreau să vă spun, în numele adevărului, că există aproximativ cinci milioane şi jumătate de tonalităţi ale culorilor…
Auzul fiecărei fiinţe umane percepea vibraţiile mistice „SOORIOSANAS” ale Universului, vorbeau cu Zeii inefabili şi ştiau să asculte simfoniile care menţin Universul ferm pe drumul său.

În acea epocă străveche, în acele timpuri în care din râurile cu apă pură ale vieţii izvora lapte şi miere, totul era diferit. Atunci fiinţele umane ridicau privirea spre spaţiu şi percepeau aura lumilor, a Geniilor planetare şi a umanităţilor care le populau şi a marilor hierofanţi ai anticei Arcadii, Fiii Dimineţii. Puteau să vadă limpede în Akasha pură lumile care au existat în Mahamvantarele trecute şi cele care vor exista în viitor. În acea epocă, umanitatea era inocentă şi perfectă: vorbea cu Zeii Aurorei şi putea porunci elementelor; atunci furtunile serveau drept covor acelor giganţi care se mişcau impunători pe suprafaţa Pământului. Oamenii erau foarte simpli şi puri, şi, cum încă EUL PLURALIZAT nu se născuse, se închina un cult ZEILOR blândului porumb şi creaturilor inefabile ale râurilor şi ale pădurilor. Aceasta era Vârsta de Aur, Vârsta Luminii, Vârsta Iubirii. În acea epocă nu erau războaie, ură, perversităţi, cum există acum. În acea epocă, Soarele Adevărului strălucea în toate minţile, iar trandafirii Spiritului se dezvăluiau galanţi şi frumoşi; totul avea parfumul spiritualităţii; nu apăruse încă această lume nefericită, cu materialismul ateu, cu crima, cu delictul şi cu toate aceste monstruozităţi care se văd azi pretutindeni, pe aici, pe colo şi pe dincolo. Repet, era epoca Titanilor, era epoca Edenurilor, era epoca Adevăratei Fericiri autentice, în care nu existau frontiere, nu exista ură, căci totul era iubire şi se venera Soarele pentru puterea pe care o are de a ne da viaţă; era venerat în acelaşi fel în care Zarathustra îl adora, era venerat la fel cum Fiii Arcadiei venerau puterile creatoare ale Universului. Aceea era o epocă diferită, dragii mei prieteni. Exista bucurie în toate inimile pentru că omul domnea peste elemente, trăia în palate bogate şi nu exista foamete printre mulţimi. Aceasta era Vârsta Edenurilor milenare, dar când fiinţa umană a mâncat din fructul oprit despre care i s-a spus: „Să nu mâncaţi.”, atunci şi-a pierdut preţioasele facultăţi, a devenit slab, nenorocit, trebuia să meargă ca cerşetor din oraş în oraş, a părăsit „Grădina Hesperidelor”, Edenul ebraic şi s-a transformat peste tot, suferind cumplit până în zilele noastre. De aceea citim în mitologia ebraică cum lui i se spune: „Îţi vei câştiga pâinea cu sudoarea frunţii tale”, iar ei i se spune: „Îţi vei naşte fiii cu durere”… Totuşi, să analizăm amănunţit această problemă. E evident că totul are explicaţia sa…

În spatele întregii drame a Edenului, dragii mei fraţi, se află o Comisie Sacră de fiinţe inefabile… Vechile tradiţii spun că în acea epocă au venit pe Pământ anumiţi Indivizi Sacri într-o astronavă cosmică. Aceşti indivizi formau o înaltă Comisie Sacră însărcinată cu studiul problemelor evolutive şi involutive ale Pământului şi ale umanităţii. Arhanghelul SAKAKY şi Principalul Arhifizician-Chimist Comun Universal, ÎNGERUL LOISOS, erau cei doi membri principali ai acestei Comisii Divine Sfinte. Ei au venit cu corpuri de carne şi oase, iar nava lor a aterizat în Lemuria. Din acea epocă străveche instinctul uman începea să se dezvolte în RAŢIUNE OBIECTIVĂ. Preaînalta Comisie a putut evidenţia până la saturaţie că, în ciuda vieţii în adevăratul Eden al deliciilor, omul acelor zile începea deja să bănuiască motivul pentru care a fost creat. Rasa lemuriană începea să ghicească motivele mecanice ale existenţei sale… Fiecare fiinţă umană este o maşină extraordinară, care captează energiile ce coboară din Megalocosmos şi pe care le transformă minunat, pentru a le transmite în mod automat în interiorul organismului terestru, în straturile inferioare ale Pământului. Umanitatea este un organ al planetei Pământ, un organ al Naturii prin intermediul căruia se transformă energii ce devin fundamentale pentru economia Pământului. Fiecare individ nu este altceva decât o maşină care captează şi transformă energii cosmice ce servesc pentru economia planetei… Ce ar deveni lumea fără aceste maşinuţe? Lumea, fără această pecete, fără această fizionomie pe care i-o dă umanitatea este ceva fără motiv, fără sens, încetează să existe. Umanitatea, în ansamblul său, este un organ al Naturii, un organ care adună şi asimilează energiile cosmice necesare pentru funcţionarea organismului planetar. Din nefericire, nu este foarte plăcut să fii maşină… şi acest lucru începeau să-l înţeleagă lemurienii…

Când vreun rebel ridică armele împotriva Naturii, când vrea să înceteze să fie maşină, puterile întunecate se luptă cu el până la moarte şi rari sunt acei oameni capabili să lupte împotriva tenebroşilor, împotriva Naturii, împotriva Cosmosului etc., şi de obicei aceşti rebeli capitulează. Mulţi sunt cei chemaţi şi puţini cei aleşi, doar câţiva reuşesc să învingă Natura şi să se aşeze pe tronul puterii pentru a o guverna. Lemurienii bănuiau deja totul şi cu instinctul lor înţeleseseră că fiinţele umane încetau să se mai nască atunci când, după ce îşi prestaseră serviciile lor de maşini ale Naturii, deveneau perverse. Pretutindeni şi în toate colţurile Lemuriei se bănuia în mod instinctiv toată această
tragedie care deja voia să se ivească din Raţiunea Obiectivă. Acei indivizi lemurieni au fost dezamăgiţi de viaţă, înţelegând că ei nu erau mai mult decât un angrenaj în mecanica Naturii şi chiar au plănuit sinucideri colective…
Acei lemurieni nu au preţuit puterile inefabile pe care le aveau, Paradisul în care trăiau etc.; totul le fusese dat în dar, nu îi costase nimic. Ei n-au suferit nespus pentru dobândirea fiecăreia din facultăţile lor, s-au născut cu ele şi aceasta este tot. De aceea nu le preţuiau. Deci, în ciuda bucuriei de care beneficiau (aşa am gândi noi) voiau doar să dispară…
În paralel, altă problemă gravă se producea pe atunci: Pământul se cutremura neîncetat, nu exista o adevărată stabilitate în scoarţa geologică a lumii, neîntrerupte cutremure de pământ şi teribile cutremure pe fundul mării zguduiau planeta noastră. Comisia Sacră, după ce a examinat cu seninătate aceste probleme, le-a rezolvat, luând măsuri cosmice drastice pentru a evita, pe de o parte, deziluzia totală a speciei umane şi sinuciderile în masă şi, pe de altă parte, instabilitatea geologică. Acei Rectori ai umanităţii au produs o modificare corpului organic. Această modificare a constat în a lăsa libertate deplină Luciferului interior al fiecăruia, cu scopul de a se dezvolta în omenire ORGANUL KUNDARTIGUADOR: Focul dezvoltat în mod negativ, Şarpele coborând, aruncându-se din coccis până în infernurile atomice ale omului, oribila coadă a Satanei în corpul de dorinţe al acestui animal intelectual, în mod fals numit om. (A se înţelege prin Lucifer o parte a Fiinţei noastre Reale, însărcinată cu producerea focului erotic. Conform ortodoxiei gnostice, Lucifer trebuie să fie controlat întotdeauna de Monada Divină sau Fiinţa Reală. Fiind eliberat, este evident că acest control încetează să existe, atunci fiinţa umană cade victimă, în mod iremediabil, josnicelor pasiuni animalice.)

Incontestabil, dacă nu ar fi fost abuzuri sexuale (simbolizate de acea cădere a lui Adam şi a Evei în Paradisul terestru) dezvoltarea Abominabilului Organ Kundartiguador ar fi fost ceva mai mult decât imposibil; abuzurile sexuale au permis ca acest Organ să se dezvolte. Faptul de a da umanităţii Abominabilul Organ Kundartiguador (adică, permisiunea ca acest Organ să se dezvolte, evident cu cooperarea speciei umane) a servit unui dublu obiectiv: primul, s-au produs modificări substanţiale de energii şi, acestea fiind retransmise straturilor anterioare ale lumii noastre, deja astfel modificate, s-a obţinut stabilitatea scoarţei geologice; al doilea, umanitatea lemuriană a dobândit o iluzie pe care nu o avea asupra vieţii şi s-au evitat acele sinucideri colective. Focul Sacru proiectat din coccis spre infernurile omului s-a transformat în coada Satanei, luând formă fizică asemenea cozii simienilor.
A existat o epocă în care omenirea avea coadă? Este adevărat, însă aceasta nu vrea să spună că noi ne tragem din simieni, din maimuţe. Nu! Dimpotrivă, ele se trag din noi, sunt degenerări ale speciei umane, au rezultat din amestecul animalului intelectual cu unele specii de animale ale naturii. După mult timp… probabil multe secole… Sfânta Comisie s-a întors condusă de Arhiserafimul SEVOHTARTRA, căci Arhanghelul SAKAKY se transformase într-unul din cei patru Tetrasusţinători ai Universului. Tradiţiile spun că întoarcerea a avut loc după exact trei ani, însă aceşti trei ani sunt întotdeauna simbolici… Realitatea a fost că atunci, după examinarea severă a situaţiei, Arhifizicianul-Chimist Înger LOISOS a eliminat Organul Kundartiguador din rasa umană, deoarece aceasta nu avea nevoie de el. Fiinţa umană abandonase toate bănuielile sale şi se iluzionase cu frumuseţile acestei lumi; pe lângă aceasta, scoarţa geologică a lumii noastre se stabilizase.

Zeii au salvat fiinţa umană de o mare criză: au determinat-o să-şi facă iluzii despre această lume şi să trăiască în ea ca orice cetăţean planetar; şi astfel au salvat această lume: forţele cosmice sau planetare, trecând prin organisme, au devenit lunare şi au stabilizat straturile geologice ale Pământului. Din păcate, Rectorii omenirii au întârziat, mai mult decât ar fi fost necesar, eliminarea Abominabilului Organ Kundartiguador din specia umană; au făcut greşeli de calcul matematic şi încercarea s-a dovedit prejudicioasă: au rămas în cei cinci cilindri ai maşinii organice (intelect, emoţie, mişcare, instinct şi sex) consecinţele Abominabilului Organ Kundartiguador. În realitate, consecinţele rele ale numitului Organ s-au transformat în deprinderi şi obiceiuri greşite care, mergând în profunzimea internă a psihicului nostru, s-au transformat în Subconştient. Eul pluralizat, Egoul, este chiar acel Subconştient, ale cărui rădăcini se află în consecinţele rele ale Organului Kundartiguador. Este clar că Conştiinţa, adică Esenţa originară sau, vorbind în limbaj alchimic, „Sarea Foarte Pură, Fără Corp, Incombustibilă, Sublimă”, a rămas închisă, încarcerată, îmbuteliată în interiorul acestei a doua naturi inumane. Când Arhifizicianul-Chimist Comun Înger LOISOS a eliminat Organul Kundartiguador din acea umanitate, a fost deja prea târziu: consecinţele au rămas în cei
cinci cilindri ai maşinii şi, în mod evident, Conştiinţa, care înainte se putea manifesta în formă totală şi spontană, a fost dată uitării. Astfel, în fiinţele umane s-a format un fel de „CONŞTIINŢĂ DUBLĂ”: Personalitatea, cu întregul său Intelect şi cu toate funcţiile, reacţiile şi culturile sale, cu adevărat artificială, şi, pe de altă parte, legitima şi adevărata Conştiinţă, care în mod trist a rămas dată uitării, acolo în adâncul cel mai profund.

Astfel încât, din acel moment am rămas înzestraţi cu această DUBLĂ CONŞTIINŢĂ: una ARTIFICIALĂ şi cealaltă REALĂ. Cea artificială este cea a Personalităţii, cea reală este cea a Esenţei. Înainte ca Abominabilul Organ Kundartiguador să apară şi să fracţioneze Conştiinţa, umanitatea lemuriană se bucura de facultăţi extrasenzoriale cu adevărat formidabile; până chiar şi simţurile lor de percepţie senzorială erau extraordinare… Să ne amintim de auzul lor pătrunzător, capabil să asculte frumoasele simfonii ale Universului… Să ne amintim de Gramatica Cosmică pe care o foloseau în Idiomul Universal pe care-l vorbeau… Să ne amintim de mirosul lor ascuţit, atât de ascuţit că l-ar
putea întrece pe cel al câinilor de astăzi… Să ne amintim acuitatea vizuală de care beneficiau, capabilă să perceapă jumătate dintr-un „Holtapamnas” (cinci milioane şi jumătate de tonalităţi de culoare). Astăzi, fiinţa umană cu greu poate percepe cele şapte culori de bază ale prismei solare. Cu adevărat, acele simţuri uluitoare s-au pierdut. Astăzi, simţurile noastre senzoriale sunt realmente degenerate… Erau alte vremuri… Pentru acei lemurieni totul era diferit. De exemplu, nu vedeau lumea fizică aşa cum o vedem noi, pentru ei aerul avea diferite culori, munţii erau transparenţi, iar acei Zei despre care vorbeau atât, în mod evident, erau perceptibili pentru ei. Când îşi ridicau ochii spre stele, puteau comunica cu locuitorii din alte lumi; pentru ei, viaţa pe alte planete ale Sistemului Solar era o realitate; pluralitatea lumilor locuite, preconizată de Camille Flamarion, era un fapt pentru Rasa Lemuriană…
Din nefericire, consecinţele fatale pe care le-a produs Abominabilul Organ Kundartiguador au atrofiat acele sentimente inefabile, acele facultăţi extraordinare în Rasa Lemuriană… Cu trecerea secolelor, involuţia a pus fiinţele umane pe drumul degenerării: valorile pe care le posedau altădată au continuat să se atrofieze tot mai mult şi, cu timpul, s-au pierdut în mod lamentabil.

După a doua catastrofă TRANSAPALNIANĂ, care a schimbat complet scoarţa geologică a lumii noastre prin scufundarea vechiului continent Atlantida, involuţia degenerativă umană s-a precipitat încă şi mai mult. În final, KALI-YUGA iniţiată de cultura greco-romană ne-a adus în stadiul în care ne găsim astăzi. În alte vremuri, înainte de Kali-Yuga, înainte să se fi născut civilizaţia greco-romană, iniţiatoarea acestei Epoci Negre, exista gândirea obiectivă, mintea obiectivă. Să facem o distincţie deplină între ceea ce este mintea obiectivă şi ceea ce este mintea subiectivă; a se înţelege prin minte obiectivă, acea minte care funcţionează doar cu datele apărute din Conştiinţă. A se înţelege prin minte subiectivă, acea minte care se bazează doar pe percepţiile senzoriale externe. Mulţi pescari veniţi de pe alte meleaguri în Grecia antică au început să se joace cu cuvântul, pentru a face silogisme, prosilogisme, isilogisme etc. etc. etc. Jocul de cuvinte a devenit foarte simpatic, servea pentru a ucide lipsa de activitate; cu timpul a apărut acolo asocierea exclusiv intelectivă, bazată pe percepţiile senzoriale externe, sistemul de gândire deficient care exclude intuiţiile, sistemul de gândire exclusiv asociativ, dezlegat de orice proces al Conştiinţei. Astfel, multe zone ale creierului s-au atrofiat în mod lamentabil. Din nefericire, grecii au comis greşeala de a-şi extinde sistemul lor de gândire pe toată faţa pământului şi aceasta a condus la raţionamentul subiectiv mondial. Astăzi, creierul uman nu mai lucrează în mod complet. Oamenii de ştiinţă ştiu bine că în prezent nu funcţionează toate zonele creierului, rezultat al asocierii exclusiv subiective; dragii mei fraţi, aşa a degenerat mintea umană, aşa s-a atrofiat creierul uman; s-a transformat în ceea ce este astăzi.

Pe de altă parte, romanii, spre deosebire de greci, au început să se joace cu sexul: vagabonzi din Roma antică s-au dedat la orgii, la bacanale şi chiar le-au exportat în lumea întreagă. Astfel s-a pierdut definitiv ruşinea organică. Au apărut peste tot casele de toleranţă, iar umanitatea s-a aruncat pe drumul INFRASEXULUI. Vedem stadiul în care ne aflăm astăzi: degenerarea sexuală pe scară mare şi intelectul sclipitor. Haimanalele intelectului sunt îngrozitor de desfrânate; desfrâul şi intelectualismul zadarnic, acesta din urmă bazat pe simple asocieri raţionale de tip subiectiv, strălucesc oriunde, se manifestă aici, acolo şi dincolo, pretutindeni. EGOUL a luat proporţii gigantice, fiecare din noi poartă cu adevărat în interior toţi factorii care produc războaie, amărăciuni, suferinţe etc. Este necesar să ne eliberăm din starea în care ne găsim; toate facultăţile umane au degenerat. Totul s-a pierdut în mod lamentabil, ne rămâne doar un factor care poate servi pentru salvarea noastră; vreau să mă refer în mod evident la ESENŢĂ.
Să ţinem cont că în Esenţă se află „particulele de durere” ale TATĂLUI nostru care se află în secret şi care, folosite aşa cum trebuie, ne pot permite trezirea Conştiinţei. De fiecare dată când noi greşim, el suferă şi particulele sale de durere rămân depozitate în Esenţă; dacă ştim să le utilizăm, putem ca prin intermediul lor, să ne trezim. Acolo se mai află Religia, Înţelepciunea, Buddha; toate acestea se află în Esenţă. Dar dacă ea continuă să rămână închisă printre cristalizările Abominabilului Organ Kundartiguador, nu ne poate servi drept orientare pe Drumul Secret. Doar aceste date ale Conştiinţei ne pot orienta, cu condiţia să fie eliberată, extrasă dintre Euri, doar astfel ne poate orienta aşa cum trebuie… Astfel, în Esenţă se găsesc aceste date de care avem nevoie urgent pentru a ne ghida pe CALEA MUCHIEI DE CUŢIT.

Esenţa este ghidul minunat pe care îl avem în interior pentru a ne orienta, dar, din nefericire, este prinsă, închisă, îmbuteliată în EGO, în EU, în EUL ÎNSUŞI, în SINELE ÎNSUŞI. Trebuie să eliberăm Esenţa pentru ca să ne poată ghida pe Drumul ce ne va conduce până la Eliberarea Finală şi acest lucru, dragi fraţi, este posibil doar DISTRUGÂND EUL, eliminându-l, reducându-l la praf cosmic. El este închisoarea în care este prizonieră Esenţa extrem de pură. Să distrugem gratiile acestei închisori, să facem praf aceşti pereţi de josnicie, să reducem la cenuşă această sticlă pentru ca să fim liberi! Esenţa eliberată ne va putea ghida pe Drumul de Perfecţiune, până la Eliberarea Finală… În viaţa practică se află Gimnaziul Psihologic în care noi ne putem auto-descoperi, pentru că în relaţie cu oamenii, cu prietenii noştri, cu colegii de muncă, cu rudele noastre etc., defectele pe care le purtăm ascunse ies la suprafaţă şi dacă suntem alerţi şi vigilenţi ca santinela în vreme de război, atunci putem să le vedem aşa cum sunt, în ele însele. Un defect descoperit trebuie să fie supus tehnicii Meditaţiei şi o dată înţeles în întregime îl putem elimina cu ajutorul DIVINEI MAME KUNDALINI, Şarpele Ignic al puterilor noastre magice. Dacă în transa sexuală din timpul SAHAJA MAITHUNEI o invocăm din toată inima, Ea ne-ar putea ajuta; este scris: „Cereţi şi vi se va da, bateţi şi se va deschide”. Dacă îi cerem, Ea ne dă, dacă batem, Ea ne deschide; să-i cerem Divinei noastre Mame Kundalini particulare, proprii, a fiecăruia dintre noi, să elimine din psihicul nostru defectul psihologic pe care l-am înţeles în profunzime în toate zonele minţii.

Rezultatul va fi extraordinar, Ea va elimina defectul şi dacă vom continua astfel, lucrând neobosit, va veni ziua în care EGOUL va fi dezintegrat radical; atunci Esenţa va fi liberă şi va sosi Trezirea… Conştiinţa trezită ne va putea orienta pe CALEA MUCHIEI DE CUŢIT, Conştiinţa trezită ne va furniza datele de care avem nevoie pentru propria noastră Eliberare Finală. Însă trebuie să fim răbdători în muncă, foarte severi şi foarte constanţi, pentru că fiecare defect are o mulţime de feţe şi se află în patruzeci şi nouă de niveluri ale subconştientului…

Samael Aun Weor

IMAGINAŢIA, INSPIRAŢIA şi INTUIŢIA


                     Intelectul în sine însuşi este una din capacităţile cele mai grosolane în Nivelurile Fiinţei; dacă dorim să reducem totul la intelect, nu vom ajunge niciodată la înţelegerea adevarurilor cosmice. Fără îndoială, există dincolo de intelect, altă capacitate de cunoaştere; vreau să mă refer la IMAGINAŢIE. Această facultate a fost mult subestimată. Unii chiar o numesc depreciativ „nebuna casei” (nume nedrept, pentru că dacă nu ar fi fost Imaginaţie, nu ar fi existat gravura, automobilul, calea ferată etc.).

Savantul care face o invenţie, trebuie mai întâi să o imagineze şi apoi să creeze această imagine pe hârtie. Arhitectul care vrea să facă o casă, va trebui mai întâi să o imagineze şi apoi va putea trasa planul. Că exista doua feluri de Imaginaţie? Nu o putem nega. Pe prima am putea-o numi „IMAGINAŢIE MECANICĂ”; acest fel de Imaginaţie este chiar FANTEZIA, constituită din resturi de memorie şi este chiar dăunătoare. Mai exista în realitate şi alt tip de Imaginaţie: este „IMAGINAŢIA INTENŢIONATĂ” sau „IMAGINAŢIA CONŞTIENTĂ”. Natura însăşi are Imaginaţie, acest lucru este evident. Dacă nu ar avea Imaginaţie, toate creaturile Naturii ar fi oarbe, dar graţie acestei facultăţi puternice, exista perceperea, se formează imaginile în CENTRUL PERCEPTIV AL FIINŢEI sau CENTRUL PERCEPTIV AL SENZAŢIILOR. Imaginaţia creatoare a Naturii a dat naştere multiplelor forme existente în tot ceea ce există.

Pe vremea Hiperboreenilor si a Lemurienilor nu se folosea intelectul, ci Imaginaţia; atunci fiinţa umană era inocentă şi spectacolul minunat al Cosmosului se reflecta ca într-un lac cristalin în Imaginaţia sa. Era o altfel de Umanitate; astăzi produce durere vederea multor oameni care şi-au pierdut propria Imaginaţie, adica lis-a degenerat în mod înspăimântător această facultate. Este posibil să dezvoltăm Imaginaţia şi aceasta ne va duce dincolo de Mintea Senzorială, aceasta ne-ar conduce spre GÂNDIREA PSIHOLOGICĂ. Doar Gândirea Psihologică ne poate deschide porţile Minţii Interioare; dacă cineva îşi dezvoltă Imaginaţia, poate învăţa să Gândească Psihologic.

IMAGINAŢIA, INSPIRAŢIA şi INTUIŢIA sunt cele trei drumuri obligătorii ale Iniţierii; dar dacă rămânem închişi exclusiv în funcţionalismele senzoriale ale aparatului intelectual, nu va fi posibil să urcăm treptele Imaginaţiei, Inspiraţiei şi Intuiţiei. Nu vreau să spun că intelectul nu ajută; departe de mine această afirmaţie. Orice facultate este utilă în interiorul orbitei sale, o planetă oarecare e utilă în interiorul orbitei sale, dar în afara ei ar fi inutilă şi catastrofală. Acelaşi lucru se întâmplă cu capacităţile fiinţei umane: au orbita lor. A dori să scoţi raţiunea de pe orbita sa este absurd, pentru că se ajunge la scepticismul materialist. De ce mulţi oameni, să-i numim studenţi ai pseudo-esoterismului şi ai pseudo-ocultismului, atât de la modă în timpurile noastre, lupta întotdeauna împotriva îndoielilor? De ce mulţi trăiesc „zburând” din şcoală în şcoală şi, în final îmbătrânesc fără a fi realizat nimic?

De-a lungul experienţei am putut observa că cei care rămân închişi în raţionamente, cei care vor să dovedească Adevărul cu intelectul, eşuează, pentru că comit greşeala de a vrea să studieze astronomia (vorbind în mod simbolic) cu microscopul sau să studieze bacteriologia cu telescopul. Dacă dorim ca fiecare facultate să fie la locul ei, pe orbita sa, este evident că trebuie să respingem de la început doctrinele „SADUCHEILOR” şi ale „FARISEILOR” şi să începem să GÂNDIM ÎN MOD PSIHOLOGIC. Trebuie să urcăm pe scara Imaginaţiei, apoi să trecem la a doua treaptă, care este cea a Inspiraţiei şi în final să ajungem la adevărata Intuiţie.

Cum se dezvoltă Imaginaţia? Se pot realiza exerciţii ştiinţifice. Pentru binele cititorilor noştri să vedem unul din ele:

Se aşează un pahar de sticlă în aproprierea cuiva. Pe fundul paharului se pune o oglindă şi se adaugă apă şi câteva picături de mercur. Persoana se concentrează chiar asupra centrului apei şi asupra apei, astfel încât privirea să traverseze sticla. Se va încerca să se vadă, în această apă „LUMINA ASTRALĂ”, se va face un mare efort pentru a o vedea. La început nu se va vedea nimic, aceasta e evident. După un timp de exerciţiu, această apă se va vedea cu culori, se va începe să se perceapă „LUMINA ASTRALĂ”. Dacă după un timp, cineva va merge, de exemplu, pe o stradă, se va vedea o „bandă de lumină” deosebită, iar dacă trece o maşină o va putea contempla pe aceasta mişcându-se prin acea bandă de lumină. Va veni o zi în care nu va mai fi nevoie de paharul cu apă pentru a vedea, pentru că facultatea deja s-a dezvoltat. Atunci se va vedea aerul de diferite culori, se va vedea AURA oamenilor. Fiecare persoană are o AURĂ DE LUMINĂ în jurul său şi aceasta capătă diverse tonalităţi. Albastru, de exemplu, indică spiritualitate. O Aură verde închis indică neîncredere sau gelozie. Verdele strălucitor, scepticism. Griul plumburiu, egoism. Griul închis, tristeţe, melancolie. Roşul strălucitor mânie sau minciună. Rosu sângeriu, închis, desfrânare. Negrul, ura. Galbenul, inteligenţa. Portocaliul, orgoliu. Violetul, mistica transcendentală, elevată etc. În mod evident, pentru a ajunge să vedem astfel Aura oamenilor, trebuie să lucrăm mult cu acest exerciţiu. În fiecare zi va trebui să-l practicăm, cel putin zece minute. Dacă cineva poate practica jumătate de oră, perfecţionarea va fi mai rapidă, în mod logic.

Interesant la acest exerciţiu este că se poate practica trei ani la rând, fără nici o zi în care să nu fie practicat. Astfel, dacă cineva călătoreşte, va trebui să-l practice acolo unde va ajunge: la hotel sau unde va putea, dar să nu lase ziua să treacă fără a practica exerciţiul. Dacă cineva ar avea această tenacitate în viaţă, pentru a nu rata nici măcar o zi, acest cineva ar dobândi IMAGINAŢIA OBIECTIVĂ sau CLARVIZIUNEA, care este alt termen dat Imaginaţiei. Desigur, acesta n-ar fi singurul exerciţiu pentru dezvoltarea acestei facultăţi, putem apela şi la sistemul meditatiei, astfel:

Asezaţi într-un fotoliu comod, cu corpul bine relaxat sau culcaţi în pat, cu capul spre nord, trebuie să ne imaginăm sămânţa unui trandafir. Aceasta a fost plantată cu atenţie într-un pământ negru şi fertil. Să ne imaginăm că o udăm cu apa pură a vieţii, să vizualizăm procesul de creştere, cum răsare tulpina şi cum în, sfârşit, apar crengile şi frunzele, până când acestea din urmă acoperă toată planta. Să ne imaginăm în final cum apar bobocii care se vor deschide ca nişte splendizi trandafiri. În stadiul de „MANTEIA”, cum spun Iniţiatii din Eleusis, trebuie să ajungem să simţim în noi înşine chiar parfumul pe care îl răspândesc acele petale de trandafiri. A doua parte a muncii imaginative constă în vizualizarea procesului morţii tuturor lucrurilor. Imaginaţi-vă cum acele petale mirositoare vor cădea încetul cu încetul, ofilite; cum acele crengi, care altădata erau puternice, vor deveni, cu timpul, un mănunchi de vreascuri, iar în final soseşte vântul, uraganul şi împrăştie toate frunzele şi toate vreascurile. Meditaţia profundă asupra procesului naşterii şi al morţii tuturor lucrurilor, practicată asiduu, zilnic, e limpede că ne va da, cu timpul, PERCEPŢIA INTERIOARĂ profundă, a ceea ce am putea numi LUMEA ASTRALĂ.

Trebuie să-i avertizăm pe toţi aspiranţii că orice exerciţiu esoteric, inclusiv acesta, cere CONTINUITATEA SCOPURILOR, pentru că dacă azi practicăm, iar mâine nu, ne înşelam pe noi înşine şi doar pierdem timpul. Fiind cu adevărat harnici în „Munca Esoterică” este posibil să dezvoltăm această facultate preţioasa a Imaginaţiei. Dacă vreodată în timpul meditaţiei, apare în Imaginaţia noastră ceva nou, ceva diferit în legătură cu trandafirul, este un semn că am progresat deja. La început, imaginile nu sunt colorate, dar pe măsură ce lucrăm, se îmbracă în multiple culori încântătoare. Astfel progresăm în „Munca Interioara Profunda”.

Avansând puţin mai mult, Imaginaţia ne va conduce la amintirea existenţelor noastre anterioare. Incontestabil, cine şi-a dezvoltat în sine însuşi facultatea imaginativă, poate încerca să găsească sau să înţeleagă ultima clipă a existenţei sale trecute. În această „Oglindă Translucidă” a Imaginaţiei sale, se va reflecta patul său de muribund. Astfel că cineva ar fi putut să moara pe câmpul de bătălie sau într-un accident şi ar fi interesant să vedem ce s-a întâmplat în ultima clipă a existenţei trecute. Continuând acest proces atât de minunat, aflat în legătură cu Imaginaţia, am putea încerca să cunoaştem nu numai ultima clipă a existenţei anterioare, ci penultima sau antepenultima, să cunoaştem în această existenţă cum a fost bătrâneţea noastră, tinereţea, adolescenţa, copilăria. Astfel, vom verifica prin experienţă directă „Legea Eternei Reîntoarceri al tuturor lucrurilor”. Nu intelectul e cel care poate să verifice această Lege şi să dovedească dacă am mai trăit înainte; cu intelectul putem discuta, afirma sau nega, dar acestea nu înseamnă a verifica. Imaginaţia sau Clarviziunea va deschide portile „Paradisurilor Elementale ale Naturii”. Dacă încercăm să percepem cu Imaginaţia un copac, dacă medităm asupra lui, vedem că este format dintr-o mulţime de frunze mici etc., dar dacă aprofundăm puţin, vedem viaţa intimă a copacului, ceea ce am putea numi ca „ELEMENTAL” sau „SUFLET”.

Când cineva se afl[ în stare de extaz, percepe Conştiinţa vegetală; este evident că atunci vede cu claritate perfectă ce este o „CREATURĂ ELEMENTALĂ” care are viaţă, care nu este perceptibilă pentru cele cinci simţuri, care nu este perceptibilă pentru capacitatea raţională, care este exclusă total din procesul senzorial. Este interesant de ştiut că în faze superioare se poate ajunge la a conversa cu „ELEMENTALII” (fără îndoială, în cea de-a Patra Verticală există surprize insolite). „Pământul Făgăduinţei” despre care ne vorbeşte Biblia, este chiar cea de-a Patra dimensiune, a Patra Verticală a Naturii, „Paradisul Terestru”, „Pamântul Promis”, unde din râurile de apă pură a vieţii izvorăşte lapte şi miere. Imaginaţia creatoare este, fără îndoială, oglinda sufletului; dezvoltând-o prin reguli esoterice exacte, ea ne va aduce verificarea celor afirmate aici. Vă invit la analiza psihologică, să dezvoltaţi această facultate de cunoaştere cunoscută din totdeauna ca Imaginaţie. Imaginaţia creatoare permite cuiva să ştie prin sine însuşi că Pământul este un organism viu. O afirmaţie neoplatonică spunea că: „Sufletul Lumii este crucificat pe Pământ”. Acest „Suflet al Lumii” este un ansamblu de Suflete, de vieţi care palpită şi sunt reale. Pentru oamenii Hiperboreeni, vulcanii, marea, metalele, trecătorile adânci ale munţilor, vântul vijelios, focul care arde, pietrele dure, copacii, nu erau decât trupul Zeilor. Acei Hiperboreeni nu vedeau în Pământ ceva mort; pentru ei lumea avea viaţă şi o avea din plin. În aceea epocă se vorbea în „ORTO-UL FOARTE PUR AL LIMBII DIVINE” care, ca „un râu de aur, curge pe sub codrul des al Soarelui” , ştiau să cânte la Liră, scoteau din aceasta cele mai uimitoare simfonii. Lira lui Orfeu încă nu căzuse sfărâmată pe pardoseala templului. Erau alte timpuri atunci, această era epoca „ANTICEI ARCADII”, când se închina cult zeilor Aurorei şi când se serba orice naştere prin serbări mistice transcendentale.

Dacă dumneavoastră dezvoltaţi eficient facultatea Imaginaţiei, nu numai că vă veţi putea aminti existenţele anterioare, ci veţi putea verifica în mod special ceea ce expun aici în mod didactic. Dar Imaginaţia, prin ea însăşi, nu este decât prima treaptă a „Iniţierii”. O a doua treaptă mai elevată ne va duce la Inspiraţie. Facultatea Inspiraţiei ne permite să discutăm faţă în faţă cu orice particulă de viaţă elementală; facultatea Inspiraţiei ne permite să simţim în noi înşine cum palpită fiecare inimă. Să ne imaginăm din nou pentru o clipă exerciţiul cu trandafirul. Dacă apoi, după ce s-a încheiat meditaţia asupra naşterii şi morţii sale, lemnele şi frunzele trandafirului au dispărut, dorim să ştim ceva în plus, avem nevoie de Inspiraţie. S-a născut planta, a dat rod, a murit şi după aceea ce se întâmplă? Avem nevoie de Inspiraţie pentru a şti care este semnificaţia acestei naşteri şi a acestei morţi a tuturor lucrurilor. Facultatea Inspiraţiei este încă şi mai transcendentală. Trebuie să lăsăm la o parte simbolismul la care am meditat, să încercăm să-i prindem semnificaţia interioară, iar pentru aceasta este nevoie de emoţie, de Centrul Emotional. Acest Centru pune în valoare „Munca Esoterica” a Meditaţiei. Centrul Emoţional ne permite să ne simţim inspiraţi şi apoi să cunoaştem semnificaţia naşterii şi a morţii tuturor lucrurilor. Cu Imaginaţia putem verifica realitatea existenţei anterioare; cu Inspiraţia putem capta semnificaţia existenţei anterioare; motivul, cauza sa, scopul său. Inspiraţia se află, deci, cu un pas mai departe faţă de facultatea Imaginaţiei Creatoare. Cu Imaginaţia putem verifica realitatea celei de-a Patra Verticale, dar Inspiraţia ne permite să-i captăm semnificaţia profundă.

În final, dincolo de Imaginaţie şi de Inspiraţie, trebuie să ajungem pe culmile INTUIŢIEI. În acest mod Imaginaţia, Inspiraţia şi Intuiţia, se transforma în cele trei trepte ale „Initierii”.

Intuiţia este ceva diferit. Să ne întoarcem la trandafirul din exemplul nostru. Cu Imaginaţia l-am vazut născându-se, crescând şi în final murind; Inspiraţia ne permite să cunoaştem semnificaţia tuturor acestora; dar Intuiţia ne va conduce la realitatea spirituală a acestui proces, atunci vom pătrunde, cu această preţioasă facultate superlativă, într-o lume pur spirituală; ne vom întâlni, faţă în faţă, nu numai cu „Elementalul” trandafirului, ci chiar cu „Scânteia sa Virginală”, cu „Monada sa Divină’, articula Ignică, supremă a trandafirului. Vom pătrunde într-o lume unde-i vom găsi pe „Elohim Creatorii” citaţi de Biblia ebraică sau mozaică. Vom vedea întreaga „Oaste Creatoare”, „Armata Cuvântului”, adică îl vom găsi pe Demiurgul Creator al Universului.

Intuiţia este cea care ne permite să conversăm faţă în faţă cu „Elohimii”, cu „Îngerii”, cu „Tronurile” şi deja nu vor mai fi pentru noi o simplă speculaţie sau o falsă credinţă, ci o realitate palpabilă, vizibilă, astfel încât Intuiţia ne poate permite accesul spre regiunile superioare ale Universului si ale Cosmosului. Lumea Intuiţiei este Lumea Matematicii (a lucrului exact şi adevărat). Studentul care vrea să se înalţe spre Lumea Intuiţiei trebuie să fie matematician sau cel puţin să aibă noţiuni de aritmetică.

FORMULELE MATEMATICE CONFERĂ CUNOAŞTEREA INTUITIVĂ.

Studentul trebuie să se concentreze asupra unei formule matematice şi să mediteze profund la ea. Apoi să ne golim mintea de orice gând care ne-ar putea distrage şi să aşteptăm ca Fiinţa Interioară să ne înveţe conceptul de conţinut închis în formula matematică. De exemplu, înainte ca Kepler să-şi fi făcut public celebrul său principiu că „pătratul timpilor revoluţiei planetelor în jurul Soarelui sunt între ele egale cu cubul distanţelor lor”, formula deja exista, era conţinută în Sistemul Solar, dar savanţii încă nu o cunoşteau. Studentul se poate concentra mental asupra acestei formule, îşi poate goli mintea, poate adormi cu mintea liniştită, în tăcere şi poate aştepta ca propria sa Fiinţă Interioară să-i reveleze secretele minunate conţinute în formula lui Kepler.

Formula lui Newton despre Gravitaţia Universală poate, de asemenea, servi pentru a ne exersa Intuiţia. Această formulă este următoarea: „Corpurile se atrag reciproc în proporţie directă cu masele lor şi invers proporţional cu pătratul distanţei”. Dacă studentul practică cu tenacitate şi supremă răbdare, propria sa Fiinţă Interioară îl va învăţa şi îl va instrui. Atunci va studia la picioarele Maestrului; se va înălţa spre Cunoaşterea Intuitivă. Prin intermediul Intuiţiei putem studia direct Cosmogeneza, Antropogeneza etc. Intuiţia ne va permite să pătrundem în Templele „Fraternităţii Universale Albe”, în Templele „Elohim-ilor” ale „Kumara-silor” sau ale „Tronurilor”. Intuiţia ne va permite să cunoaştem Geneza lumii noastre, cu Intuiţia putem asista chiar la aurora creaţiei; să ştim nu pentru că a spus cineva, ci pe cale directă, cum a apărut această lume în care locuim, cum a fost creată, cum şi-a făcut apariţia în concertul lumilor. Intuiţia ne va permite să ştim, în mod specific şi direct, ceea ce nu ştiu savanţii străluciţi ai epocii.

Există multe teorii cu privire la lume, la Univers, la Cosmos, iar acestea ies din modă constant, ca remediile farmaceutice, ca moda doamnelor şi a domnilor. O teorie este urmată de alta, iar la sfârşit intelectul nu ştie decât să-şi facă fantezii asupra frumosului, să speculeze, fără a putea experimenta niciodată Realul. Este măreţ să poşi asista la spectacolul Universului, să te simţi, pentru o clipă, o parte a creaţiei; să poţi privi lumea ca şi cum ar fi un teatru, iar tu, spectatorul; să poţi observa cum o planetă iese din Haos, cum Fiinţa Reală dă naştere oricărei entităţi cosmice. Intuiţia e cea care ne permite să ştim că Pământul există prin „Karma” Zeilor, pentru că altfel n-ar exista. Intuiţia e cea care permite cuiva să verifice realismul crud al acestei Karme. Desigur, acei Elohim care în ansamblul lor constituie Divinul, au acţionat într-un ciclu trecut de manifestare, cu mult înainte ca Pământul şi Sistemul Solar să fi apărut.

Să vedem un caz foarte simpatic. Se discută mult despre Lună. Multă lume crede că aceasta este o bucata de Pamânt lansată de forţa centrifugă a Universului, în spaţiu; ceva asemănător cu lansarea de către cineva a unei rachete atomice. Intuiţia îi permite cuiva să verifice lucrurile în mod complet diferit. Intuiţia îi permite cuiva să ştie că Luna este mult mai veche decât Pământul. De aceea, strămoşii nostri din Anahuac se refereau la ea ca la „bunica noastră Luna”. Dacă aceasta este mama Pământului, iar Pământul este mama noastră, rezultă că Luna este bunica noastră, cum spuneau înţelepţii din Anahuac. Într-adevăr, Pământul a apărut mult mai târziu, de-a lungul secolelor. Luna a fost o lume bogată în trecut, a avut viaţă minerală, vegetală, animală şi umană, mări adânci, vulcani care erupeau etc. Chiar oamenii de ştiinţă de azi au trebuit să se încline în faţa faptului concret, evident că Luna este mai bătrână decât Pământul. Acei Initiaţi care au comis greşeala de a afirma că Luna a fost o bucată desprinsă din Pământ, s-au simţit prost când s-a verificat cu aparate speciale, prin studierea metalelor aduse de pe Luna, ca aceasta este mai veche decât Pământul. A fost plină de viaţă, a fost o lume bogată. De ce a devenit un cadavru? Intuiţia ne permite să ştim că tot ceea ce se naşte trebuie să moară şi ca orice lume înstelată va deveni, cu timpul, o nouă Lună.

Când satelitul nostru şi-a dat ultima suflare, „ANIMA-MUNDI” al său s-a scufundat în sânul „ETERNULUI TATA COSMIC COMUN” si când a început o nouă zi de activitate, „AMIMA-MUNDI” al ei a luat din nou trup, s-a reîncarnat în acest Pământ. Toate vieţuitoarele care au existat odinioară pe Lună au murit, dar germenii vieţii vegetale, animale şi umane n-au murit. Aceşti germeni sau suflete, proiectate de Razele Cosmice, au fost depuse aici, pe aceasta nouă planetă. Când cineva face o afirmaţie ca aceasta în faţa unui grup de oameni instruiţi, în faţa celor care sunt obişnuiţi cu jocul minţii, în faţa fanaticilor silogismelor, a presilogismelor şi a esilogismelor rationamentului subiectiv, se expune fără îndoială batjocurii, sarcasmului, ironiei, satirei, pentru că acest fapt nu poate niciodată să fie admis de raţionalismul subiectivist al intelectului; ceea ce afirmam este accesibil numai Intuiţiei. Dacă dumneata, prietene investigator, vrei într-adevăr să ajungi într-o zi la „Iluminare”, la perceperea Realului, la cunoaşterea deplină a Misterelor Vieţii şi ale Morţii, va trebui să urci, incontestabil, treptele minunate ale Imaginaţiei, ale Inspiraţiei şi ale Intuiţiei. Simplul raţionalism nu ne va putea niciodata duce până acolo, la acele experienţe intime: nu vreau să spun că ne pronunţăm împotriva intelectului; ceea ce dorim este să specificăm funcţiile şi acesta nu e un păcat. Intelectul este util în interiorul orbitei sale; în afara ei, repet, este inutil.

Daca devenim fanaticii intelectului şi negăm de la bun început GÂNDIREA PSIHOLOGICĂ, vom rămâne închişi exclusiv în fizic şi în senzorial si chiar am putea deveni fanatici ai dialecticii marxiste. Doar GÂNDIREA PSIHOLOGICĂ vă deschide Mintea Interioară şi aceasta ne va face să urcăm cele trei trepte ale Iniţierii. Mintea Interioară este aceeaşi „Raţiune Obiectivă” explicată în mod clar, de Gurdjieff, de Uspensky sau de Nicoll. A avea „Raţiunea Obiectivă” este a avea deschisa Mintea Interioară. Mintea Interioară funcţioneaza exclusiv prin intuiţii, cu datele Fiinţei, ale Conştiinţei, ale Superlativului, ale acelui ceva care este transcendental în noi.

Samael Aun Weor

Chemarea munţilor


Oameni, iubiţi muntele!

                Adevăratul sens al vieţii este însăşi bucuria de a trăi.

Omul, în scurgerea mileniilor, a învăţat să se cunoască pe sine, să cunoască şi să iubească natura. Pămîntul şi mările au fost primele sale ispite şi biruinţi. Tîrziu, tîrziu de tot, după jertfa lui Icar, omul a cucerit şi cerul.

A iubit omul dintotdeauna muntele ? A mers însetat spre înălţimile pline de taine şi frumuseţi, sau i-a fost teamă de ele şi nu le-a dorit ?

Adevărul este că la început omul n-a iubit muntele. Pentru el munţii, stîncoşi şi cu zăpezi, învăluiţi adesea în ceaţă şi furtuni, erau lăcaşul zeilor, al duhurilor rele, al spiritelor străbunilor.

Indigenii din America de Sud străbăteau munţii cu spaimă, fie cu gura închisă, fie rostind în şoaptă formule magice. Totemurile din nordul Europei sau cele asiatice mărturisesc şi ele aceeaşi admiraţie plină de spaimă faţă de zeii munţilor. Chinezii considerau că piscurile munţilor sînt stăpînite de spirite, iar cinci dintre munţii lor îi socoteau sacri. Obiecte de adorare a muntelui s-au găsit şi la indieni, în Peru.

Mitologia scandinavă aminteşte de zeii mari şi mici ai muntelui.

Legendele povestesc despre bogăţia nemăsurată a munţilor, dar şi de duhurile rele, de piticii cu o forţă neobişnuită care o păzesc. În castelul gheţurilor eterne stă pe tron o zeiţă necruţătoare, cu fruntea încoronată de diamante, care cheamă la ea, rîzînd cu cruzime, pe eroii care cutează să o înfrunte. Ei urcă îndrăzneţi pînă la dînsa, dar odată ajunşi sus, rămîn înlănţuiţi de patul morţii, celebrînd nunta lor veşnică cu mireasa de cristal.

În antichitate munţii erau inaccesibili, fiind stăpîniţi de zei. Olimpul, la greci, era lăcaşul zeilor trufaşi şi certăreţi, Etna, locuinţa titanilor, iar Caucazul, muntele lui Prometeu înlănţuit. Denumirile munţilor nu sînt totdeauna îmbietoare — Muntele blestemat, Muntele groazei, Dintele rechinului, Muntele de sînge — iar traversarea lor curajoasă, dar nebunească, de către unii mari cuceritori, ca Hanibal, Cezar, Napoleon, a fost plătită greu.

Romanticii sînt cei dintîi mari îndrăgostiţi ai muntelui. Cu excepţia cîtorva vizionari aproape anonimi, nimeni nu s-a gîndit înaintea lor la cunoaşterea şi cucerirea munţilor. Ei au fost ignoraţi sau tabu pînă cînd romanticii, la îndemnul entuziast şi generos al lui Rousseau: „să ne întoarcem la natură”, au pornit spre ei, i-au cunoscut şi îndrăgit, deschizînd astfel oamenilor, tuturor oamenilor, un drum nou, o lume nouă plină de neprevăzut, poezie şi eroism.

Drumeţia de munte, alpinismul nu au apărut însă cu adevărat decît spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, întîiul mare poet al lumii care are curiozitatea să urce pe munte, pe Ventoux, este Francesco Petrarca. Dar alpinismul nu se va naşte decît în 8 august 1786, cînd vînătorul de capre şi temerara călăuză alpină Jacques Balmat, împreună cu un medic de ţară, pasionat turist, Michel Paccard, vor urca în emoţia tuturor pînă la cel mai înalt pisc din Alpi, pe Mont Blanc. Din Alpi, îndrăzneala şi voluptatea cuceririi celor mai înalte şi neatinse culmi s-au răspîndit în toată lumea, iar termenul de alpinism a început să fie folosit deopotrivă pentru orice încercare, fie la noi, în Bucegi, fie în Caucaz, în Anzi sau Himalaya. Chemarea spre munte a devenit tot mai stăruitoare, mai plină de neastîmpăr şi farmec.

Muntele, ca şi marea, a cerut la început nespus de multe jertfe. Aproape n-a fost vîrf cucerit care să nu fi fost plătit cu vieţi tinere şi temerare. Dar încet, încet, omul a domolit muntele şi l-a învins. L-a săpat în „măruntaie” şi a creat în zece ani de eforturi tunelul Simplon, de 20 km, dintre Elveţia şi Italia. I-a înălţat pe creştet, la peste 4 000 m, observatoare astronomice şi staţiuni pentru studiul razelor solare. A pus pinteni muntelui şi l-a călărit cu teleferice, planînd suspendate în goluri ameţitoare. Iar alpiniştii i-au îmblînzit ultimele răbufniri de nesupunere.

Este adevărat că pentru cucerirea celor patrusprezece uriaşi ai lumii, de peste 8 000 m, mai toţi în Himalaya, omului i-a trebuit mai mult de o jumătate de secol. Everestul, cel mai înalt munte de pe glob (8 848 m), a fost asaltat timp de peste treizeci de ani de unsprezece expediţii, pînă în anul 1953, cînd un înalt şi paşnic apicultor neozeelandez, Edmund Hillary, şi un dîrz indigen nepalez, Tensing Norke, l-au învins, spulberînd astfel legenda munţilor necuceriţi. Astăzi n-a mai rămas din lanţul neînvinşilor de ieri, al munţilor de peste 8 000 m, nici un pisc necucerit. La început toate cuceririle omului au fost neînţelese şi nepreţuite. Alfabetul şi tiparul plictiseau pe regi, înotul şi jocurile cu mingea erau interzise mulţimilor de către biserică, călătoriile în jurul lumii erau socotite cele mai nebuneşti dintre nebunii, iar ştiinţa care contrazicea religia — erezie şi şarlatanie.

Cîndva, în secolul al XVIlea, un elveţian scria prima carte despre munţi. Astăzi în lume există peste o sută de mii de cărţi despre marea pasiune a cunoaşterii şi cuceririi munţilor. Au scris minunat despre munţi Goethe, Heine, Daudet. Şi eroic, aşa cum lau înfruntat Guido Rey, Abalakov, Frison-Roche, Hillary. Muzica, la noi şi pretutindeni, a dedicat muntelui — de la Vîrful cu Dor şi munţii Apuseni la Annapurna — poeme şi simfonii. „Simfonia pe un cîntec de munte”, „Manfred”, „Simfonia Alpilor”.

Patruzeci şi opt de ani, un artist îndrăgostit de natură a sculptat în munţii Chinei „Poarta dragonului”. În Bucegi, pe Caraiman, Eugen Barbu îl vede sculptat pe Eminescu, cu pletele fluturînd în vîntul verii sau în furtunile cu zăpezi. Cine a fost în munţi în nopţi de cleştar, iarna, în zile nesfîrşit de lungi şi darnice vara, în clocot de viaţă nouă primăvara şi în agonii de culoare toamna, acela nu poate să nu se fi îndrăgostit de munte ! Dragostea pentru munte este, pentru cine i s-a dat întreg, una din cele mai pure şi depline, în care nu vei fi niciodată dezamăgit sau înşelat. Ea seamănă cu celelalte mari pasiuni care nu ostenesc şi nu mor niciodată: lectura, studiul, arta sau mişcarea.

Muntele cheamă la sine toate vîrstele, dăruindu-se fiecăreia pe măsura inimii ei. Tinerii găsesc în munte excursiile de vară şi sporturile de iarnă; ei iubesc atmosfera prietenească a cabanelor şi drumurile spre înălţimi, îşi potolesc setea de mişcare. Schiorii şi alpiniştii sînt pentru totdeauna legaţi de munte, aşa cum sînt legaţi marinarii de mare şi aviatorii de cer.

Vîrstnicii merg în munţi ca să iasă din monotonia şi agitaţia oraşelor, să trăiască ambianţa calmă şi senină a urcuşurilor în dimineţi însorite.

Artiştii caută şi găsesc în munte seninătatea şi liniştea creaţiei; scriitorii — puritatea şi tăcerea înălţimilor; muzicienii — acorduri noi şi tainice, lumea sonoră a pădurii, a gheţurilor, a furtunii; pictorii — culori şi teme, peisaje şi oameni, pe care din zori pînă în noapte muntele le dăruie generos.

Cine pleacă la munte se pregăteşte pentru un şir necontenit de bucurii şi surprize, pentru că muntele este o invitaţie la neprevăzut şi frumuseţe. Ea începe cu nerăbdarea şi frenezia plecării, se continuă cu bucuriile drumului, cu voluptatea neasemuită a victoriei şi se sfîrşeşte cu amintirile excursiei şi cu nostalgia reîntoarcerii sau chemarea altor dragi, deşi încă necunoscute, tărîmuri.

Dar nu numai atît. Muntele este o lume întreaga, un univers. Spre el, pentru cunoaşterea şi cucerirea lui, se îndreaptă entuziaşti, şi adeseori eroic, geografii, geologii, speologii, naturaliştii. Flora şi fauna muntelui, cu simbolicele flori-de-colţ şi cu sprinţarele veveriţe şi capre negre, iată o nouă împărăţie în care se pătrunde tăcut şi atent. Cîinii St. Bernard, imenşi şi buni, sînt şi ei un simbol al purităţii muntelui.

Pînă şi profesiunile — plutaş, călăuză, meteorolog, cabanier — devin altceva acolo sus, în vecinătatea cerului, a brazilor, a apelor: curaj, generozitate, eroism. Iar cabanele, adevărate oaze în albul sau verdele muntelui, aduc o atmosferă specifică, unică, de sinceritate, de cîntec şi voie bună, de calm şi poezie. Fiecare cabană îşi are viaţa şi destinul ei. Ele se nasc sau mor după legi neprevăzute, ca şi oamenii. Un drum mereu căutat le naşte, o avalanşă sau uitarea le îngroapă. Ele visează la soare ca turiştii, căutînd în zări fericiri viitoare.

Iubiţi, desigur, marea. De pe ţărmul ei priviţi, contemplaţi, visaţi. Pe aripile pescăruşilor gîndurile, dorurile noastre zboară înalt şi departe. Marea a fost, pe drept cuvînt, denumită leagănul civilizaţiei: Egipt, Fenicia, Veneţia, Anglia. Muntele a fost şi vă rămîne tăria de caracter şi voinţă a unei ţări: Elveţia, Peru, Tibet.

Marea invită şi la îndrăzneală, dar foarte mult la reverie şi vis. Muntele, dimpotrivă, la cugetare şi faptă. (A spus-o un estetician român, Tudor Vianu, şi o confirmă veacurile şi istoria culturii.)

Astăzi, muntele şi marea, dincolo de semnificaţiile lor istorice şi estetice, rămîn două mari şi veşnice ispite ale omului modern. Marea este minunată, neîntrecută, dar e numai poezia şi vacanţa unui singur anotimp. Muntele, în schimb, este poezia şi vacanţa tuturor anotimpurilor: primăvara — întoarcerea la viaţă, vara — împărăţia lui Verde împărat, toamna — aur şi argint, iarna — simfonie în alb.

Marea înseamnă ţărm şi apă, nisip şi valuri, trupul gol şi bucuria regăsirii lui în adîncuri, deci totala contopire cu lumea din care am pornit cîndva, cu milioane de ani în urmă. Muntele e vasta şi necontenit noua lume de privelişti, natura în soare, ceaţă şi furtună, omul în luptă cu înălţimile şi cu el însuşi. Marea a dat mai mulţi cuceritori, hoinari şi artişti: Columb şi Magellan, Loti şi Gerbault, Debussy şi Rimski Korsakov, Thurner şi Gauguin. În schimb, muntele rămîne măreţ prin chemarea, prin mirajul, prin ispita sa de necunoscut, frumuseţe şi glorie.

Purtăm în noi cele două chemări — chemarea muntelui şi a mării. De la simfonia verdelui şi înaltului, la simfonia întinsului şi albastrului, de la efortul urcuşului şi al luptei pentru vîrf, la reveria plajei însorite şi a valurilor nesfîrşite. Prin varietate, prin bogăţia lui de locuri şi întîmplări, muntele poate fi socotit o înaltă şcoală a curajului, a caracterului, a personalităţii, întradevăr, nu există o şcoală mai bărbătească, mai dîrză, dar şi mai plăcută în acelaşi timp, ca muntele.

Cînd copilul vostru va împlini şaisprezece ani, îndemna un scriitor francez, duceţil la munte. Muntele îl va face să înţeleagă ceea ce jos, în oraş, nu va înţelege niciodată, să se cunoască pe sine. Dar dragostea pentru munte şi înţelegerea lui poate începe cu mult înainte, din anii copilăriei. Ca şi cu lectura sau muzica, cu cît te legi mai timpuriu de munte, cu atît mai bine. În timp vine cunoaşterea, preţuirea, pasiunea.

Oameni, iubiţi muntele !…

De pe înălţimi, frumuseţile naturii şi înţelesurile vieţii sînt altele. Mergeţi spre munte ca spre o bucurie necunoscută, dar dorită. Nu e nevoie să asaltaţi fisurile albastre şi piscurile inaccesibile. E de-ajuns să priviţi saltul curajos al caprelor negre şi zborul înalt al vulturilor. Mîine, sufletul vostru le va semăna. Atunci muntele va fi pătruns în voi, ca seva în copaci primăvara. Şi veţi putea, peste ani, spune fericiţi: noi am iubit muntele ! … (Cartea Munţilor)