Advertisements

CĂUTAREA ADEVĂRULUI

CĂUTAREA ADEVĂRULUI

CĂUTAREA ADEVĂRULUI

loading...

CĂUTAREA ADEVĂRULUI

 

loading...

Întrebări şi Răspunsuri  … dr. David Hawkins

 

Întrebare: Unde să începem căutarea adevărului spiritual numit iluminare?

Răspuns: E simplu. începeţi cu cine şi ce sunteţi. Orice adevăr se găseşte în interior. Folosiţi tehnicile verificate ca pe un ghid.

I: Unde poate fi găsită realitatea adevărului etern?

R: începeţi prin a accepta afirmaţia extrem de importantă conform căreia orice adevăr este subiectiv. Nu irosiţi vieţi întregi în căutarea unui adevăr obiectiv, deoarece un asemenea lucru nu există. Şi chiar dacă ar exista, nu ar putea ii găsit, cu excepţia experienţei sale subiective. Orice cunoaştere şi înţelepciune este subiectivă. Nu putem afirma despre nimeni şi nimic că există, până nu experimentăm subiectiv respectivul lucru. Chiar şi dacă ar exivSta o presupusă lume materială pur obiectivă, s-ar putea afirma despre ea că există numai datorită experienţei sale subiective. Chiar şi cei mai înverşunaţi matcrialişti sunt marcaţi de faptul că, într-un final, singura care poate conferi autoritate şi credibilitate acestei lumi este numai propria lor conştientă subiectivă.

I: Nu există nici o diferenţă între o realitate subiectivă şi una obiectivă?

R: Orice realitate este subiectivă. Orice altă poziţie constituie decât o iluzie bazată pe dualitate. Subiectivul şi obiectivul sunt unul şi acelaşi lucru, adică nimic altceva decât nişte descrieri diferite provenite din diferite puncte de percepţie. Realitatea nu este bazată pe percepţie, durată, descriere, formă sau măsură. Toate aceste atribute şi altele asemenea lor aparţin percepţiei înseşi, care este, în însăşi natura sa intimă, tranzitorie, arbitrară, limitată, iluzorie şi dualistă.

I: Care este valoarea marilor învăţători si învăţăturilor lor?

R: Darul acestora nu este limitat la informaţii, fapte sau înţelepciune, ci include mai ales nivelul de putere al conştiinţei din care emană acestea. Marea putere este susţinută de puritatea contextului. Utilitatea multor învăţături a fost distrusă de erorile din contextul în care au fost prezentate şi, astfel, semnificaţia lor a fost umbrită sau distorsionată. Cum ar fi putut fi târâtă altminteri omenirea în actele oribile comise în numele unei religii sau a alteia, în numele unor dogme teologice sau poziţionalităţii? Fiecare crimă umană poate fi scuzată şi justificată (de către cei ce caută puterea, faima, bogăţia şi controlul asupra celorlalţi) printr-o declaraţie distorsionată, care se pretinde a fi adevărată pentru că a fost luata „din Sfânta Scriptură”. Mascarada dogmei învestmântate în haina adevărului a condus la distrugerea şi stingerea unor civilizaţii întregi; toate imperiile de acest fel au apus.

î: Care este diferenţa de semnificaţie între Dumnezeu, Buddha, Hristos, Avatar, Adevăr, Iluminare, Sine, Krishna, Realitate, Conştientă, Unitatate, Absolut, Totalitate, şi Divinitate?

R; Niciuna. Diferitele forme lingvistice reflectă numai cultura din care au provenit respectivele învăţături.

I: Dar oare nu există diferenţe între adevărurile acestor diferite învăţături?

R: în realitate, nici o diferenţă nu este posibilă. Toate presupusele diferenţe sunt datorate numai neînţelegerilor şi nu sunt altceva decât reflectări ale limitelor contextului. Diferentele pot exista între religii, dar nu între adevăratele învăţături spirituale. Spiritualitatea unifică; religiozitatea divizează.

I: Cum de poate fi posibil acest lucru?

R: Toate adevărurile sunt autoexistente, totale, complete şi atotcuprinzătoare, tară localizare, durată sau părţi. Deoarece adevărul este în sine autoexistent în totalitatea sa, Sinele autoevident şi subiectiv cuprinde Tot Ceea ce Există. Totalitatea nu permite existenţa niciunei divizări.

î: Ce este „eul”?

R: „Eul infinit” este acea realitate subiectivă ce fundamentează eul individual şi permite experimentarea fiinţării, în sensul de propria existenţă. Ceea ce permite exprimarea cuvântului „eu” este „Eul” Absolut. S-ar putea spune că Descartes a avut dreptate, dar a formulat maxima sa invers. Adevărul nu e că „gândesc, deci exist,” ci că „exist, prin urmare gândesc”. Conştiinţa, sau capacitatea de conştientă, este lipsită de formă şi constituie punctul de plecare de la care poate fi identificată forma. Forma poate fi percepută tocmai în virtutea aparentei lipse de formă din spaţiul vid. Putem vedea norii numai datorită clarităţii cerului.

I: Există cumva vreo scurtătură spre iluminare?

R: Da. Putem petrece o viaţă întreagă studiind toate învăţăturile spirituale şi filosofice ale lumii pentru a nu ajunge în final decât la confuzie şi descurajare. Căutaţi să „cunoaşteţi” şi nu să „cunoaşteţi despre”. „Cunoaşterea” implică o experienţă subiectivă; „a cunoaşte despre” nu înseamnă decât a acumula fapte şi informaţii. In final, toate aceste informaţii şi fapte dispar şi nu mai există nimic de cunoscut. Dacă înţelegem că propriul nostru Sine este Tot ceea ce există, a existat şi va fi, ce altceva ar mai trebui să mai ştim? Completitudinea este – prin propria sa natură intimă – totală şi completă.

I: Cum este posibil acest lucru?

R: Deoarece odată ce ai devenit ceva, nu mai ai nimic de aflat despre acel lucru. Cunoaşterea implică ceva incomplet. Ceea ce sunt este Totul. înţelegerea faptului că suntem deja şi am fost întotdeauna Tot Ceea ce Este, nu mai are nevoie de nici o completare.

I: Acest lucru sună confuz

R: Numai din cauză ca falsul sine/eu se identifică pe sine însuşi cu limitele si cu forma.

I: Ce se poate spune despre „învăţare”?

R: Din momentul în care survine conştienta Realităţii, orice învăţare încetează. Mintea devine tăcută. In pace şi linişte, tot ceea ce există îşi radiază propria semnificaţie şi propriul adevăr, dezvăluind faptul că natura existenţei este copleşitor de divină. Totul îşi radiază propria esenţă divină ca Existenţa însăşi. Ceea ce Este şi ceea ce este Divin sunt unul şi acelaşi lucru. Manifestatul radiază din Nemanifestat. De asemenea, Manifestatul, în esenţa sa intimă este tot Nemanifestat. Nu există dualitatea manifestatului versus nemanifeslatuluL Toate diferenţele dispar atunci când depăşim percepţia, care nu constituie decât un punct de vedere arbitrar şi limitat. Percepţia este aceea care crează dualitatea. Acesta este un fapt experimental şi nu o concluzie filosofică. Filosofîa poate fi folositoare, dar ca nu este decât o paralelă intelectuală la realitate, în care nici o filosofie nu este posibilă.

I: Atunci, despre ce anume discutăm de fapt?

R: Descriem unele aspecte, dar în spatele acestor descrieri se găseşte realitatea subiectivă a experienţei.

I: Ce valoare au învăţăturile şi descoperirile?

R: Fiecare informaţie contribuie la înţelegerea şi recunoaşterea intuitivă. Adevărul este recunoscut. EI se prezintă ca un câmp al conştientei ce a fost pregătit pentru a permite revelarea sa. Adevărul sau iluminarea nu sunt câştigate sau atinse. Sunt o stare sau o condiţie ce se prezintă atunci când împrejurările sunt potrivite pentru acest lucru.

I: Ce anume favorizează acest fapt?

R: Smerenia are o valoare mai mare decât toate acumulările factuale. Până ce nu am experimentat total şi complet prezenţa lui Dumnezeu, în totalitatea sa uluitoare şi absolută, este mai sigur să plecăm de la premisa că, în realitate, nu ştim nimic şi că toate aşa-numitele cunoştinţe acumulate nu sunt altceva decât ignoranţă şi mândrie. Oricine afirmă „ştiu”, prin însăşi această afirmaţie dă dovadă de falsitate, căci. altminteri, n-ar avea o asemenea pretenţie.

I: De ce constituie oare cunoaşterea o piedică în calea iluminării?

R: Gândul că „ştiu” împiedică conştienta ultimă a adevăratului „Eu sunt”. Cuvântul „ştiu” este dualistic şi presupune o dihotomie între un subiect separat, „cunoscătorul” şi altceva, exterior acestuia, care urmează a fi cunoscut.

I: Aşadar, nu există nici o divizare între cunoscător şi cunoscut, nici o diferenţă între subiect şi obiect?

R: Aceasta este eroarea fundamentală a dualităţii, care presupune un punct de observaţie perceptual. în realitate, subiectivul şi obiectivul sunt unul şi acelaşi lucru. A spune altceva constituie numai o poziţie arbitrară.

I: Auzim că eul constituie de fapt blocajul în calea înţelegerii Puteţi explica aceasta?

R: In realitate, nu există nimic de genul eului; acesta este numai iluzoriu. Este format dintr-o compilaţie de puncte de vedere arbitrare, alimentate raţional si susţinute de sentimente si emoţii. Aceste dorinţe reprezintă ataşamentele despre care Buddha spunea că sunt lanţurile suferinţei. Eul se dizolvă prin intermediul smereniei absolute. El nu este decât o colecţie de artefacte arbitrare ale minţii, ce capătă forţă numai prin intermediul vanităţii şi obişnuinţei. Dacă abandonam vanitatea gândirii, ea se dizolvă. Plăcerea vanităţii constituie, prin urmare, fundamentul eului – anulaţi-o şi atunci şi eul va dispărea. În stările mai înalte ale conştiinţei, acesta devine tăcut în Prezenţă. În prezenţă, nici un gând nu mai este necesar – şi nici posibil.

I: Trebuie să existe unele instrumente care să ne ajute să slăbim forţa eului asupra noastră.

R: Procesul de formare al ideilor persistă pentru că este valorizat. Observaţi că toată lumea are o opinie, despre absolut orice. Observaţi că toate gândurile sunt numai nişte puncte de vedere. Cu toţii suntem îndrăgostiţi de propriile noastre gânduri şi idei, chiar dacă sunt lipsite de valoare.

I: Ce se poate spune despre valoarea educaţiei?

R: Educaţia dă validitate procesului gândirii şi, prin urmare, acţiunilor. Este importantă în lume, dar nu conduce la iluminare. A deveni educat este un obiectiv, a deveni iluminat este altul, mulţi sunt educaţi, dar puţini sunt iluminaţi.

I: Dar oare experimentarea a ceea ce suntem nu constituie o realitate?

R: Orice separaţie nu este decât un artefact al gândirii. Este esenţial să înţelegem că mintea experimentează întotdeauna un punct de vedere.

î: Atunci, ce este iluzia despre care auzim atât de multe?

R: întreaga iluzie perceptuală pe care eul o consideră a fi realitatea, este în totalitate un produs al poziţionalităţii. E foarte important să înţelegem acest lucru în conştienta noastră care trăieşte experienţa. Dacă observaţi cu atenţie, veţi înţelege că atunci când mintea se aşează pe o poziţie, acea poziţie provine din alegere, antrenare, dorinţă, emoţie sau din puncte de vedere politice sau religioase. Din perspectiva poziţionalităţii moralismului, toate acţiunile şi evenimentele pot fi categorisite drept rele sau bune. Şi tocmai din poziţionalitate provin toate sacrificiile inutile si suferinţele lumii.

I: Care este cauza acestei erori?

R: Judecata. Aceasta este marea vanitate a eului. Scriptura spune „ Nu judeca,pentru a nu fi judecat”. De asemenea „Judecata este a mea. Spune Domnul”. Hristos ne-a spus să iertăm. Buddha a spus că nu exista nimic de judecat, deoarece percepţia nu poate vedea decât iluzia. Percepţia este întotdeauna parţială şi limitată de un context arbitrar. în realitate, nici o judecată nu este posibilă.

I: Este oare judecata justificabilă vreodată?

R: Întotdeauna poate fi analizată raţional. Din etică, învăţăm axioma fundamentală că scopul nu scuză mijloacele. A eşua să înţelegem această maximă fundamentală înseamnă a fi un dictator, facînd obiectul unei serioase erori spirituale. Un rezultat „bun” poate fi invocat ca scuză a oricărui comportament barbar. Acest raţionament, care violează premisele spirituale, este intens folosit în societatea noastră pentru justificarea comportamentelor sancţionate din punct de vedere social. Aceste încălcări subminează însăşi textura societăţii si alimentează comportamentele greşite, infracţiunile şi toate formele suferinţei umane.

I: Cum se poate elibera omenirea din această condiţie mizeră?

R: Calea cea mai dreaptă constă în înţelegerea naturii conştiinţei înseşi. Conştienta cu privire la natura conştiinţei ne catapultează dincolo de toate problemele, limitările şi strădaniile umane. Iată cel mai important subiect dintre toate ce trebuie învăţate, pentru că stă la baza oricărei experienţe şi întreprinderi umane. Ştiinţa însăşi a progresat numai pînă în punctul din care nu mai poate merge mai departe tară a înţelege natura conştiinţei. Astfel, astăzi există numeroase conferinţe internaţionale referitoare la ştiinţă si conştiinţă, evenimente ce se bucură de mare interes si audientă. Totuşi, aceste încercări au fost stânjenite de lipsa instrumentelor adecvate pentru explorarea culmilor inteligenţei umane.

I: Auzim că o piedică în calea conştiinţei este dualismul însuşi. Cum poate fi depăşită această problemă?

R: Dualitatea constituie baza artificială si arbitrară a iluziei separaţiei. Ea provine din poziţionalitatea ce izvorăşte din judecăţile noastre, cu miliardele de gânduri, valori, selectivităţi, prejudecăţi şi opinii ale acestora. Acestea, la rîndul lor, provin din simbolism, din paradigme şi din contexte limitate. Numai printr-o limitare arbitrară a contextului se pot face judecăţi de valoare şi declaraţii despre absolut orice. Faptul că multe opinii sunt susţinute de mari mase de oameni este hipnotic. Şi puţine sunt minţile care pot scăpa de chemarea autorităţii consensului de masă. Oamenii, în loc să privească în interior, caută instrumente de ghidare în afara lor. Aşa cum a spus Freud, conştiinţa individuală se dizolvă în inconştienta acţiunii de masă. Moralitatea este redusă la tăcere de isteria maselor. Puţini sunt aceia care pot rezista propagandei mass-media. În cele din urmă, adevărul iese la iveală dar, de obicei, este prea târziu. Cât de adesea eroarea umană este ceea ce stă la baza tragediilor este revelat de frecventele cazuri în care, pe baza probei testelor ADN, se revine asupra justificării condamnării unor acuzaţi, dintre care unii au fost condamnaţi chiar la pedeapsa capitală. Mărturia în instanţă ţine de percepţie şi, dat fiind că percepţia constituie principala sursă a erorii, este de înţeles că aşa-numitul sistem juridic este predispus la erori. Adevărul nu poate fi obţinut prin sufragii. Concluziile juriului nu sunt decât nişte opinii, nu fapte. Emoţiile orbesc percepţia şi garantează eroarea. Astfel, dualitatea este o separaţie a adevărului şi erorii, provenită din vanitatea percepţiei şi eului.

I: Cum anume rezultă percepţia în dualitate?

R: Selectivitatea arbitrară rezultă într-o poziţionalitate, care reprezintă un punct de vedere ce polarizează artificial unitatea Realităţii în nişte părţi aparent separate. Aceste părţi sunt numai aparente pentru că, în Realitate, nimic nu se separă. Separarea în părţi are loc exclusiv în minte – nu şi în Realitate. Astfel, sfârşim vorbind despre „aici” şi „acolo”, sau despre „atunci” şi „acum”, după cum ne selectăm în mod arbitrar anumite porţiuni din curgerea vieţii pe care le numim „evenimente” sau „întâmplări”. O consecinţă serioasă a acestui proces mental este aceea a generării unei false înţelegeri a cauzalităţii. Şi tocmai această neînţelegere conduce la nesfârşitele probleme şi tragedii umane.

I: Observ că insistaţi foarte mult asupra clarificării naturii cauzalităţii

R: într-o încercare de a reuni ceea ce a fost separat din punct de vedere conceptual în procesul elaborării şi dezvoltării artefactelor mentale, cauzalitatea este inventată pentru a explica ceea ce se înţelege azi prin „relaţie”. In realitate, există numai identitatea; nu există nici o cauză a ceva şi nici nu este nevoie de paradigma newtoniană a cauzalităţii lineare (fundamentată tocmai pe ideea existenţei unor „cauze”). In realitate, totul este deja complet, iar unitatea totală este dincolo de timp, spaţiu, separaţie ori definire. Este evident ca nimic nu cauzează nimic, pentru că aceasta ar aduce în discuţie existenţa unei separaţii dualiste în timp şi spaţiu, care e imposibilă. Manifestatul devine manifestat prin intermediul creaţiei. Toate lucrurile suni în virtutea esenţei lor in expresia sa ca existenţă. Tot ceea ce putem observa noi sunt condiţii. E relativ uşor să înţelegem următorul aspect: „cauza” a tot ceea ce există este totalitatea întregului univers, de-a lungul timpului, fiind ceea ce este în toate expresiile sale ca existenţă. Prin urmare, fiecare „lucru” exista ca o expresie a identităţii, iar esenţa tuturor lucrurilor radiază prin simpla prezenţă a acestora. Toate lucrurile sunt autocreate, prin expresia divină ca existenţă. Prin urmare, nici un lucru nu poate fi decât ceea ce este, graţie totalităţii întregului univers. Un fir de praf n-ar putea fi acolo unde este în lipsa curenţilor de aer, care presupun existenţa unei încăperi care, la rândul ei, presupune o clădire, un continent, o planetă, un sistem solar, o galaxie, un univers ş.a.m.d. Toate afirmaţiile minţii sunt subiective. Nu există vreo progresie lineară a evenimentelor, succesiunilor sau cauzărilor. Totul radiază aşa cum este, ca expresie a existenţei. Totul e autoexistenţă şi, prin urmare, nu depinde de nimic altceva decât de sine însuşi.

I: Să fie oare eul„rău” ?

R: Problema eului nu e că ar fi rău, ci numai că este limitat şi distorsionat. A privi eul ca pe un duşman înseamnă a devein polarizat, a implica un conflict, vinovăţie, mânie şi ruşine. Poziţionalităţile vin în sprijinul eului. Prin lărgirea contextului, contrariile sunt depăşite şi problemele sunt dizolvate. Smerenia înlătură bastioanele eului formate din judecăţi, poziţionali taţi şi moralism. In Realitate, nu pot exista în nici un fel contrarii, după cum nu există nici câştigători sau perdanţi. În cadrul lumii iluziilor, lucrurile (de exemplu, statisticile) depind de cum anume sunt stabilite şi definite limitele. Prin schimbarea clasificărilor, şi statisticile se vor schimba. Astfel, rata presupusă a criminalităţii din Statele Unite poate fi făcută să pară ridicată sau scăzută, în funcţie de presiunile politice, prin includerea sau excluderea anumitor aspecte din respectivele statistici. Prin acest procedeu, orice fenomen social poate fi făcut să pară ridicat ori scăzut. Prin urmare, lumea descrisă de percepţie este arbitară, iar realitatea socială devine orice dorim să poarte acest nume. Definiţia defineşte percepţia si corolarul este în aceeaşi măsură adevărat.

I: Ce efect a te gândirea asupra percepţiei?

R: De obicei, gândirea îmbracă forma limbajului. Limbajul este bazat pe etichetarea celor rezultate din separarea şi fragmentarea anterioară a întregului. Gândirea şi artefactele minţii sunt un dialog şi o expresie a dualităţii. Putem întreba cine sau ce anume gândeşte  şi în folosul cui. Cine anume e vorbitorul si cine ascultătorul?

I: Care este diferenţa între eu şi minte?

R: în realitate, sunt unul şi acelaşi lucru. Cu toate acestea, termenul „eu” este folosit în general pentru a descrie anumite aspecte ale minţii, dar poate fi definit într-un context mai general drept sursa şi procesul gândirii.

I: Ce relaţie există între minte si meditaţie?

R: Scopul meditaţiei este să depăşească mintea, artefactele şi percepţiile limitate ale acesteia, depăşind prin aceasta dualitatea şi devenind tot mai conştientă de întreg. Gândirea porneşte de la o lipsă; scopul său este acumularea. In totalitate, nu lipseşte nimic. Totul este complet, total şi întreg. Nu există nimic la care să te gândeşti şi nici măcar im motiv pentru care s-o faci. Nu se ridică nici o întrebare, iar răspunsurile nu sunt nici de trebuinţă, nici căutate. Totalitatea este completă, satisfăcătoare, fără vreo incompletitudine.

I: Dacă gândurile reprezintă fragmente şi artefacte ale dualităţii, cum pot fi transpuse învăţăturile spirituale întrun limbaj, fără a le interpreta greşit prin acesta?

R: Conceptele au anumite nivele de putere ce pot fi calibrate. Cu cât este mai mare acest nivel de adevăr, cu atât mai mare este şi puterea. Energia conceptului provine din adevărul său, la care se adaugă nivelul conştiinţei celui care-1 enunţă. Neajutată de o energie superioară (cum ar fi cea a unui mare învăţător), eul/mintea nu se poate transcende singură.

î: Multe învăţături sună ambiguu, generând confuzii

R: Ambiguitatea însăşi este iluzorie. Toate ambiguităţile se dizolvă în prezenţa înţelegerii. In cadrul adevărului, nu sunt posibile controverse.

I: Cum se poate aşa ceva?

R: Pentru simplul fapt că numai ceea ce există are o realitate. Nu există „adevăr versus fals”. Ceea ce numim „falsitate” nu are nici existenţă, nici realitate, doar ceea ce e adevărat are existentă. Orice altceva este o iluzie.

I: Puteţi să-mi mai daţi şi un alt exemplu?

R: Contrariile nu există în Realitate. Ele nu sunt decât concepte ale limbii şi ale minţii. Să luăm, de exemplu, contrariile evidente ale întunericului/luminii. In realitate, nici nu există întuneric, există numai lumină. Condiţiile ce pot fi descrise corect drept lumină pot fi sau nu prezente, sau lumina este prezentă în anumite grade, prin urmare orice lumină sau lipsă a acesteia poate fi definită numai în termeni de prezenţă într-un anumit grad sau altul al luminii (sau de absenţa a acesteia). Astfel, există o singură variabilă – şi anume prezenţa sau absenţa luminii. Nu este posibil să împrăştiem întunericul. Este posibil însă ca, prin intermediul limbajului, să numim lipsa luminii întuneric, dar acesta din urmă nu are nici o existentă în Realitate. Să mai dăm un exemplu – a avea sau nu bani. în acest caz, singura variabilă este prezenţa sau absenţa banilor. Termenul „sărăcie” implică această absenţă, dar nu reprezintă un lucru în sine. Sărăcia nu poate fi o „posesie”. Nu există suişuri sau coborâsuri în Realitate. Acestea sunt denominări ce provin dintr-o poziţionalitate arbitrară. Ele nu există în Realitate. Aşa s-a şi format, de altfel, întreaga lume iluzorie a eului – din poziţionalitate, alături de o naivitate ce presupune că aceste contrarii au o existenţă independentă. în realitate, nu trebuie să diferenţiem între „ce este” şi „ce nu este” – tot ce trebuie să facem e să afirmam că ceea ce este, este. Prin urmare, falsitatea nu trebuie negată, ci doar adevărul trebuie afirmat.

I: S-ar părea că trecerea de la percepţie şi dualitate la Realitate e una dificilă şi reclamă reprogramarea întregii minţi Este posibil acest lucru ?

R: O mişcare majoră în evoluţia conştiinţei, numită în mod tradiţional „depăşirea contrariilor” are darul de a induce un salt rapid al conştientei. Să examinăm mai multe exemple ce sunt uşor de înţeles. Presupusele contrarii ale căldurii şi frigului se dizolvă în recunoaşterea faptului că singurul lucru real este prezenţa sau absenţa căldurii. Nu spunem că a apărut frigul’, ci că a dispărut căldura. Dacă ea este prezentă, numim această condiţie căldură. Frigul nu înseamnă decât absenţa căldurii; el nu există în sine. Nu putem spune că în cameră există non-căldură. Nu putem spune că o absenţă este prezentă, sau că lipsa există. îngăduiţi-ne să mai dăm un exemplu: acela al contrariilor vizibilului versus invizibilului. Este evident că invizibilul nu e ceva care există independent, aşa că se iveşte următoarea întrebare: prin ce mijloc vizibil? Un alt exemplu ar fi acela al contrariilor evidente de prezent/absent. Prezenţa este o realitate ce poate fi confirmată, absenţa nu e o condiţie ori o stare în sine. Nu putem spune că absenta există.

1: Acestea par totuşi abstracte. N-aţi putea da un exemplu mai concret?

R: Electricitatea este sau nu pornită. Ea nu cunoaşte ideea de a nu exista. Inexistenta electricităţii nu este decât o convenţie de limbaj. Tot ceea ce poate face telegraful este să trimită „semnale”, el nu poate transmite „lipsa acesora”. La fel, viaţa poate fi sau nu prezentă – moartea nu are o existenţă independenta.

I: Ne-aţiputea da un exemplu experimental nonverbal?

R: Există o demonstraţie foarte simplă şi interesantă a acestui principiu, Cea mai mare parte a oamenilor sunt familiari într-o oarecare măsură cu ştiinţa kinesiologiei. O simplă demonstraţie arată că ceea ce este pozitiv ori adevărat induce o întărire a tonusului muscular al corpului, iar ceea ce nu e adevărat ori negativ, fals, induce o slăbire a tonusului muscular. Pentru negativ mintea naivă, pare că răspunsul kinesiologic este pozitiv ori, respectiv fals ori adevărat. In realitate, aşa cum se întâmplă şi cu electricitatea, ceea ce există sau este adevărat are putere, iar răspunsul kinesiologic e pozitiv. Ceea ce nu are existenţă sau e fals, nu are energie ori putere. Cu alte cuvinte, nu există nimic de genul falsităţii, care să genereze slăbirea subiecţilor. Ceea ce induce acest lucru este absenţa puterii sau energiei adevărului. In mod similar, cea care face un motor „să meargă” este electricitatea. Atunci când aceasta e deconectată, motorul se opreşte. Nu există nimic de genul „non-electricităţii” care să inducă oprirea motorului. Tot ceea ce nu are o existenţă în Realitate nu este decât un produs iluzoriu al minţii şi nu are o existenţă independentă. Prin urmare, e inutil să căutăm un univers obiectiv şi independent, pentru că acest lucru nu e posibil. Tot ceea ce există, există numai ca experienţă subiectivă. O realitate independentă şi obiectivă nu poate fi nici confirmată, nici negată. Oricare dintre aceste afirmaţii constituie doar o poziţionalitate. Nimeni nu se poate sustrage subiectivităţii pure a propriei experienţe.

I: Care este scopul eului!

R: Nu se poate spune care e scopul său, ar fi doar un raţionament teleologic. Cu toate acestea, funcţia sa principală e organizată spre autoperpetuare, pentru a se menţine iluzia unui „Eu” separat, dotat cu existenţă şi unicitate proprie. În consecinţă, el este subiectul durerii, suferinţei şi fricii de moarte. Astfel, eul transmite strategiile sale de supravieţuire în multiplele expresii ale acestora, de genul acumulării, fricii de a pierde şi anxietăţii referitoare la destinul său ultim.

I: Care este cea mai importantă consecinţă a funcţiei eului?

R: Credinţa conform căreia există un „făptaş” în spatele acţiunilor, un „gânditor” în spatele gândurilor, o entitate care „simte” în spatele simţurilor. Toate acestea sunt iluzii şi consolidează credinţa că omul este o entitate separată şi distinctă, care face obiectul naşterii, morţii si karmei. Credinţa că suntem o entitate separată generează teama care, la rândul ei, consolidează toate tendinţele de supravieţuire, precum şi mecanismele fundamentale ale eului de lăcomie, dorinţă, invidie, mândrie, ură şi vinovăţie. A considera că suntem o entitate separata şi finite crează automat o dualitate bazată pe „eu” versus „non-eu”, „aici” versus „acolo”, „acum” versus „atunci”, şamd.

I: Care este, atunci, modul fundamental de autopropagare a eului?

R: Având credinţa că este o entitate separată, eul rezistă acestei iluzii bazate pe teama sa de non-existenţă. Teama sa e aceea de a ajunge la un punct final şi de a nu supravieţui în timp. Noţiunea sa de realitate este foarte limitată, iar eul nu ştie ce se află dincolo de el. Eul nu poate experimenta Infinitul şi nici cunoaşte Prezenţa subtilă care îl va înlocui. Eul se cramponează de un „eu” mic, personal, pentru că nu are nici o cunoştinţă sau experienţă conştientă a păcii şi bucuriei infinite ale marelui „Eu”, care intră în conştienta si îl înlocuieşte. Eul nu poate fi învinuit pentru ignoranţa sa. EI nu are nici o idee asupra faptului că dincolo de parametrii săi limitaţi mai există ceva. Depăşirea propriilor limite şi graniţe autoimpuse nu reprezintă un scop care să provină de la eul însuşi. Neajutat, eul nu se poate transcede pe sine şi nici nu poate dizolva propriile limite şi reţineri. El este asemenea unui trib izolat, care nu este conştient de faptul că, dincolo de el, se găseşte o întreagă lume. De obicei, membrii societăţilor primitive se referă la ei înşişi ca la „Oamenii Pământului”. Eul nu este nici rău şi nici un duşman, ci doar o iluzie care trebuie abandonată pentru a fi înlocuită de ceva mult mai bun.

I: Dacă eul este aşa cum l-aţi descris, cum anume poate surveni iluminarea?

R: Aceasta este funcţia spiritualităţii, care informează, educă, inspiră, conduce şi ajută explorarea conştiinţei dincolo de restricţiile experienţei eului. Cei care au mers mai departe pe acest drum către conştienta superioară relatează lumii descoperirile lor şi-i invită pe cei interesaţi să-i urmeze. Deşi, din punct de vedere statistic, iluminarea este destul de puţin frecventă, ea se petrece suficient de adesea pentru a exista un corp colectiv de învăţături cu o profundă influenţă asupra întregii omeniri. Fiecare fiinţă iluminată, prin propria sa radiaţie energetică recontextualizează şi extinde în linişte paradigm conştiinţei umane. Faptul că este posibilă atingerea nivelelor superioare ale conştiinţei inspiră orice cunoaştere, creând contextul general al experienţei umane. Dorinţa de progres este înăscută în toate societăţile şi culturile, atât la nivel individual, cât şi colectiv. Strădania umană e cea care crează istoria civilizaţiei, prin eforturile oamenilor de a deveni mai buni. Strădania însăşi este prezentă chiar şi în frecventele erori comise.

I: S-a spus că lumea pe care o vedem şi experimentăm constituie o proiecţie a mintii si nu are o existent independentă. Ea există numai ca percepţie. Cum poate fi explicat acest lucru?

R: Putem începe de la un exemplu simplu. Auzim că există o „problemă” în lume, ori că observatorul are o „problemă”. Este relative uşor să vedem că toate problemele există numai în mintea observatorului, ca rezultat al îmbrăţişării unui punct de vedere arbitrar. Toate „problemele” sunt produse ale minţii şi nu există în lume. Dorinţele şi alte pasiuni lumeşti, precum şi sistemele de credinţă rezultă din selectivitatea percepţiei. Examinaţi aşanumitele „semne zodiacale” şi „constelaţii” care se presupune că există pe cer. Dacă fotografiaţi cerul înstelat din timpul nopţii şi-l priviţi fără idei preconcepute, devine evident că se pot trasa unele linii arbitrare între oricare grup de puncte luminoase, astfel încât să se producă o figură familiară sau o formă geometrică. Se poate trasa conturul unui câine, unei pisici şamd. In realitate acestea nu există în spaţiu; de fapt, nimic de genul constelaţiilor nu există decât în imaginaţia observatorului. Dintr-un punct de observaţie diferit, nici una dintre constelaţiile faimoase cu nume fanteziste nu poate fi zărită.

I: De ce există atunci o asemenea pletoră de observaţii şi sisteme de credinţă eronate?

R: Limbajul crează şi defineşte modelele de gîndire şi formele care apoi sunt proiectate asupra lumii. El este un obicei antropomorfic. Vedem un copac înalt lângă unul spunem: „copacul cel mare îl sufocă pe cel mic şi îi ia lumina soarelui”. Sau spunem că a fost o furtună puternică, că respectivul copac e frumos în vreme ce acela mai mic decât el este deformat şi urât. Afirmaţiile antropomorfîce naive sunt foarte răspândite. Atunci când spunem despre ceva că este bun, vrem să spunem de fapt că dorim respectivul lucru. Când spunem despre ceva că este rău, de fapt înseamnă că nu ne place. În sine, lumea nu conţine obiecte, adverbe sau prepoziţii, nici secvenţialităţi, evenimente sau întâmplări. Chiar şi toate verbele sunt inadecvate. Nimic nu „face” o acţiune sau alta. Chiar şi substantivele sunt surse ale iluziei perceptuale, de vreme ce ele instituie o selecţie arbitrară a graniţelor şi calităţilor care au o existenţă exclusiv în mintea observatorului. Ceea ce este dificil de înţeles este că totul este total şi complet în sine şi există în propria sa identitate de sine. Nici un lucru nu există şi, chiar dacă ar putea exista, nu este numele care îi este atribuit. A spune: „acesta este un scaun” înseamnă a nega completitudinea, totalitatea si absoluta identitate de sine a tot ceea ce există. A spune: „acesta este un scaun” înseamnă a afirma că A este de fapt B. Numele, imaginea şi ideea unui scaun sunt ceva diferit de scaunul însuşi. Mintea este atrasă cu uşurinţă în capcana nominalizărilor şi convenţiilor de limbaj. Abstracţiunile reprezintă convenţii de limbaj, ele nu au o existenţă separată. Limbajul este o metaforă. Cu toţii suntem familiarizaţi cu imaginile din spatele imaginilor. Copiii adoră sa găsească figurile ascunse într-o imagine mai mare. Mintea face acest lucru în mod constant, mereu şi mereu, din obişnuinţă. Lumea perceptuală este formată din forme şi imagini familiare, ţinute laolaltă de sisteme de gândire şi energizate de emoţii. Dacă obiectul sau situaţia sunt plăcute sau urâte, temute sau admirate, considerate frumoase sau inestetice, depinde în totalitate de observator. Aceste calităţi nu există în lume; adjectivele nu au o existenţă reală. Pe măsură ce conştiinţa evoluează spre nivelele superioare, lumea îşi schimbă aparenţa şi comportamentul. Atunci când conştiinţa atinge nivelele calibrate în marjele superioare ale valorii 500, frumuseţea şi perfecţiunea lumii radiază şi devin evidente. Forma şi aparenta separaţie încep să dispară şi tot ceea ce există este văzut a fi interconectat şi continuu. Ajunşi aici, devenim martorii eternului miracol al creaţiei atemporale. Tot ceea ce există este văzut ca fiind întreg, perfect şi complet. Odată cu înţelegerea identităţii de sine, tot ceea ce există este văzut a fi de o perfecţiune absolută, în expresia esenţei sale divine. Imperfecţiunea există numai în minte. în lume nu există nici o imperfecţiune. .. Pe măsură ce nivelul conştiinţei depăşeşte valoarea 600 şi atinge nivelul 700 şi chiar nivelele superioare acestuia, lumea însăşi dispare. Există numai nemanifestatul. Manifestatul există numai ca percepţie. Realitatea absolută este ea însăşi lipsită de formă şi, prin urmare, prezentă în toate formele.

î: Poate fi cineva antrenat să atingă aceste nivele ale conştientei?

R: Aceste înţelegeri nu sunt atinse, ele se autorevelează. învăţarea spirituală nu se petrece într-o progresie lineară şi logică. Cea care deschide conştiinţa şi autoînţelegerea este mai degrabă familiaritatea cu principiile şi disciplinele spirituale. Nimic „nou” nu este învăţat ci, ceea ce există deja se prezintă ca fiind complet evident.

LEGILE – DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL(NEGATIV)

Advertisements

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Advertisements
Advertisements
loading...
%d bloggers like this:

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close