Dar daca tot ceea ce cunoasteti este gresit?

“ Cea mai bună metodă de a te confrunta cu necunoscutul este să nu-l cunoşti” – Swami Beyondananda

Priviţi cerul intr-o noapte fără nori şi fără Lună şi veţi vedea mii de puncte de lumină – fiecare dintre ele fiind o stea uriaşă, minunată, intr-un Univers prea vast pentru imaginaţia noastră. Concentraţi-vă asupra unei singure stele şi gandiţi-vă că poate nici nu mai există, că poate a ars şi s-a risipit in spaţiu, cu eoni in urmă.

Dar pentru că steaua a fost la o distanţă de ani lumină, lumina ce-i marca existenţa incă mai este vizibilă, servind ca ghid de navigaţie pentru marinari. Acum, coboraţi-vă privirea de pe cer, pe Pămant, şi intrebaţi-vă: „Este oare posibil să ne fi stabilit traseul, luandu-ne după o stea care a ars? Dacă sistemul nostru de credinţe despre viaţă este greşit?”

La suprafaţă, această controversă pare ciudată. in definitiv, acum generăm, transmitem şi absorbim mai multe informaţii ştiinţifice decat oricand, prin intermediul cărţilor, CD-urilor, DVD-urilor, radioului, televiziunii şi Internetului. Dar informaţia ca atare nu este suficientă. Un conţinut corect, intr-un context greşit, este mai degrabă o dezinformare care ori ne va indepărta de la drum, ori ne va conduce pe un drum periculos.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Să luăm exemplul unui comandant de vapor, care ordonă ca vasul să-şi schimbe cursul spre lumina care se vede in zare. Cand o voce de la lumina indepărtată ii sugerează prin radioemiţător ca vaporul să o ia pe o cale ocolitoare, căpitanul urlă autoritar să se menţină cursul. Atunci vocea adaugă: „Căpitane, suntem farul”. Vedeţi voi, cursul pe care-l alegem depinde de perspectiva pe care o avem.

Atunci cand credem cu putere intr-o percepţie, o vedem ca pe singura şi unica realitate şi ignorăm toate celelalte posibilităţi. De fapt, ca indivizi şi ca societate, noi navigăm pe baza unor percepţii filozofice vechi, dezaprobate de ştiinţă. Dar, ca şi stelele care au dispărut cu mulţi ani lumină in urmă, vestea morţii lor nu a ajuns incă la noi. Ca şi semnalele de la far, lumina ne indreaptă intr-o nouă direcţie – dacă o percepem corect.

Astăzi, evoluţia umană este intr-un punct de cotitură, unde o paradigmă veche şi o conştienţă nouă şi provocatoare incearcă să coexiste, dar fără prea mare succes. Obişnuinţele şi tradiţia ne leagă de o perspectivă demodată asupra Universului – şi, totuşi, civilizaţia este pe cale să dea naştere unui mod nou de inţelegere a vieţii, incitant şi optimist.

Pentru a inţelege mai bine situaţia grea in care ne aflăm, haideţi să ne intoarcem cu cinci sute de ani in urmă, cand astronomul Nicolas Copernic, privind cerul dintr-un turn de catedrală, a făcut o observaţie astronomică de-a dreptul cutremurătoare. Contrar concepţiei obişnuite, conform căreia Pămantul se afla in centrul Universului, Copernic a inţeles că Pămantul se rotea zilnic in jurul axei sale şi anual, in jurul Soarelui.

Conducătorii bisericii au considerat că ideea lui Copernic era o blasfemie şi s-au agăţat de vechile credinţe, pană in punctul in care l-au forţat pe Galileo, nouăzeci de ani mai tarziu şi sub ameninţarea săbiei, să renunţe la susţinerea teoriei lui Copernic şi să-şi petreacă restul vieţii in inchisoare. Totuşi, in mod ironic, aceleaşi autorităţi bisericeşti au adoptat formulele matematice ale lui Copernic, pentru a regla discrepanţele din calendarul religios. Ideea este – aşa cum a văzut şi Galilei – că durează ceva timp pană cand schimbările majore sunt acceptate de conştiinţa oamenilor.

A trecut un secol de cand Einstein a demonstrat ştiinţific că tot ce există in Univers este interconectat şi alcătuit din energie. Şi totuşi, o mare majoritate de oameni trăieşte şi acum pe baza principiilor depăşite ale fizicii newtoniene, care spun că lumea este un mecanism angajat intr-un şir de acţiuni şi reacţiuni cauză-efect.

Deşi cei de la putere au folosit teoria relativităţii elaborată de Einstein, pentru a construi arme atomice – la fel cum biserica s-a folosit de calculele lui Copernic, pentru a-şi imbunătăţi calendarul – ei au ignorat implicaţiile imense ale bombardării chiar şi a unei mici părţi din planeta pe care o impărţim cu toţii. intre timp, aderarea noastră la concepţii greşite şi „percepţiimit” a deconectat atat de mult omenirea de Natură, incat activitatea umană a devenit o „reţea de acte ce pun in pericol viaţa”.

Deşi titlurile ziarelor prezintă semnale de alarmă despre atacuri sinucigaşe cu bombă in Orientul Mijlociu, foarte mulţi oameni nu reuşesc să realizeze faptul că intreaga noastră specie a devenit o bombă cu ceas, pentru planetă. Studiile ştiinţifice au arătat clar că lăcomia umană şi poluarea provoacă cea mai mare extincţie in masă de la dispariţia dinozaurilor, cu şaizeci şi cinci de milioane de ani in urmă. Dacă tendinţele actuale se continuă, jumătate dintre toate speciile vor dispărea, pană la sfarşitul acestui secol.1

Deşi rutina noastră zilnică va continua şi in lipsa leilor din Serengeti (la urma urmei, ii putem vizita oricand la grădina zoologică, nu-i aşa?), nu există viaţă in afara reţelei vieţii. Nerostită – dar subinţeleasă din avertizările privind dispariţia speciilor de plante şi animale – se află şi propria noastră dispariţie ca specie.

Omenirea modernă se mandreşte mult cu cunoştinţele adunate despre Univers şi viaţă. intrucat suntem cea mai educată şi mai informată civilizaţie din istorie, este adevărat că, la nivel colectiv, ştim foarte multe. Dar ce ştim, cu adevărat, despre ceea ce ştim? E sigur că avem o mulţime de date – dar, aşa cum ne arată crizele ce ne stau in faţă, se pare că nu prea ştim multe. Problemele noastre nu sunt datele in sine, ci ele apar din interpretarea datelor.

Aşa cum demonstrează şi exemplul nostru cu bătrana urată/femeia tanără, aceleaşi date pot fi folosite pentru a interpreta două imagini complet diferite. Cand este vorba despre a inţelege natura vieţii, imaginea pe care ne-o formăm pe baza informaţiilor poate să insemne viaţa sau moartea civilizaţiei.

Din fericire, aspectele ştiinţifice radicale, discutate in Evoluţie spontană, oferă o nouă interpretare a datelor ştiinţifice – interpretare care aruncă o umbră de indoială asupra percepţiei noastre convenţionale despre viaţă.

Rene Descartes ne-a sfătuit să punem la indoială totul. Iar acum, a sosit momentul să o facem. Nu tot ceea ce ştim este greşit – dar tot ceea ce credem că ştim trebuie examinat, cantărit şi reconsiderat.

NU VĂD, PÂNĂ NU CRED

 Toţi vrem să reparăm lumea, indiferent dacă ne dăm seama de asta, ori nu. La nivel conştient, mulţi dintre noi doresc să salveze planeta, din motive altruiste sau etice. La nivel inconştient, eforturile noastre de a servi drept apărători ai Pămantului pornesc dintr-o programare comportamentală mai profundă, cunoscută drept imperativ biologic – impulsul de a supravieţui.

Simţim in adancul nostru că, dacă planeta se distruge, la fel se va intampla şi cu noi. Aşa că, inarmaţi cu bune intenţii, cercetăm lumea şi ne intrebăm: „De unde să incepem?” Terorism, genocid, sărăcie, incălzire globală, boli, foamete… opreşte-te! Fiecare nouă criză se adaugă la un munte de deznădejde şi putem fi uşor copleşiţi de iminenţa şi magnitudinea ameninţărilor ce ne stau in faţă. Ne gandim: „Eu sunt doar unul – unul din miliarde de oameni. Ce pot eu face?” Combinaţi enormitatea misiunii, cu cat de mici şi neajutoraţi ne imaginăm că suntem şi, curand, toate bunele noastre intenţii zboară pe fereastră.

Conştient sau inconştient, cei mai mulţi dintre noi işi acceptă sentimentul de neputinţă şi de slăbiciune, intr-o lume care, aparent, nu mai poate fi controlată. Ne percepem ca nişte simpli muritori, care nu fac decat să incerce să-i supravieţuiască zilei de astăzi. Oamenii, plecand de la prezumţia de neputinţă, il cheamă deseori pe Dumnezeu ca să le rezolve problemele.

Imaginea unui Dumnezeu protector, asurzit de cacofonia nesfarşită de rugăminţi ce se ridică de pe această planetă aflată in suferinţă, a fost descrisă in mod amuzant, in filmul Bruce Almighty(Dumnezeu pentru o zi), in care personajul interpretat de Jim Carrey, Bruce, preia munca lui Dumnezeu. Paralizat de vuietul rugăminţilor continue din mintea lui, Bruce le-a transformat in notiţe, care, in cele din urmă, ajung să-l ingroape sub ele.

Deşi mulţi susţin că-şi trăiesc vieţile in conformitate cu Biblia, percepţia de neputinţă este atat de cuprinzătoare, incat pană şi cei mai fervenţi credincioşi par să fie orbi la referinţele frecvente care se fac in scripturi, despre puterile noastre. De exemplu, Biblia oferă instrucţiuni specifice in ceea ce priveşte muntele de deznădejde: „Dacă aţi avea credinţă cat un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: Mută-tede aici colo, şi s-ar muta. Nimic nu v-ar fi cu neputinţă”!. E o sămanţă de muştar greu de inghiţit.

Tot ce avem nevoie este credinţa – şi nimic nu va fi imposibil pentru noi? Mdaa… sigur! Dar serios, cu aceste instrucţiuni divine la indemană, ne punem intrebarea: „Este, oare, presupusa noastră neputinţă şi slăbiciune o reflexie reală a capacităţilor umane?” Progresele in ştiinţă şi fizică oferă o alternativă uimitoare – una care sugerează că sentimentul nostru de neputinţă este rezultatul limitărilor învăţate. Prin urmare, cand intrebăm: „Ce ştim cu adevărat despre noi?“, intrebăm, de fapt: ,.Ce am invăţat despre noi inşine?”

Suntem, oare, atât de slabi pe cât am fost învăţaţi să credem?

În termeni de evoluţie umană, cea care oferă „oficial” adevărul este ştiinţa materialistă. Şi, conform modelului medical tradiţional, corpul uman este un mecanism biochimic, controlat de gene; in timp ce mintea umană este un „epifenomen” neclar – respectiv o condiţie secundară, accidentală, derivată din funcţionarea mecanică a creierului. E un mod bizar de a spune că trupul fizic este real şi mintea este un produs al imaginaţiei creierului.

Pană nu demult, medicina convenţională ignora rolul minţii in funcţionarea corpului, cu o singură excepţie iritantă – efectul placebo – care demonstrează că mintea are puterea de a vindeca trupul, atunci cand oamenii au credinţa că un anumit medicament sau tratament le va fi benefic, chiar dacă remediul este doar o pilulă cu zahăr, fără nicio valoare farmaceutică. Studenţii la medicină invaţă că o treime din toate bolile se vindecă prin magia efectului placebo.

După mai mulţi ani de şcoală, aceiaşi studenţi ajung să ignore importanţa minţii in procesul de vindecare, deoarece ea nu se mai potriveşte cu schemele paradigmei newtoniene. Din nefericire, ca doctori, ei ii privează pe pacienţi de puterea lor, prin faptul că nu incurajează puterea de vindecare pe care o deţine mintea. Suntem in continuare privaţi de puterea noastră, prin acceptarea tacită a unei noţiuni esenţiale in teoria darwinistă: cea potrivit căreia, evoluţia este stimulată de lupta pentru supravieţuire.

Programată cu această percepţie, omenirea se trezeşte intr-o luptă continuă pentru a rămane in viaţă – intr-o lume unde domneşte regula supravieţuirii celui mai bine adaptat. Tennyson a descris foarte expresiv realitatea acestui coşmar darwinist, numind-o lumea „neagră in cerul gurii”. Scufundată intr-un ocean de hormoni de stres, produşi sub impulsul fricii de către glandele noastre suprarenale, comunitatea celulară internă este manată la nivel subconştient, să apeleze in permanenţă la comportamentul luptă-sau-fugi, pentru a supravieţui intr-un mediu ostil. Ziua ne luptăm să ne caştigăm existenţa, iar noaptea fugim de luptele noastre, cu ajutorul televiziunii, alcoolului, drogurilor, sau al celorlalte forme de distracţie in masă.

insă şi aşa, suntem bantuiţi de intrebări sacaitoare: „Există, oare, speranţă sau scăpare? Situaţia noastră va fi, oare, mai bună săptămana viitoare, anul viitor, sau vreodată?” Se pare că nu. Conform darwiniştilor, viaţa şi evoluţia sunt o eternă „luptă pentru supravieţuire”. Ca şi cand asta nu ar fi destul, a ne apăra de cei mai mari lupi din lume reprezintă doar jumătate de luptă. Duşmanii interni ne ameninţă şi ei supravieţuirea.

Microbii, virusurile, paraziţi şi da. pană şi alimentele cu nume strălucitoare, cum ar fi Twinkles, pot cu uşurinţă să ne facă rău corpurilor fragile şi să ne saboteze biologia. Părinţii, profesorii şi doctorii ne-au programat cu credinţa că celulele noastre sunt susceptibile la boală şi disfuncţii genetice. in consecinţă, anticipăm ingrijoraţi probabilitatea apariţiei bolii şi ne cercetăm vigilent trupurile pentru o umflătură ici, o decolorare colo, sau orice alt lucru anormal care semnalează moartea noastră iminentă.

Bruce H. Lipton, Steve Bhaerman – Evoluţie Spontană

DOR de Origine Românească