NATURĂ UMANĂ SAU NATURĂ ANIMALICĂ? – vechi porniri moştenite

NATURĂ UMANĂ SAU NATURĂ ANIMALICĂ? – vechi porniri moştenite

      Fiecare fiinţă omenească care vine pe lume aduce cu ea vechi porniri moştenite dintr-un tre­cut foarte îndepărtat, când avea multe trăsături comune cu animalele, aceste trăsături fiind înre­gistrate în ea pe vecie. Nimeni nu s-a putut des­cătuşa şi nu s-a putut elibera de acest trecut.

Dife­renţa dintre fiinţe constă tocmai în faptul ca, anu­miţi oameni luminaţi de scânteia Ştiinţei Iniţiatice ştiu  să-şi domine pornirile animalice, în timp ce alţii, care au fost privaţi de această lumină sau nu au acceptat-o, nu pot  face  altfel decât să-şi manifeste pornirile inferioare. Este normal, na­tural, pentru ei Ştiinţa Iniţiatică este ceva anormal şi împotriva naturii, în tirnp ce, în faţa lumii di­vine tocmai Ştiinţa Iniţiatică este cea firească.

Nu există o singură natură, ci două: cea inferioară şi cea superioară. Mulţi dintre acei care „se supun naturii” (aşa cum sin­guri o afirmă), se opun, în realitate, naturii supe­rioare, în timp ce aceia care s-au hotărât să lase cale liberă naturii divine în ei, se străduiesc să limiteze natura animalică.

O mare confuzie zace în mintea oamenilor, de aceea este necesar ca ei să devină conştienţi de existenţa unei naturi supe­rioare înlâuntrul lor, natură ce are manifestări contrare celei pe care ei o numesc „natură uma­nă”, şi care nu este în realitate decât natura lor inferioară moştenită din regnul animal.

Dar lucrurile stau altfel în privinţa oame­nilor: Inteligenţa Cosmică le-a dat înţelepciune, alte calităţi şi virtuţi ce le permit să-şi depăşească instinctele; chiar dacă ei posedă, în fiinţa lor, natura animalică, ei mai au şi o altă natură pe care trebuie să o dezvolte. Bineînţeles, eu nu spun că este uşor să o facă de azi pe mâine.

Natura animalică este încă atât de aproape, cu instinctele şi lăcomiile sale. Dacă veţi analiza, veţi constata cu uşurinţă că există în voi anumite tendinţe înrădăcinate în profunzimea fiinţei, pe care nimeni şi nimic nu le pot smulge, în timp ce, celelalte tendinţe tre­buie mereu încurajate prin sfaturi, prin lecturi, prin rugăciune, altminteri ele riscă să dispară complet.

De exemplu, când este vorba despre foame, sete, somn, de nevoia de avea anumite lucruri, de a gusta anumite plăceri, nu este nevoie de prezenţa cuiva care să vi le amintească, totul este atât de bine implantat încât, chiar şi dacă nu doriţi, nu vă veţi putea despărţi de ele. Dar atunci când este cazul să judecaţi, să fiţi înţelepţi, pre­văzători sau să posedaţi calităţi ce probează dezinteresul sau generozitatea, trebuie să fiţi mereu încurajaţi.

Deci, există ceva în om care  stă acolo , solid , bine înfipt pe picioarele sale, fără riscul de a cădea, şi altceva, ceva mult mai slab, care trebuie ocrotit, da, căci de-a lungul secolelor şi milenilor, în timpul reîncarnărilor , natura instinctivă a omului a avut tot timpul să se dezvolte şi să se întărească , în timp ce inteligenţa, judecata , înţelepciunea sunt apariţii recente.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Înţelepciunea este anterioară creaţiei lumii

În realitate, inteligenţa, înţelepciunea, sunt anterioare tuturor celorlalte manifestări, dar cum ele se găsesc departe de om, acestea trebuie să parcurgă un drum lung ca să se poată manifesta în el. Nu trebuie să ne mirăm că trăim în lume şi îi suportăm influenţele. În realitate nu este vorba despre influenţe , ci de propria voastră natură instinctivă , preistorică , care se trezeşte şi se lasă antrenată în manifestări cu care simte că se află în afinitate, fără ca raţiunea să se poată pronunţa.

Ca să vă justificaţi, veţi spune: „Am suportat influenţe nefaste şi am făcut tâmpenii!.” Nu, aveţi ceva în voi care vă împinge să urmaţi aceste influenţe şi este normal… Toţi oamenii îşi poartă în sinea lor propriul trecut animalic: unii posedă viclenia, alţii sunt dominaţi de cruzime sau sen­zualitate…

Acum, se pune problema ca să lucraţi pentru dezvoltarea inteligenţei voastre, care tre­buie să devină destul de solidă în voi, rezistând atacurilor acestei naturi instinctive. Aceasta este problema pe care, o avem cu toţii: aceea de a învăţa sa nu capitulăm mereu în faţa naturii noas­tre inferioare.

Această natură este puternică dar, nu datorita puterii şi stabilităţii ei trebuie să de­punem armele. Ea este puternică numai datorită faptului că a avut mult timp să se fixeze. Priviţi numai animalele, cu tot ceea ce au de înfruntat în lupta pentru supravieţuire, pentru procurarea hranei sau a adăpostului, pentru păs­trarea lor… Cum vreţi voi ca aceasta natură, care s-a dezvoltat în asemenea condiţii, să fie acum dulce, bună, miloasă?. Nu, ea se arată egoistă, crudă, ranchiunoasă, şi în manifestările ei acest fapt se observă clar.

Etapă a dezvoltării umane

Natura inferioară a avut dreptul de a avea un loc în faţa soarelui şi şi-a îndeplinit perfect această sarcina, dar ea nu reprezintă ultima etapă a dezvoltării umane, căci acum este rândul inte­ligenţei, raţiunii, şi înţelepciunii să-şi spună cuvântul. Să luăm cazul fricii , care este un instinct foarte puternic în lumea animalelor. Natura le-a înzestrat pe animale cu aceasta, tocmai ca să le facă conştiente de existenţa pericolului şi să le facă să se apere.

Deci, frica le este cel mai bun ghid: prin ea, ele se salvează şi se instruiesc. Toate fiinţele trebuie să înceapă prin a fi temă­toare. Mai târziu, într-un stadiu mai avansat al evoluţiei lor, Inteligenţa Cosmică intervine şi le eliberează de această piedică, înlocuind temerea prin inteligenţă; este mai bine să ştii, să cunoşti, să înţelegi, decât să fii fricos şi să rămâi neştiutor.

Este normal ca frica să domine animalele, căci neavând inteligenţă, ele se vor salva astfel de pericol ; dar, dacă omul care posedă acest ele­ment nou, acest factor de progres – inteligenţa, rămâne, încă, la stadiul temerii animalice, el nu va mai evolua, fiindcă acest fapt nu mai stă în firea lucrurilor. Deci, putem enunţa această lege: ceea ce natura a plănuit şi a aprobat la un anumit mo­ment dat, nu mai poate fi făcut la un altul.

Aşa se întâmplă cu multe lucruri în viaţă: muncim, cu toate puterile, ca să obţinem anumite lucruri, apoi ne străduim din răsputeri să ne despărţim de ele! Înţelepciunea înseamnă să ştii cât timp le poţi păstra şi când trebuie să te desparţi de ele.

Acest exemplu al fricii trebuie să vă facă să cugetaţi: omul trebuie să se descătuşeze de frică . Iată un alt exemplu: un băiat este atras de o fată şi simte nevoia să o îmbrăţişeze: este nor­mal şi firesc. Da, dar dacă el va urma mereu acest instinct, oare ce se va petrece cu el?. Va rămâne de-a pururea un animal.

Atunci, o altă natură intervine şi îi spune: „Este în folosul tău să te stăpâneşti, să te domini, să te controlezi” şi evident, se poate spune că ne găsim în cazul unei naturi nefireşti… Altul are nevoie de bunurile vecinului său: natura îl împinge să le ia, căci aceasta este situaţia, el are nevoie şi gata!… Dar dacă natura superioară apare, ea îi va spune: „Nu lua ceea ce nu-ţi aparţine, nu ai acest drept, alt­minteri vei plăti”… Iată deja inteligenţa, drepta­tea, morala.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Toţi oamenii îşi urmează natura dar, proble­ma este să ştim dacă este vorba despre natura animalică sau despre natura divină. Din neferi­cire, majoritatea oamenilor este ataşată, cu o fide­litate absolută, de natura animalică. Da, oamenii sunt fideli, sinceri, convinşi că ea este calea de urmat, şi în ziua când încercăm să îi convingem că există în ei o altă natură pe care o pot dezvolta, viaţa le devine deodată extrem de complicată!.

Dar, trebuie să o facem: locuinţa pe care strămo­şii noştri au muncit să o construiască a fost mi­nunată vreme de secole, dar vine şi vremea când ea se şubrezeşte şi stă să cadă; trebuie să o demo­lăm şi să construim una nouă în locul ei. Da, o construcţie a putut fi minunata în anumite con­diţii, dar odată cu schimbarea lor, lucrurile stau altfel Poate s-ar mai putea recupera câte ceva pentru noua construcţie, câteva grinzi sau cără­mizi, dar ea trebuie demolată.

lisus a spus: „Daca nu muriţi, nu veţi trăi”. Da, trebuie să murim ca să putem trăi: să murim în faţa naturii noastre inferioare, renăscând în faţa naturii superioare, asemenea grăunţei ce moare în pământ, ca să poată încolţi mai târziu. Dacă nu moare, adică dacă ar sta Ia nesfârşit într-un grânar, grăunţa noastră nu va rodi, căci stagnarea este o altă formă de moarte. Iar noi vom păţi la fel, dacă vom rămâne cu vechile men­talităţi: nu vom fi niciodată vii.

Trebuie să murim în faţa vechilor forme, preluând altele noi, mi­nunate, şi astfel vom supravieţui!- Doar nu vă puteţi închipui că Hristos ne-a dorit moartea?. Nu, „Dacă nu muriţi” înseamnă dacă nu schim­baţi formele, vechile obiceiuri, felul de a gândi. Nu, acela care a rostit cuvintele: „Eu sunt învie­rea şi viaţa”, nu ne dorea moartea, El vroia să devenim vii , asemenea lui. De aceea, nu ne mai rămâne decât un singur drum : să murim pentru natura inferioară şi să ne naştem pentru natura divină.

Omraam Aivanhov

APOLLONIUS DIN TYANA, faimos înţelept şi realizat spiritual care a vizitat SHAMBALA