Chemarea munţilor

Oameni, iubiţi muntele!

                Adevăratul sens al vieţii este însăşi bucuria de a trăi.

Omul, în scurgerea mileniilor, a învăţat să se cunoască pe sine, să cunoască şi să iubească natura. Pămîntul şi mările au fost primele sale ispite şi biruinţi. Tîrziu, tîrziu de tot, după jertfa lui Icar, omul a cucerit şi cerul.

A iubit omul dintotdeauna muntele ? A mers însetat spre înălţimile pline de taine şi frumuseţi, sau i-a fost teamă de ele şi nu le-a dorit ?

Adevărul este că la început omul n-a iubit muntele. Pentru el munţii, stîncoşi şi cu zăpezi, învăluiţi adesea în ceaţă şi furtuni, erau lăcaşul zeilor, al duhurilor rele, al spiritelor străbunilor.

Indigenii din America de Sud străbăteau munţii cu spaimă, fie cu gura închisă, fie rostind în şoaptă formule magice. Totemurile din nordul Europei sau cele asiatice mărturisesc şi ele aceeaşi admiraţie plină de spaimă faţă de zeii munţilor. Chinezii considerau că piscurile munţilor sînt stăpînite de spirite, iar cinci dintre munţii lor îi socoteau sacri. Obiecte de adorare a muntelui s-au găsit şi la indieni, în Peru.

Mitologia scandinavă aminteşte de zeii mari şi mici ai muntelui.

Legendele povestesc despre bogăţia nemăsurată a munţilor, dar şi de duhurile rele, de piticii cu o forţă neobişnuită care o păzesc. În castelul gheţurilor eterne stă pe tron o zeiţă necruţătoare, cu fruntea încoronată de diamante, care cheamă la ea, rîzînd cu cruzime, pe eroii care cutează să o înfrunte. Ei urcă îndrăzneţi pînă la dînsa, dar odată ajunşi sus, rămîn înlănţuiţi de patul morţii, celebrînd nunta lor veşnică cu mireasa de cristal.

În antichitate munţii erau inaccesibili, fiind stăpîniţi de zei. Olimpul, la greci, era lăcaşul zeilor trufaşi şi certăreţi, Etna, locuinţa titanilor, iar Caucazul, muntele lui Prometeu înlănţuit. Denumirile munţilor nu sînt totdeauna îmbietoare — Muntele blestemat, Muntele groazei, Dintele rechinului, Muntele de sînge — iar traversarea lor curajoasă, dar nebunească, de către unii mari cuceritori, ca Hanibal, Cezar, Napoleon, a fost plătită greu.

Romanticii sînt cei dintîi mari îndrăgostiţi ai muntelui. Cu excepţia cîtorva vizionari aproape anonimi, nimeni nu s-a gîndit înaintea lor la cunoaşterea şi cucerirea munţilor. Ei au fost ignoraţi sau tabu pînă cînd romanticii, la îndemnul entuziast şi generos al lui Rousseau: „să ne întoarcem la natură”, au pornit spre ei, i-au cunoscut şi îndrăgit, deschizînd astfel oamenilor, tuturor oamenilor, un drum nou, o lume nouă plină de neprevăzut, poezie şi eroism.

Drumeţia de munte, alpinismul nu au apărut însă cu adevărat decît spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, întîiul mare poet al lumii care are curiozitatea să urce pe munte, pe Ventoux, este Francesco Petrarca. Dar alpinismul nu se va naşte decît în 8 august 1786, cînd vînătorul de capre şi temerara călăuză alpină Jacques Balmat, împreună cu un medic de ţară, pasionat turist, Michel Paccard, vor urca în emoţia tuturor pînă la cel mai înalt pisc din Alpi, pe Mont Blanc. Din Alpi, îndrăzneala şi voluptatea cuceririi celor mai înalte şi neatinse culmi s-au răspîndit în toată lumea, iar termenul de alpinism a început să fie folosit deopotrivă pentru orice încercare, fie la noi, în Bucegi, fie în Caucaz, în Anzi sau Himalaya. Chemarea spre munte a devenit tot mai stăruitoare, mai plină de neastîmpăr şi farmec.

Muntele, ca şi marea, a cerut la început nespus de multe jertfe. Aproape n-a fost vîrf cucerit care să nu fi fost plătit cu vieţi tinere şi temerare. Dar încet, încet, omul a domolit muntele şi l-a învins. L-a săpat în „măruntaie” şi a creat în zece ani de eforturi tunelul Simplon, de 20 km, dintre Elveţia şi Italia. I-a înălţat pe creştet, la peste 4 000 m, observatoare astronomice şi staţiuni pentru studiul razelor solare. A pus pinteni muntelui şi l-a călărit cu teleferice, planînd suspendate în goluri ameţitoare. Iar alpiniştii i-au îmblînzit ultimele răbufniri de nesupunere.

Este adevărat că pentru cucerirea celor patrusprezece uriaşi ai lumii, de peste 8 000 m, mai toţi în Himalaya, omului i-a trebuit mai mult de o jumătate de secol. Everestul, cel mai înalt munte de pe glob (8 848 m), a fost asaltat timp de peste treizeci de ani de unsprezece expediţii, pînă în anul 1953, cînd un înalt şi paşnic apicultor neozeelandez, Edmund Hillary, şi un dîrz indigen nepalez, Tensing Norke, l-au învins, spulberînd astfel legenda munţilor necuceriţi. Astăzi n-a mai rămas din lanţul neînvinşilor de ieri, al munţilor de peste 8 000 m, nici un pisc necucerit. La început toate cuceririle omului au fost neînţelese şi nepreţuite. Alfabetul şi tiparul plictiseau pe regi, înotul şi jocurile cu mingea erau interzise mulţimilor de către biserică, călătoriile în jurul lumii erau socotite cele mai nebuneşti dintre nebunii, iar ştiinţa care contrazicea religia — erezie şi şarlatanie.

Cîndva, în secolul al XVIlea, un elveţian scria prima carte despre munţi. Astăzi în lume există peste o sută de mii de cărţi despre marea pasiune a cunoaşterii şi cuceririi munţilor. Au scris minunat despre munţi Goethe, Heine, Daudet. Şi eroic, aşa cum lau înfruntat Guido Rey, Abalakov, Frison-Roche, Hillary. Muzica, la noi şi pretutindeni, a dedicat muntelui — de la Vîrful cu Dor şi munţii Apuseni la Annapurna — poeme şi simfonii. „Simfonia pe un cîntec de munte”, „Manfred”, „Simfonia Alpilor”.

Patruzeci şi opt de ani, un artist îndrăgostit de natură a sculptat în munţii Chinei „Poarta dragonului”. În Bucegi, pe Caraiman, Eugen Barbu îl vede sculptat pe Eminescu, cu pletele fluturînd în vîntul verii sau în furtunile cu zăpezi. Cine a fost în munţi în nopţi de cleştar, iarna, în zile nesfîrşit de lungi şi darnice vara, în clocot de viaţă nouă primăvara şi în agonii de culoare toamna, acela nu poate să nu se fi îndrăgostit de munte ! Dragostea pentru munte este, pentru cine i s-a dat întreg, una din cele mai pure şi depline, în care nu vei fi niciodată dezamăgit sau înşelat. Ea seamănă cu celelalte mari pasiuni care nu ostenesc şi nu mor niciodată: lectura, studiul, arta sau mişcarea.

Muntele cheamă la sine toate vîrstele, dăruindu-se fiecăreia pe măsura inimii ei. Tinerii găsesc în munte excursiile de vară şi sporturile de iarnă; ei iubesc atmosfera prietenească a cabanelor şi drumurile spre înălţimi, îşi potolesc setea de mişcare. Schiorii şi alpiniştii sînt pentru totdeauna legaţi de munte, aşa cum sînt legaţi marinarii de mare şi aviatorii de cer.

Vîrstnicii merg în munţi ca să iasă din monotonia şi agitaţia oraşelor, să trăiască ambianţa calmă şi senină a urcuşurilor în dimineţi însorite.

Artiştii caută şi găsesc în munte seninătatea şi liniştea creaţiei; scriitorii — puritatea şi tăcerea înălţimilor; muzicienii — acorduri noi şi tainice, lumea sonoră a pădurii, a gheţurilor, a furtunii; pictorii — culori şi teme, peisaje şi oameni, pe care din zori pînă în noapte muntele le dăruie generos.

Cine pleacă la munte se pregăteşte pentru un şir necontenit de bucurii şi surprize, pentru că muntele este o invitaţie la neprevăzut şi frumuseţe. Ea începe cu nerăbdarea şi frenezia plecării, se continuă cu bucuriile drumului, cu voluptatea neasemuită a victoriei şi se sfîrşeşte cu amintirile excursiei şi cu nostalgia reîntoarcerii sau chemarea altor dragi, deşi încă necunoscute, tărîmuri.

Dar nu numai atît. Muntele este o lume întreaga, un univers. Spre el, pentru cunoaşterea şi cucerirea lui, se îndreaptă entuziaşti, şi adeseori eroic, geografii, geologii, speologii, naturaliştii. Flora şi fauna muntelui, cu simbolicele flori-de-colţ şi cu sprinţarele veveriţe şi capre negre, iată o nouă împărăţie în care se pătrunde tăcut şi atent. Cîinii St. Bernard, imenşi şi buni, sînt şi ei un simbol al purităţii muntelui.

Pînă şi profesiunile — plutaş, călăuză, meteorolog, cabanier — devin altceva acolo sus, în vecinătatea cerului, a brazilor, a apelor: curaj, generozitate, eroism. Iar cabanele, adevărate oaze în albul sau verdele muntelui, aduc o atmosferă specifică, unică, de sinceritate, de cîntec şi voie bună, de calm şi poezie. Fiecare cabană îşi are viaţa şi destinul ei. Ele se nasc sau mor după legi neprevăzute, ca şi oamenii. Un drum mereu căutat le naşte, o avalanşă sau uitarea le îngroapă. Ele visează la soare ca turiştii, căutînd în zări fericiri viitoare.

Iubiţi, desigur, marea. De pe ţărmul ei priviţi, contemplaţi, visaţi. Pe aripile pescăruşilor gîndurile, dorurile noastre zboară înalt şi departe. Marea a fost, pe drept cuvînt, denumită leagănul civilizaţiei: Egipt, Fenicia, Veneţia, Anglia. Muntele a fost şi vă rămîne tăria de caracter şi voinţă a unei ţări: Elveţia, Peru, Tibet.

Marea invită şi la îndrăzneală, dar foarte mult la reverie şi vis. Muntele, dimpotrivă, la cugetare şi faptă. (A spus-o un estetician român, Tudor Vianu, şi o confirmă veacurile şi istoria culturii.)

Astăzi, muntele şi marea, dincolo de semnificaţiile lor istorice şi estetice, rămîn două mari şi veşnice ispite ale omului modern. Marea este minunată, neîntrecută, dar e numai poezia şi vacanţa unui singur anotimp. Muntele, în schimb, este poezia şi vacanţa tuturor anotimpurilor: primăvara — întoarcerea la viaţă, vara — împărăţia lui Verde împărat, toamna — aur şi argint, iarna — simfonie în alb.

Marea înseamnă ţărm şi apă, nisip şi valuri, trupul gol şi bucuria regăsirii lui în adîncuri, deci totala contopire cu lumea din care am pornit cîndva, cu milioane de ani în urmă. Muntele e vasta şi necontenit noua lume de privelişti, natura în soare, ceaţă şi furtună, omul în luptă cu înălţimile şi cu el însuşi. Marea a dat mai mulţi cuceritori, hoinari şi artişti: Columb şi Magellan, Loti şi Gerbault, Debussy şi Rimski Korsakov, Thurner şi Gauguin. În schimb, muntele rămîne măreţ prin chemarea, prin mirajul, prin ispita sa de necunoscut, frumuseţe şi glorie.

Purtăm în noi cele două chemări — chemarea muntelui şi a mării. De la simfonia verdelui şi înaltului, la simfonia întinsului şi albastrului, de la efortul urcuşului şi al luptei pentru vîrf, la reveria plajei însorite şi a valurilor nesfîrşite. Prin varietate, prin bogăţia lui de locuri şi întîmplări, muntele poate fi socotit o înaltă şcoală a curajului, a caracterului, a personalităţii, întradevăr, nu există o şcoală mai bărbătească, mai dîrză, dar şi mai plăcută în acelaşi timp, ca muntele.

Cînd copilul vostru va împlini şaisprezece ani, îndemna un scriitor francez, duceţil la munte. Muntele îl va face să înţeleagă ceea ce jos, în oraş, nu va înţelege niciodată, să se cunoască pe sine. Dar dragostea pentru munte şi înţelegerea lui poate începe cu mult înainte, din anii copilăriei. Ca şi cu lectura sau muzica, cu cît te legi mai timpuriu de munte, cu atît mai bine. În timp vine cunoaşterea, preţuirea, pasiunea.

Oameni, iubiţi muntele !…

De pe înălţimi, frumuseţile naturii şi înţelesurile vieţii sînt altele. Mergeţi spre munte ca spre o bucurie necunoscută, dar dorită. Nu e nevoie să asaltaţi fisurile albastre şi piscurile inaccesibile. E de-ajuns să priviţi saltul curajos al caprelor negre şi zborul înalt al vulturilor. Mîine, sufletul vostru le va semăna. Atunci muntele va fi pătruns în voi, ca seva în copaci primăvara. Şi veţi putea, peste ani, spune fericiţi: noi am iubit muntele ! … (Cartea Munţilor)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în spirituality. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s