CUVÂNTUL – cea mai puternică forţă din univers a omului!


puterea-cuvintului1

CUVÂNTUL este cea mai puternică forţă din univers de care dispune omul,care îl poate înălţa sau distruge fără a lăsa urme.

                   Cuvântul este puterea prin care noi creem sau distrugem. Cuvântul este darul care vine direct de la Dumnezeu. În evanghelia după Ioan din biblie se spune referitor la crearea universului: La început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul. Deci numai prin cuvânt Dumnezeu a creat toate cele văzute şi nevăzute.
Dacă Dumnezeu a creat lumea după chipul şi asemănarea Lui, înseamnă că omul a căpătat puterea de a creea ca şi Dumnezeu. Ca fii ai Lui, noi avem acces la tot ce are Tatăl, posedăm totul şi suntem liberi ca şi Tatăl să ne servim de tot ce El se serveşte. Pentru a atinge acest ideal e nevoie de o credinţă fără margini.
Noi avem puterea de a crea şi această putere este aşa de mare încât tot ceea ce credem se poate transforma pentru noi în realitate. Noi ne cream pe noi înşine şi devenim ceea ce credem că suntem. De veţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede (Marcu 9,23). În permanenţă noi cream lucrul în care credem cu adevărat. Noi putem să fim, să facem şi să avem tot ceea ce ne imaginăm. Atunci când ştim ce vrem, universul ne oferă spontan ceea ce avem nevoie pentru realizarea acestui ţel.
Ceea ce numim noi forţa universală e o putere divină pe care tatăl o dă copiilor săi pentru a o folosi. Noi suntem imaginea lui Dumnezeu, în formă fizică şi dispunem de o întreagă putere creatoare.
Creaţia are la bază cuvântul, iar cuvântul este expresia gândului. Dumnezeu a creat universul folosind forţa creatoare a gândului şi i-a dat şi omului şansa de a o folosi în sens creativ. Din păcate omul nu a înţeles acest adevăr şi a căzut în neputinţă completă. Dacă forţa gândului e creativă, atunci cu certitudine ea este cea cu ajutorul căreia omul poate definitiv vindeca orice boală.
Cu forţa gândului omul poate să creeze celule sănătoase în corp sau să le distrugă pe cele afectate. Gândul este cel care atrage răul sau binele în existenţa noastră. Putem trage concluzia că gândul (cuvântul) este cel care a creat şi crează materia. Cuvântul e puterea pe care o avem de a ne exprima şi de a comunica, de a gândi şi de a crea evenimentele din viaţa noastră. Cuvântul e cea mai puternică unealtă pe care o are omul. Cuvântul reprezintă manifestarea fiinţei noastre spirituale, scânteia divină din interiorul nostru.
Cuvântul nostru poate crea cel mai frumos vis şi realitate, dar poate şi să distrugă tot ce există în jurul nostru. De aceea, folosirea greşită a cuvântului creează iadul pe pământ. Orice putere creatoare folosită rău, nepotrivit, poate deveni putere distructivă. Cuvântul nostru este magie pură, iar folosirea lui greşită poate deveni magie neagră. Cuvâtul vorbit sau scris este atât de puternic încât un simplu cuvânt poate schimba o viaţă sau poate distruge vieţile a milioane de oameni. Un cuvânt negativ poate fi un blestem, iar adesea oamenii folosesc cuvântul la fel ca magicienii, blestemându-se inconştient unii pe alţii. Noi îi blestemăm adeseori pe alţii prin părerile care le exprimăm. De exemplu, dacă ne întâlnim cu un prieten şi îi spunem: ai o paloare pe faţă care se întâlneşte numai la oamenii bolnavi de cancer. Dacă el va asculta aceste cuvinte şi va fi de accord cu ele se va putea îmbolnăvi de cancer. Aceasta e puterea cuvântului. Oamenii care au un nivel ridicat de spiritualitate sunt foarte rezistenţi la blesteme, la undele mentale ale altora şi la vrăjitorii. Cel mai adesea folosim cuvântul pentru a ne împrăştia emoţiile noastre otrăvite, pentru a ne exprima furia, gelozia, invidia sau ura. Cuvântul e cel mai preţios şi mai puternic dar pe care îl are umanitatea, dar noi îl folosim şi împotriva noastră.
Dintre toate armele de distrugere pe care le-a inventat omul, cea mai teribilă şi mai puternică este cuvântul nepotrivit care poate să distrugă fără să lase urme. Noi ne atacăm în permanenţă prin cuvinte şi ne omorâm unul pe altul în mod sistematic, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru. Această practică a devenit cea mai rea dintre toate formele de magie şi a fost numită bârfă. Bârfa, desi pare atat de inofensiva, ne alterează şi scurtează viaţa, ne distruge fizic şi spiritual, fiindcă în permanenţă ne ruinează sufletul şi trupul.
Bârfa e un act de magie neagră şi este foarte rea, deoarece este otravă pură. Cu toţii am învăţat cum să bârfim acceptând bârfa altora, socotind că aceasta este o modalitate normală de comunicare. Bârfa a devenit o forma curentă de comunicare în societatea umană. Bârfa şi gândurile urâte pe care le generează reprezintă un frecvent traumatism aplicat omului la care neam gândit.
De cele mai multe ori noi cream o otravă emoţională proprie prin folosirea unor cuvinte ca: sunt gras, îmbătrânesc, îmi cade părul, sunt prost, nu voi fi niciodată perfect, nu voi reusi…etc.
Astfel, noi materializăm aceste cuvinte în realitatea noastră sau mai bine zis împotriva noastră. De aceea, important este să înţelegem ce este cuvântul şi ce putere are el. Întreaga lume poate să bârfească în legătură cu noi, însă dacă noi nu punem la suflet, nu dam crezare, vom deveni imuni la bârfe. Dacă cineva ne trimite în mod intenţionat o emoţie otrăvită, dar noi nu o luăm la modul personal, ea nu ne va afecta.

                       Când omul nu acceptă emoţia otrăvită aceasta se întoarce asupra celui care a trimis-o şi-l afectează direct. Gândul şi cuvântul pun în mişcare vibraţiile ce se propagă în cecuri din ce în ce mai mari, până ce îmbrăţişează întregul univers.după care ele se întorc la noi tot atât de sigur ca atunci când le-am emis.
Gândul e o energie pură, care nu moare niciodată. Să ne ferim mintea de gândurile rele despre ceilalţi şi să ne asumăm întreaga responsabilitate asupra sentimentelor, gândurilor şi cuvintelor noastre.
Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că spiritul (gândirea) influenţează cu adevărat corpul nostru de la distanţă, că există un sistem de comunicare inconştientă între indivizi, că este posibil să influenţăm pe cineva în orice moment, fără ca acesta să fie conştient sau noi sa fim constienti, precum oricine ne poate influenţa pe noi, fără ştirea noastră. Omul ar trebui să conştientizeze faptul că orice idée pozitiva care trece prin mintea sa e o exprimare directă şi perfectă a lui Dumnezeu prin el.
Cuvântul e cauza creativă din Univers, iar cuvintele noastre au putere numai în măsura în care spiritul însuşi e văzut ca forţa care operează îndărătul lor. Noi suntem cei care decidem. Suntem atât puterea cât şi cei care exprimă acea putere şi hotărâm ce va purta cu el acel cuvânt.Omul e creatorul cuvintelor, le alege, le plasează în forma în care ele trebuiesc să opereze şi să-şi exercite puterea.
Cuvântul e o sămânţă, puterea spiritului acţionează asupra cuvintelor aşa cum acţionează natura asupra seminţei. Activitatea forţelor naturii face sămânţa să încolţească, deoarece sămânţa nu are puterea în ea însăşi, este doar un vehicul al acelei forţe. Să gîndeşti cu gîndurile lui Dumnezeu, aceasta ar fi esenţa puterii spirituale. În clipa în care rostim un cuvânt negativ irosim energia pură şi perfectă a Lui Dumnezeu, de aceea este bine ca în permanenţă să gîndim, să simţim, să vorbim şi să acţionăm pozitiv şi constructiv. În cuvinte se află puterea şi energia create de gândire. În ziua în care omul va înţelege că are puterea de a-şi schimba viaţa prin cuvintele create de gândire atinge maturitatea.
Cuvântul repetat de un million de ori devine obiect, spuneau yoghinii. Înseamnă că omul poate fi vindecat şi i se poate schimba destinul cu ajutorul cuvântului.
Noi folosim des cuvântul Dumnezeu şi îl repetăm de multe ori. Fapt bine cunoscut că pe măsură ce un om se foloseşte mai mult de acest cuvânt, cu atât mai mult se va bucura de binefacerile lui. Este deajuns să pronunţăm cuvântul Dumnezeu o singură dată cunoscându-i semnificaţia, astfel ca ritmul vibraţiilor corpului nostru să se amplifice faţă de nivelul anterior. Datorită acestui cuvânt biblia are o longevitate aşa de mare. Gândiţi-vă de câte ori este scris acolo cuvăntul Dumnezeu, şi deci, pronunţat. Fiecare cuvânt scris sau vorbit din această carte are o influenţă foarte mare. De aceea este foarte benefic obiceiul de a ţine biblia la capătul patului şi înainte de a adormi să se citească câteva pagini. Gândurile şi cuvintele sunt nişte transmisii energetice care în funcţie de încărcătura lor, adică de frecvenţa lor joasă sau înaltă, ne pot face rău sau bine. La fel se întâmplă şi în cazul cuvintelor scrise. De aceea, este bine ca la capul patului în care dormim să nu ţinem cărţi care relatează despre nefericiri, violenţe, crime sau publicaţii cu orori sexuale. Aceste bombardamente informaţionale conţinute în cărţi sunt preluate în starea de veghe sau de somn, afectând într-o măsură foarte mare organismul uman. După o vreme ne simţim rău,obosiţi, avem coşmaruri, stări deprimante, comportamente bizare şi violente.
Iubirea e cuvântul care se apropie foarte mult de cuvântul Dumnezeu ca influenţă vibratorie şi se cunoasc mii de vindecări, care au fost realizate prin folosirea lui. Orice boală cunoscută cedează locul puterii sau puterii iubirii pe care o emitem.
Noi putem influenţa în mod subtil pe cei aflaţi în preajma noastră, prin energia pozitivă sau negativă pe care o emitem. Gândurile şi sentimentele negative sunt asemenea unor arme puternice care pot cauza pagube considerabile. Dacă urâm pe cineva din adâncul inimii şi trimetem spre el gânduri negative putem contribui la distrugerea lui.În vindecarea de la distanţă grupurile de tămăduitori se roagă pentru cei aflaţi departe de ei.
Ei trimit gânduri pozitive spre cel bolnav şi prin acestea se produce vindecarea.
Gândul e permisul nostru de intrare în rezonanţă vibratorie cu cei din univers, deci şi cu cei din împărăţia cerurilor. Dacă rămâneţi întru mine şi cuvintele mele rămân în voi. Cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă (Ioan, 15.7)
Orice cuvânt are o frecvenţă vibratorie. De aceea, e benefic ca omul să utilizeze numai cuvinte de înaltă vibraţie. Fiecare cuvânt atrage o energie asupra celui care îl exprimă şi energia e în raport cu vibraţia cuvântului. Să evităm permanenta emiterea de gânduri de vibraţie joasă ca:gânduri de ură, invidie şi de răzbunare.
Cuvintele sunt cărţile noastre de vizită în plan subtil. Cu cât cuvintele sunt mai alese şi mai înalt vibraţionale cu atât cel care le utilizează e un spirit evoluat, o fiinţă de înaltă vibraţie spirituală.
Cu cât vibraţia cuvintelor e mai joasă cu atât fiinţa care se manifestă astfel dovedeşte că e un spirit involuat, un om de vibraţie joasă, în care nu este bine să ai încredere. El e purtător de energii joase prin care îşi atrage tot felul de necazuri, accidente şi boli. Devine astfel o victimă sigură a energiilor de vibraţie joasă pe care le emite.
Există o putere mai activă şi mai rapidă decât cuvântul, şi acesta este GÂNDUL. Cel care întreţine gânduri rele îşi cauzează rău atât sieşi cât şi întegii lumi, el poluează universul mental general. Gândurile rele pătrund în alte minţi în care există focare vibratorii asemănătoare şi determină, prin rezonanţă, gânduri similare.
Dacă într-un loc se adună două persoane care concetrează gândirea lor asupra unei singure idei influenţa pe care aceştia o exercită va fi de patru ori mai mare decât în cazul unei singure persoane. La astfel de adunări gradul de influenţare creşte cu pătratul numărului de oameni care urmăresc acelaşi ideal. Atunci când un număr foarte mare de oameni se concentrează asupra unui acelaşi scop, ca de exemplu un meci de fotbal, sărbătorirea Crăciunului sau alte elemente similare ca anvergură, se crează în întregul mediu înconjurător o forţă cu efect similar luminii laser, acela de manifestare în acelaşi fază. Astfel se explică în termeni ştiinţifici cum se poate influenţa vremea. În mod similar şi gândurile răuvoitoare despre un om sunt suficiente pentru a influenţa energetica pământului. De modul în care vom simţi şi vom gândi depinde destinul întregii planete. Energetica negativă a omenirii unindu-se într-un singur curent poate deveni un pericol fundamental pentru planeta noastră.
Toate vibraţiile mentale şi emoţionale de vibraţie joasă emise de oameni fac o aură uriaşa în jurul Terei, asemenea unui strat izolator, care afectează legăturile energetice vitale si continue cu Universul. De aceea planeta noastră este bolnavă datorită gândurilor şi vorbelor negative emise de locuitorii ei. Acest halou negru în jurul planetei noastre ar putea fi anulat numai dacă majoritatea oamenilor ar căuta în mod sistematic să emită numai gânduri şi emoţii înalt vibratorii. Umanitatea trebuie să purifice şi să asaneze locuinţa sa planetară. În caz contrar omul va fi judecat şi pedepsit de natură. De aceea noi trebuie ca din acest moment să încercăm să iubim şi să iertăm cât mai mult ca să putem salva prăbuşirea acestei planete.
Supărarea îndelungată pe un vecin poate crea o problemă, dar aceeaşi supărare îndreptată către un grup de oameni uniţi după criteriul economic, social, naţional şi religios pătrunde mai adânc şi se vindecă mai greu. Condamnarea frecventă a statului, a societăţii, pătrunde foarte adânc şi poate genera cele mai grave boli în câteva generaţii, chiar până la pieirea neamului. Dacă omul crede că toată lumea e crudă şi nedreaptă, agresivitatea societatii în cazul dat va atinge cote maxime. Să folosim întotdeauna cuvântul pentru a ne înălţa pe noi şi pe ceilalţi şi niciodată pentru a distruge. Indiferent de condiţia noastră socială trebuie să devenim conştienţi că putem schimba totul în jurul nostru, în bine sau în rău, prin modificarea gândurilor şi dorinţelor noastre.Majoritatea oamenilor nu fac decât să critice şi să blesteme pe cei care îi guvernează.
Sub influenţa acestor gânduri negative şi rău făcătoare guvernanţii sunt împinşi să ia decizii greşite pentru ţară şi greşelile lor cad asupra întregului popor. Iată deci ce forţă distructivă se poate realiza atunci când oamenii gândesc negativ în mod colectiv la o anumită persoană. Să binecuvântăm pe marii iniţiaţi şi călugări ce trăiesc în peşteri care emit în permenenţă vibraţii mentale foarte positive prin care salvează omenirea de la autodistrugere. Toate cuvintele pe care le rostim sau gândim creează realitatea noastră, se materializează. Gândurile sunt ca nişte fiinţe vii, căci ele poartă în univers informaţia furnizată de noi înşine. Ele reprezintă cea mai vie şi subtilă forţă a omului.
Orice creaţie se face cu materialul subtil al gândului. Deci noi ne cream realitatea în mod conştient în orice moment. Gândul uman pozitiv e de origine divină şi poartă în energia sa puterea luminii care conţine toate puterile şi înlătură tot ce contravine ei. Orice frază e formată din cuvinte, constituind o grupare informaţional-energetică, asemenea unui organism viu care traduce în fapt informaţia persoanei căreia i-a fost adresată fraza. Ea nu primeşte mesajul aşa cum îl concepem noi, ci sub forma unei energii pe care o decodifică în felul său propriu.
Cuvântul rosit are o mare putere întrucât îi dăm energie din corpul nostru ca să-l facem să lucreze. De aceea trebuie ca mai întâi să alegem cuvintele şi apoi să le dăm putere. Gândul poate fi forţa dinamizatoare din spatele cuvântului rostit şi astfel îi dăm putere. A te teme de cuvintele negative auzite la altii despre tine înseamnă a le spori energiile şi astfel influenţa lor negativă asupra ta va creşte.
Dacă cuvântul e rostit într-o doară sau fără forţa gândului, el nu ajunge să se împlinească dar tot poate produce rau daca este negativ. Orice cuvânt negativ adresat unui om reprezintă un atac energetic asupra lui, cu efect de boomerang, amplificat şi asupra noastră. Efectul gândurilor şi cuvintelor noastre bune sau rele revin la noi cu siguranţa cu care le-am emis in mod amplificat. Când eşti lovit cu vorba doare mai mult decât dacă eşti lovit cu mâna sau cu piciorul. De aceea, este foarte important să ne analizăm cuvintele, atunci când discutăm cu cineva, pentru a nu face nici cel mai mic rău interlocutorului sau altuia/altora despre care vorbim. Cuvintele sunt energii cu modulaţii aproape infinite, care produc efecte devastatoare în timp asupra corpului subtil al fiinţelor umane. Astfel, ne atacăm, ne facem rau şi ne omorâm unul pe altul în mod sistematic, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru. Mulţi oameni au obiceiul de a rosti blesteme pentru orice fleac, ei îşi blesteamă părinţii, copii, vecinii, prietenii…. Este un obicei foarte rău, fiindcă vorbele creează condiţii ca nenorocirile să apară.
Trebuie să fiţi foarte vigilenţi şi să nu terminaţi vreodată conversaţia folosind cuvinte negative despre indiferent orice subiect sau persoana, căci există o lege universala care face ca aceste cuvinte să continue să lucreze negativ. Chiar dacă sunteţi obligaţi să criticaţi pe cineva nu sfârşiţi prin a-i înşira defectele. Terminaţi cu nişte cuvinte pozitive, spunând: are totuşi şi câteva calităţi, amintiţi-le şi apoi opriţi-vă.
Un cuvânt este o rachetă ce parcurge spaţiul şi care în trecerea ei declansează forţe, agită entităţi şi provoacă efecte ireparabile. De aceea s-a spus: înainte de apusul soarelui împacă-te cu fratele tău. Acest lucru înseamnă că trebuie rapid să reparăm răul făcut celorlalţi. Majoritatea oamenilor îşi lasă sentimentele să clocotească, spun ce le vine la gură şi într-o bună zi, karma le sună la uşă şi le spune: haideţi că a sosit vremea să plătiţi. Trebuie deci să reparaţi răul imediat şi fără să aşteptaţi ziua de mâine pentru că vorba spusă zboară: este o forţă, o putere care parcurge spaţiul şi care acţionează instantaneu.

ORICE GÂND SAU CUVÂNT RĂU REPREZINTĂ UN ATAC
ENERGETIC ASUPRA PERSOANEI LA CARE NE GÂNDIM.

                  Când ne gândim la cineva se creează un canal energetic între noi şi omul la care ne gândim. Energia cuvintelor răutăcioase – cu încărcătură negativă – aruncate asupra unei persoane, precum şi intensitatea cu care au fost rostite, au efecte devastatoare, în timp, asupra corpurilor subtile şi ale aurei acelui om şi lucrează aşa cum au fost adresate. De fapt orice cuvânt sau gând bun sau rău poartă în el informaţii ce duc la energiile pe care le formează. Astfel: acolo unde se duce atenţia se duce şi energia. Important e ca energia şi informaţiile trimise să fie
positive. Energiile şi informaţiile direcţionate către o persoană pătrund în aura corpului respectiv, datorită faptului că:
1. Apa poate stoca energii şi informaţii pe care le poate transmite mai departe, acţionând ca un condensator organic natural Având în vedere că în corpul uman există cca. 70% apă, ceea ce îi conferă capacitatea de stocare de energii şi informaţii. Energiile şi informaţiile pot fi din cele vindecătoare sau distructive, generate de cel care le-a emis.
Deci apa poate stoca energii şi informaţii care pot fi transferate pacientului pentru a se vindeca.
2. ADN-ul poate fi influenţat şi reprogramat prin cuvinte şi anumite frecvenţe. ADN-ul uman este responsabil pentru construirea corpului nostru, dar serveşte şi ca depozit de energii,informaţii şi cale de comunicare. Adică un fel de internet. ADN-ul reacţionează la limbajul folosit. Deci se pot folosi cuvinte şi propoziţii în mod direct pentru a influenţa AND-ul, nefiind nevoie de nici o decodificare. Astfel corpul uman e programabil prin limbaj, cuvinte şi gânduri. ADN-ul e un rezonator multiplu, ca un aparat de radio capabil să recepţioneze mai multe posturi diferite, în funcţie de frecvenţele care le emit. Vindecările miraculoase de la distanţă, telepatia şi clarviziunea pot fi astfel explicate cu uşurinţă şi în mod natural.
În concluzie: putem face afirmaţia că celulele sunt casele sau locurile de stocare a datelor pentru memorie sau mai corect spus celulele sunt doar memorie îmbrăcată în materie.

Pentru ca. începând din acest moment. să nu mai facem rău nici unei fiinţe din univers, nici măcar cu gândul, trebuie să avem în vedere următoarele:
• Nu emiteţi niciodată pretenţii faţă de nimeni şi nimic, nu faceţi nici un reproş nimănui.

• Nu reproşaţi nimic nici destinului, nici trecutului, nici oamenilor. Nu uitaţi că orice reproş al dvs. reprezintă un program de distrugere a aceluia spre care il adresaţi.

• Efectul va fi mai mare dacă persoana respectivă este într-o stare de vulnerabilitate energetică.
• La om şi sufletul se deschide prin spate. Tot ce vei rosti în urma omului, totul se va împlini. Vorba noastră e ca o piatră aruncată în apă, de la care pornesc în toate direcţiile zeci şi sute de cercuri. Săvârşind o faptă oarecare noi continuăm să o săvârşim de sute de mii de ori în subconştient. Această rezonanţă atrage acţiuni similare. De aceea, dacă aţi rostit în urma cuiva un blestem veţi continua în subconştient să rostiţi acest blestem oricărei persoane care v-a întors spatele, inclusiv propriilor dvs. copii.
De aceea, la toţi cei care pleacă de la noi sau cu care ne intalnim să le transmitem numai lumină, iubire şi armonie. Dacă nu facem acest lucru, prin subconştient vom transmite dezaprobare, supărare sau iritare.
• Vorbirea de rău a unui om otrăveşte mintea celui care vorbeşte, după care produce perturbări în câmpul lui energetic şi intră în suferinţă.
• Când omul se gândeşte la cineva nu prea frumos are loc conectarea de energii negative comune şi chiar fără a-i dori răul poţi să il produci.
• Una din legile universului e aceea de a nu face rău unei persoane nici măcar cu gândul. Când cineva gândeşte că se poate întâmpla ceva rău lui insusi sau altcuiva, el atrage tóate nenorocirile asupra destinatarului şi cu cât acestea sunt reprezentate în mod real, cu atât mai mare e răul pe care îl provoacă.
• Nu răspundeţi răului cu rău sau ocarei cu ocară, ci dimpotrivă binecuvântaţi, căci spre aceasta a-ţi fost chemaţi, să moşteniţi binecuvântarea. (I. Petru 3,9)
Când binecuvântăm dăm şi primim în acelaşi timp. Oferind pace şi iubire, acestea se întorc la noi însutit.
• Nu se răspunde la ură şi la răutate cu răutate ci cu ganduri de iubire si lumina, chiar daca ne vine greu s-o facem. De aceea mii de oameni se autodistrug în mod inconştient, deoarece se hrănesc în permanenţă cu fructele putrede ale gândirii negative.
• Prin ură, răutate şi furie nu vei rezolva niciodată nimic. Numai iubirea recompensează.
• Ura face mai multe ravagii semenilor noştri decât pe câmpul de luptă. Oamenii se ucid intre ei mai degrabă cu vorba decât cu fapta. Antidotul urii este iubirea şi iertarea.
• Frica, îndoiala, orice gând negativ sunt nocive, toxice şi autodistructive.
• Când te simţi vinovat în gânduri, vorbe sau fapte fata de cineva e important şă-ţi ceri iertare in fapt sau macar in gand respectivului. Fă-o pentru tine. Să nu te preocupe reacţia celuilalt.
• Oricând aveţi gânduri negre despre o persoană aduceţi-vă aminte să comutaţi butonul şi să vă rugaţi pentru sănătatea ei si sa-i trimitetiganduri de lumina si iubire.
• Un om nervos, care are tensiunea ridicată, explodează în torente de cuvinte, în lamentări, într-o agresivitate necontrolată care îi va afecta pe cei apropiaţi sau mai indepartati care vor prelua inconştient energiile negative pe care acestale emană. Aşa se explică bolile copiilor care sunt extrem de sensibili la certurile părinţilor sau ale subalternilor si ale colegilor care au un sef/coleg coleric. De asemenea, toate obiectele din jur se impregnează cu energiile negative emise, devenind aducătoare de ghinion pentru toti ce stau mediul respective inclusive pentru cel/cei care le-au provocat.
• Atunci când ne pierdem controlul, noi spunem şi facem lucruri pe care nu am fi dorită le spunem şi sa le facem. De aceea e atât de important să devenim impecabili în gândire, în vorbire, adica sa gandim pozitiv si sa spunem numai cuvinte pozitive.
• De regulă, noi eliberăm otrava noastră emoţională asupra persoanei despre care credem că este responsabilă de nedreptatea comisă aspra noastră. De fapt noi suntem dispuşi să ne descăcăm otrava asupra oricărei alte personae, vinovate sau nu, numai să scăpăm de ea. De multe ori o trimitem asupra copiilor care sunt prea lipsiţi de apărare şi astfel se nasc relaţii abuzive verbale si faptice. Oamenii mai puternici fizic si psihologic abuzează de cei slabi căci simt nevoia să scape de această otravă emoţională negativă, aruncand-o asupra acestora.
• Dacă tu consideri ceva ca fiind rău acesta devine rău în mod automat. De aceea se spune: devii ceea ce gândeşti. Tot ce gândim se materializează în existenţa noastră. Omului i se întâmplă tot ce gândeşte. Dacă acceptă în gând şi în mental boala şi bătrâneţea, de acestea va avea parte mult mai repede decat ar fi firesc.
• Gândul rău îl înfăptuim: întâi în noi, pe plan mental, prin simplul fapt că îl acceptăm şi ne hrănim cu el şi apoi în afară spre victima spre care a fost direcţionat
• Sămânţa tuturor faptelor tale se găseşte în gândurile şi vorbele tale. Dacă gândeşti şi spui nu pot să-l sufăr pe cutare, de fapt îl ataci la nivel energetic subtil şi ceea ce sunt gand si vorbă repede ajung faptă. De aceea nu e bine să spunem lucruri agresive sau vorbe care rănesc pe alţii. Calomniind o persoană în faţa altora sau uneltind împotriva ei o ataci la nivel energetic subtil.
• Toate bolile fizice sunt expresia unor gânduri eronate şi dispar odată cu corecţia de rigoare.
• După cum crezi aşa va fi. Convingerile omului influenţează şi creează realitatea. Să crezi pe deplin în tot ce vrei să realizezi. Să simţi că deja ai primit sau vei primi curând. Aceasta atrage foarte repede spre tine rezultatul dorit.
• Să nu emiţi niciodată opinii de genul: e sau sunt gras, slab, urât îmbrăcat, sărac etc, căci trimiţi către tine sau catre alţii energii şi informaţii negative ce au ca rezultat ca ei vor gândi la fel despre ei însăşi ori despre altii şi ceea ce vor gândi nu va întârzia să se materializeze.
• Sub nici un motiv să nu spui cuiva: eşti leneş, eşti gurmand, eşti nemernic, nu eşti bun de nimic etc. fiindcă toate acestea creează sau amplifica în el cusurul ce i se reproşează.
• Cele mai periculoase sunt vorbele rele la adresa părinţilor, rudelor, urarea răului oamenilor apropiaţi.
• Să nu compătimeşti pe nimeni. Dacă compătimeşti o bătrânică cu următoarele gânduri sau vorbe: Doamne ce bătrână sărmană, neputincioasă, bolnavă etc. Cu astfel de gânduri sau cuvinte noi confirmăm starea ei precară, contribuim astfel cu forţa noastră ca ea să rămână astfel. În această situaţie ar trebui să gâmdim astfel: Doamne ajută pe această bătrânică.
• Să nu gândeşti sau să nu spui vreodată nici chiar în glumă dorinţa de a ucide pe cineva, deoarece actul mental de a ucide precede acţiunea fizică efectivă. Nici un asasinat nu este posibil în planul fizic, fără a fi fost înainte realizat în plan mental. Astfel te poţi afunda în mocirla unei gândiri distructive şi autodistructive.
• Ori de câte ori auzi o ceartă sau pe cineva care bârfeşte depărtează-te de acel om/oameni.

NOI ÎN PERMANENŢĂ TREBUIE SĂ SUPORTĂM TOT CE AM CAUZAT ALTORA

De aceea este necesar să nu uităm niciodată că: “ceea ce ţie nu-ţi place, altuia să nu-i faci”. De fapt, nimic nu e întâmplător şi merităm să suportăm tot ceea ce ne este dat pentru ca noi l-am gandit despre noi sau despre altii.
• Răul pricinuit altuia prin gand, vorba sau fapta ne face rău şi nouă inzecit.
• Legea de bază a universului e legea bunei rânduieli: Ce dai bine sau rau, aceea primeşti mult amplificat. Nimeni nu poate face rău fără să plătească, aşa cum nu poate face bine fără a fi răsplătit. Tot ce emite un om în mediu, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, cuvinte, dorinţe, fapte, sentimente se întorc înapoi la el, produce efecte perturbatoare dacă nu sunt acordate cu vibraţiile de armonie ale fiinţei.
• Gândurile, cuvintele şi acţiunile noastre sunt energii. Tot ce emitem în exterior se întoarce la noi. Ce semeni, aceea vei culege.
• Conform legii naturale a polarităţii, atunci când cineva agresează alte persoane şi le distruge, aceeaşi agresiune se va întoarce împotriva agresorului inzecit. Când cineva persistă în a ataca, el nu-şi dă seama că nu poate să o facă fără să atragă asupra sa aceeeaşi soartă. Tot ce trimitem în exterior ca gând, cuvânt, fapta sau afecţiune este returnat amplificat către noi.
• Noi atragem în permanenţă evenimente compatibile cu gândurile care le emitem.
Deci culegem roadele gândurilor noastre. Imaginaţi-vă pentru câteva clipe câte noxe energetice şi informaţionale atragem în corpul nostru prin gândurile de tristeţe, ură, mânie, invidie, lăcomie,frustrare despre noi sau despre altii. Cum sângele e expresia fizică a energiilor spirituale, el va fi primul atacat de vibraţiile joase prin gândurile şi cuvintele rostite.
• Noi suntem singurele fiinţe din univers care ne cauzăm (producem) întâmplările şi nimeni sau nimic nu poate fi răspunzător de producerea lor decat noi insine.
• Izbucnirile nervoase însoţite de cuvinte necontrolate nu trec niciodată fără urme, nici pentru cel căruia îi sunt adresate, nici pentru cel care le adresează.
• Nici un om de pe pământ nu se poate plânge că e agresat de cineva, fiecare se agresează de fapt singur prin ceea ce gandeste, spune si face asupra lui sau a celorlati.
• Noi suntem singurii responsabili pentru consecinţele faptelor, gândurilor, sentimentelor şi cuvintelor noastre.
• Orice cuvânt, orice gând, orice faptă rămân întipărite în arhiva conştiinţei cosmice şi după ele vor fi judecate spiritele noastre după moarte. Vă spun vouă că pentru oirce cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii, vor da socotală în ziua judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit. (Matei 12: 36, 37)

Pentru a avea un somn cât mai liniştit, seara înainte de a pune capul pe pernă, să-i iertăm pe toţi semenii care au greşit faţă de noi cu gîndul, cu cuvântul sau cu fapta şi, în acelaşi timp, să ne cerem iertare de la toţi semenii noştri faţă de care am greşit în ziua respectivă.
Să aplicăm îndrumarea ca: Soarele să nu apună peste mânia voastră. (Efesieni 4, 26)

The Power of Your Words

Liniştea inimii


inima-inteligenta

                      Liniştea este esenţa inimii. Nu poţi fi în plinul inimii tale, decât dacă te ierţi pe tine însuţi şi îi ierţi pe ceilalţi. Nu poţi fi în plinul inimii tale, dacă eşti îngrijorat sau furios. Nu poţi fi în plinul inimii tale, dacă respiri superficial sau cu greutate. Când respiraţia este superficială, la fel este şi gândirea. Dacă vrei să trăieşti o viaţă spirituală, conştientizează modul în care respiri. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care respiri superficial şi extinde conştienta şi asupra gândurilor tale. Vei vedea că mintea ta pălăvrăgeşte. Nici unul dintre aceste gânduri nu are profunzime sau semnificaţie. Dacă te relaxezi şi respiri adânc, aceste gânduri vor zbura ca nişte păsări speriate. Atunci îţi vei găsi sălaş în inima ta. Atunci când respiraţia îţi este chinuită, gândul îţi e condus de frică şi anxietate. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care respiri greu. Observă ce gândeşti şi ce simţi. Stările minţii tale îşi au rădăcina în trecut sau în viitor. Te concentrezi pe ce fac alţi oameni şi pe modul în care te poţi adapta la acţiunile lor şi cum te poţi proteja. îţi construieşti în jurul inimii o fortăreaţă formată din gânduri.
Respiră adânc şi relaxează-te. Mai respiră o dată. Respiră şi în-toarce-te la inima ta. Respiră şi întoarce-te la Şinele tău esenţial.
Dacă nu te întorci spre inima ta, nu poţi vedea prin prisma compa¬siunii. Şi dacă nu priveşti cu compasiune, nu vezi cum trebuie. Tot ceea ce este perceput este ceva fals, este o hiperbolă. Este ceea ce, pur şi simplu, îţi hrăneşte plictiseala şi anxietatea. Respiraţia este cheia spre a trăi o viaţă spirituală în întruparea fi¬zică. Atunci când trupul moare, respiraţia îl părăseşte. Unde se duce ea?
Cei mai mulţi dintre voi cred că trupul este cel care creează respiraţia, în realitate, este exact invers. Respiraţia este cea care dă viaţă trupului. Atunci când respiraţia dispare, trupul încetează de a mai funcţiona. El se dezintegrează, devenind nimic – deoarece, fără respiraţia spiritului, trupul nu este nimic.
Dacă vrei să duci o viaţă spirituală, respiră profund şi rar. Inhalează aerul adânc, până în abdomen şi apoi elimină-l pe deplin. Cu cât îţi aduci mai mult aer în trup, cu atât te simţi mai uşor şi cu atât îţi este mai uşor să-ţi duci la îndeplinire responsabilităţile. Cel care respiră nu se teme şi nu este copleşit de ceea îi aduce viaţa, deoarece are energia necesară pentru a face faţă tuturor situaţiilor. Numai cel a cărui respiraţie este superficială sau chinuită sau neregulată este dezenergizat şi se intimidează uşor în faţa încercărilor vieţii.
Dacă nu respiri profund şi calm, nu poţi fi în plinul inimii tale. în cazul în care nu ştii despre ce vorbesc, pune cartea jos şi începe să respiri, introducând aer în abdomen, numărând până la cinci atunci când inspiri – şi iarăşi până la cinci, atunci când expiri. Respiră în felul acesta timp de cinci minute, extinzând treptat numărătoarea până la şapte, sau opt, sau nouă. Nu te forţa. Extinde număratul în mod gradat, pe măsură ce plămânii îţi permit să o faci fără efort.
Acum eşti în plinul inimii tale. Observă că eşti profund relaxat, dar surprinzător de vioi. Conştienta ta se extinde către toate celulele trupului. Eşti mulţumit acolo unde eşti. în acest moment, îţi locuieşti pe deplin trupul. Te simţi plin de căldură şi energie. Te simţi în siguranţă. Gândurile tale au încetinit şi au devenit mai cuprinzătoare. Nu te mai concentrezi pe „ar trebui” şi „ce-ar fi dacă” din viaţa ta. Tensiunea şi anxietatea dispar. Trecutul şi viitorul s-au retras din starea ta de conştientă. Gândirea ta este centrată şi plină de demnitate. Poţi să te concentrezi asupra gândurilor tale, deoarece sunt mai puţine şi mai rare. Adu-ţi acum conştienta către inima ta, pe măsură ce continui să respiri calm dar profund, până în abdomen.
Poţi să simţi în centrul inimii tale prezenţa înţelegerii şi compasiunii? Poţi să vezi că te accepţi cu blândeţe – pe tine şi pe ceilalţi?
Poţi să simţi iubirea care sălăşluieşte în inima ta şi se extinde liber asupra celorlalţi?
Acum te afli în plinul inimii tale. Acum eşti în liniştea din care vin toate sunetele. Ca o barcă pe ocean, simţi valurile care unduiesc dedesubtul tău. Iar tu te mişti împreună cu valurile, dar ştii că nu eşti valurile. Gândurile vin şi pleacă, dar ştii că nu eşti gândurile tale. Unele gânduri te împing mai departe decât altele, totuşi te poţi întoarce către centru. Asemenea unui val mai mare, un anumit gând poate fi încărcat de emo¬ţie, dar dacă rămâi acolo unde eşti, emoţia va scădea. Acum ştii că poţi rămâne în cadrul fluxului şi refluxului, ieşind şi intrând, simţind contracţia şi expansiunea gândului.
Dedesubtul minţii care gândeşte, se află conştientă pură care nu judecă. De îndată ce descoperi această conştientă, inima se deschide – iar a da şi a primi nu necesită nici un efort.
A observa liniştea şi a respira profund şi calm este cel mai uşor mod de a-ţi deschide inima. Poţi să o deschizi şi prin dans sacru şi prin mişcări care includ respiraţie şi încurajează recunoştinţa şi prezenţa deplină în acel moment. Metoda pe care o foloseşti pentru a intra în inima ta este doar un instrument. Nu face din el ceva important. Ceea ce este important este ca tu să găseşti un mod de a accesa aspectul mai profund al fiinţei tale, care este împăcat.
Nu există fiinţă umană care să nu fie capabilă de a atinge această stare de conştientă şi compasiune deschisă. Totuşi, sunt foarte puţini oamenii care ştiu că există în ei această capacitate de a-şi găsi pacea. Majoritatea fiinţelor umane trăiesc viaţa într-un ritm rapid, chinuindu-se să-şi ducă zilele de azi pe mâine. Minţile lor sunt ocupate cu gânduri, planuri şi griji. Trupurile lor sunt în mod constant în luptă sau agitaţie, iar aceasta le slăbeşte sistemul imunitar şi creează condiţii în care boala şi starea de rău să se poată instala.
Sunt puţine fiinţele umane care se ocupă în mod direct de starea lor de bine, fizică şi emoţională. Nu e de mirare că nu au perspectivă spirituală. Atunci când oamenilor nu le pasă de ei înşişi, îi acuză pe alţii pentru problemele lor. Se simt victime. Se simt prinşi în capcană când e vorba de serviciul lor, de relaţii, de locul unde se află fizic, de rolurile şi responsabilităţile lor. Par a trăi într-o oală cu presiune. Fie rămân în starea lor exterioară şi se simt victime, fiind sunt plini de resentimente – fie pleacă altfel decât ar trebui, înainte ca situaţia să fie rezolvată, lăsând în urmă inimi zdrobite.
Dacă ceva din toate acestea ţi se pare familiar, atunci ştii foarte bine cât este de uşor să fii prins în lupta pentru existenţă. Viaţa ta a pornit în galop – eşti mai ocupat decât oricând altădată – dar cui îi foloseşte? Banii şi averile nu-ţi pot cumpăra pacea. Numele, faima şi poziţia socială nu-ţi pot aduce fericirea. Fii cinstit cu tine însuţi. Te simţi bine când e vorba de tine şi de oamenii apropiaţi ţie? Eşti optimist în privinţa vieţii? Aştepţi cu nerăbdare fiecare zi? Dacă nu, trăieşti o viaţă goală, lipsită de hrană spirituală – o viaţă care şi-a pierdut rădăcinile pe care le avea în respiraţie, în trup şi pe pământ.
A-ţi accelera viaţa nu înseamnă a o face mai bună. Călătoriile pe toată planeta în automobile şi avioane nu duc la relaţii mai apropiate. Mulţi dintre voi simt că vieţile voastre prind viteză, dar nu vă daţi seama că voi sunteţi cei care turnaţi benzină în rezervor. Presupun că vă este mai uşor să credeţi în distrugerea planetei prin cutremure şi inundaţii, decât să vă asumaţi responsabilitatea pentru pângărirea ei prin propria voastră nelinişte, plictiseală şi neglijenţă.
Nu vedeţi că Pământul vă reflectă calitatea propriei voastre conştiente? Poluarea nu este nimic altceva decât poluarea propriei voastre inimi-minte. Cu cât vă depărtaţi mai mult de voi înşivă, cu atât aduceţi mai multă violenţă asupra Pământului şi asupra celorlalţi. Cu cât uitaţi mai mult să respiraţi, cu atât aerul devine mai nesănătos şi cu atât apar mai multe conflicte interpersonale.
Dacă veţi continua să uitaţi să respiraţi, planeta este condamnată. „Ei bine”, spui tu, „ne descurcăm noi şi cu asta”. Dar s-ar putea să nu fie atât de uşor pe cât crezi. încearcă un timp. Respiră adânc o singură zi şi vezi ce se întâmplă. Dacă te dedici acestui exerciţiu, începe să dispară din viaţa ta tot ceea ce este artificial. Şi s-ar putea să fii uimit cât de multe lucruri din viaţa ta încep să se disperseze.
Ia gândeşte-te! Ai un serviciu sigur? Nu, dacă mergi la lucru din spirit de sacrificiu. Şi cu căsătoria cum stai? Eşti împreună cu partenerul din obligaţie, sau din dragoste? Dar convingerile tale religioase sau morale … sunt ele profunde? Sau au fost modelate pe bază de frică şi vinovăţie? Dacă e aşa, ele nu vor rezista fluxului şi refluxului, pe măsură ce respiraţia coboară în abdomen şi apoi iese prin gură, nas şi piele.
Vrei cu adevărat să te eliberezi de toxine? Doreşti cu adevărat să o iei mai încet? Eşti gata să renunţi la excesul de stimulente?
„Dar”, vei întreba tu „nu mai pot să-mi citesc ziarul şi să mă uit la ştirile de la televizor?”
„Ba da”, îţi voi răspunde eu „dar numai dacă poţi să respiri în continuare, profund şi calm”.
Cei mai mulţi dintre voi vor descoperi că acest lucru este imposibil. A căuta pacea înseamnă a renunţa, pentru moment, la stimulentele false din viaţa voastră, tot ceea ce este trivial sau în exces vă îndepărtează de esenţa lui cine sunteţi.
Nu-mi cereţi să vă explic totul. Nu am de gând să vă ofer un nou set de porunci. Folosiţi-vă bunul simţ. Observaţi ce anume vă aduce pacea şi ce anume vă tulbură pacea. Asumaţi-vă responsabilitatea pentru ceea ce consumaţi, pentru persoanele pe care le aduceţi în preajma voastră, pentru ceea ce faceţi. Aveţi posibilitatea de a alege. Anumite alegeri vă aduc doar luptă şi durere. Altele, vă aduc linişte şi vindecare.
Puteţi trăi tară supra-stimulente? Puteţi să o luaţi mai încet, să respiraţi şi să trăiţi în cadrul momentului? S-ar putea să nu fie atât de greu pe cât credeţi. Dat fiind că puteţi începe acum – şi nu în trecut sau în viitor – totul devine o simplă provocare. încercaţi acum. Fiţi în prezent şi respiraţi câteva minute. Cu cât o faceţi mai mult, cu atât devine mai uşor. Această practică va deveni din ce în ce mai intensă – ca un torent care vine din munte şi antrenează pietrele mari care-i stau în cale.
Atunci când vă hotărâţi să practicaţi liniştea, relaţia voastră cu întregul univers se schimbă. Comunicarea se adânceşte şi se extinde. Cei care vă cunosc, vă înţeleg fără cuvint. Ceea ce vreţi să spuneţi este purtat de respiraţie şi de vânt. Nu mai există nici o diferenţă între ce este înă¬untrul şi ce este în afară. Pământul şi cerul se întâlnesc, acolo unde inima şi mintea ta se unesc într-o binecuvântare tăcută.
Doar frica ta te face să opui rezistenţă vieţii. Prin respiraţie depăşeşti frica – şi rezistenţa dispare. Acum te alături curentului vieţii. E nevoie să ai un serviciu, să te căsătoreşti, să faci copii, să scrii cărţi, să ţii conferinţe, să-i hrăneşti pe cei flămânzi, să-i ajuţi pe cei lipsiţi de drepturi şi deprimaţi? Nu, decât dacă toţi ţi se alătură şi merg în aceeaşi direcţie – o dată cu râul vieţii. Iar dacă o fac, să fii sigur că nu tu eşti cel care munceşte, se căsătoreşte, procreează, scrie, vorbeşte, hrăneşte sau ajută. Râul o face – prin tine. Şi, în felul acesta, rămâi vesel şi relaxat, indiferent de ce faci. Nimic nu te împiedică de la a respira, deoarece respiraţia este singura ta responsabilitate.
Aşa că, îţi voi da un jalon simplu: „Dacă nu poţi respira, nu o face. Iar dacă tot te chinui să o faci, aminteşte-ţi să respiri cum trebuie!”
De prea mulţi ani te mişti foarte rapid, astfel încât râul nu te poate prinde din urmă. Nu e de mirare că nu simţi că ai fi sprijinit de către univers!.
Dar, sus inima! Gândeşte-te că fiecare persoană care a trăit pe planetă a cunoscut şi a practicat ceea ce vă învăţ eu acum. Iar undeva, adânc în inima ta, o ştii şi ţi-o aminteşti şi tu. Asta, deoarece demult – înainte ca ego-ul vostru să încerce să ia comanda călătoriei – tu erai căpitanul răbdător al propriei tale corăbii, care se îndrepta fără vâsle şi fără pânze către o destinaţie intuită, dar necunoscută.
Şi, acelaşi lucru se întâmplă şi acum, chiar dacă tu crezi că trebuie să te zbaţi ca să preiei comanda. Respiră şi, cu timpul, râul vieţii te va găsi şi te va adopta. Atunci, vei fi purtătorul lui de cuvânt şi confidentul lui. Cel care ascultă şi cel care spune adevărul. Cel care face servicii, fără să păstreze nimic pentru el.
Cel care iubeşte, fără să ceară nimic în schimb. Acesta este întru totul destinul vostru. A fi creatorul şi cel creat -totul în unul. A fi masculin în feminin şi feminin în masculin. A fi activ şi receptiv. A merge dincolo de dualitate, pe aripile paradoxului.
Toate acestea le vei face, deoarece Mesia a venit şi Mesia eşti tu. Tu eşti cel care învaţă să respire şi să se ridice din durerea conflictelor autocreate.
Tu eşti acela, dragul meu frate şi draga mea soră.
Numai tu.                                                                                                            fragment – Paul Ferrini

UZINA ELECTRICĂ DIN NOI


mitocondria1-copia

S-a accentuat necesitatea unei cunoaşteri clare a Legii, pentru a putea asigura succesul vindecării. Dar mai trebuie ceva. Nu numai ce cunoaştem este important, ci şi ce simţim. Există o cunoaştere interioară, la care trebuie să ajungem, cunoaştere ce nu este rezultatul unui proces intelectual. Este o cunoaştere mistică de prim ordin, obţinută direct de la sursă. Vindecătorul poate folosi, pentru a ajunge la Adevăr, calea intelectului şi a raţiunii, dar la aceasta se mai adaugă o a treia cale, şi anume, aceea a percepţiei imediate. Această cale îl conduce la Adevărul ce este intuit mai degrabă, decât simţit raţional. El intuieşte Prezenţa Divină, care umple întregul univers şi pe sine. Simte această prezenţă în orice şi oricine pe care-l întâlneşte şi aceasta îi dă convingerea în unitatea de neînfrânt a întregului.
Misticul nu este neapărat o persoană ciudată sau neapărat un mediu. El nu se asociază cu spiritele şi nici nu aude voci sau interpretează vise; ceeea ce îl deosebeşte este faptul că el „percepe intuitiv Adevărul şi, fără procese mentale conştiente, ajunge la Realizarea spirituală”. El a ajuns să ştie că Divinitatea este în el şi a învăţat să se izoleze de vocile artăgoase ale oamenilor, de falsele lor noţiuni, de tendinţa de a accepta idei banale, comune şi a învăţat să coboare în profunzimea sa, acolo unde se ia contact cu Divinitatea. Într-un sens, el l-a privit pe Dumnezeu în faţă, a auzit lucruri pe care instinctiv le recunoaşte drept adevăruri de bază şi a revenit, pentru a vorbi despre ce cunoaşte cu certitudine.
Nu numai fondatorii marilor religii, dar şi marii poeţi ca Dante, Tennyson, Shelley, Walt Whitman şi alţii au avut această calitate mistică a intuiţiei. Citind operele lor, ne dăm seama că au mers totdeauna în umbra unei Prezenţe vii, care s-a manifestat în ceea ce ei au scris.
Cunoaşterea mistică accentuează mai întâi Realitatea Prezenţei Divine şi posibilitatea de a ţi-o apropia, în mod conştient. Ea umple nu numai omenirea, ci întregul univers: munţi, râuri, copaci, păsări, fluturi, etc; trăim deci, într-un univers spiritual.
Din această cunoaştere perfectă a universului, derivă altă concepţie, aceea că destinul omului constă în a manifesta perfecţiunea, în orice fel. Specia umană îşi desfăşoară activitatea în iluzia că omul născut să aibă parte de boală, de ne-cazuri, de frustrări. Acest lucru a fost crezut atât de mult timp, încât a ajuns să fie privit ca un adevăr, el fiind de fapt un neadevăr. În anumite momente, intuim adevărul care este clar, acela că omul s-a născut pentru a avea un destin minunat, că standardul său de viaţă este mult mai sus decât a acceptat specia. Experienţa obişnuită a speciei, a fost aceea a înfrângerii şi bolilor. Astfel, ne-am născut cu acumularea de amintiri negative, ce s-au impus atât de evident, încât le-am acceptat ca destin. În momentul de iluminare, cei mai mulţi dintre noi au simţit că nu acesta este nivelul de viaţă urmărit. Este un standard fals faţă de ceea ce ar trebui să fie normal, acceptat, deoarece am privit viaţa prin ochii speciei. Întrezărirea perfecţiunii spirituale şi fizice a fost atât de sus plasată de acest fals standard, încât de-abia am îndrăznit să o exprimăm în cuvinte.
Trebuie să căutăm adevărul normal, deoarece vom obţine numai ceea ce am acceptat mental, drept normal. Vom experimenta totdeauna ceea ce socotim ca normal, nu ceea ce dorim sau pentru ce ne rugăm. Mulţimea a privit cu ochii experienţei speciei şi aceasta a fost limita pe care a putut-o atinge. Trebuie să privim viaţa prin ochii Spiritului pentru că, dacă am luat naştere din Spirit, rezultă logic că, orice ar fi Spiritul în sine, avem dreptul să ne aşteptăm ca să-l putem reproduce în noi înşine. Acesta este standardul superior, văzut în lumina a ceea ce omul a realizat, deci, tendinţa este de a se retrage de la acest nivel şi de a accepta standardul inferior. Aceasta înseamnă stagnare. Omul trebuie să trăiască în lumile Adevărului superior, pe care-l cunoaşte. El trebuie să continue spre experienţele superioare. Pentru a putea încerca binele deplin, trebuie ca, mental, el să tindă spre cel mai înalt bine, ca nivel normal al vieţii. Există unele adevăruri pe care le cunoaştem, dar pe care niciodată nu le putem dovedi prin proces raţional. Acestea sunt lucruri ce dau forţă, pondere şi convingere în lucrarea noastră. Atunci când Iisus le-a spus discipolilor Săi că ei îi învăţau pe alţii lucruri pe care şi ei, la rândul lor, le învăţaseră, pe când El vorbea despre lucruri pe care le ştia şi le văzuse; prin aceasta, El revela unul dintre secretele formidabilei sale autorităţi asupra forţelor răului.
El nu vorbea mult. El demonstra modul de acţionare al acestei Prezenţe, care era parte integrantă din El, lăsând rezultatele să vorbească.
Iisus învăţa că: „Există o Lege Transcendentă Absolută, în faţa căreia, toate celelalte legi nu înseamnă nimic”. El învăţa că: „Această Lege, prin însăşi Prezenţa ei, orice care vine în contact cu ea”. El ştia intuitiv că Divinitatea este indivizibilă; prin urmare, Divinitatea şi Universul Ei sunt inseparabile. Într-adevăr, în loc să vorbească despre Dumnezeu şi universul Lui sau despre Dumnezeu şi omul sau despre Dumnezeu şi orice altceva, El vorbea despre Dumnezeu în Universul Lui, în om, prin această prezenţă inerentă. El îi mai învăţa că infinitul nu poate fi fracţionat; nu poate fi altceva decât o unitate singură, completă. Cum omul este o parte din acest Mare Întreg nu ar putea fi niciodată desparţit de Divinitate. Prin urmare, bolile sunt numai iluzii ale simţurilor şi niciodată realităţi.
El ştia că, Dumnezeu fiind indivizibil, trebuie să existe în totalitatea Lui, în orice fiinţă umană. Astfel, ori de câte ori vorbea în prezenţa unei boli, nu aducea un soldat izolat să izgonească inamicul. El aducea o întreagă armată şi ştia dinainte că victoria va fi a Lui, deoarece nu există nimic ce se poate opune acestei Prezenţe Atotputernice. Divinitatea aceasta din lăuntrul omului era asociată Lui permanent.
Astfel că El umbla şi vorbea cu oamenii la suprafaţă, dar în interior, El vorbea cu Tatăl din lăuntru. Cum era supus asaltului teribil al gândului mulţimii asupra mentalităţii Sale, El trăia retras în cele mai profunde centre ale fiinţei Sale, păstrând Centrul său Spiritual deschis faţă de prezenţa Spiritului: „Căci Spirit cu Spirit se pot întâlni”. El era supus încercărilor de tot felul, dar atunci când apărea din afară, devenea prea intensă, se retragea într-un loc izolat, pentru ca acolo să-şi recapete viziunea clară a Prezenţei din lăuntrul Său şi unităţii inseparabile cu Tatăl. Când revenea, întărit în forţa Sa de vindecare, El dădea o simplă explicaţie: „Tatăl din Mine, El este Acela care îndeplineşte lucrarea”. Astfel că, revenim la faptul că vindecarea este împlinită nu prin efortul vindecătorului, ci prin permiterea Adevărului să pătrunda în oameni şi să-i facă liberi. Acest Adevăr, al unităţii Dummnezeu – om, clar înţeles, vindecă boala, recunoscându-i nimicnicia. Într-adevăr, suntem vindecaţi de boli pe care nu le-am văzut niciodată, decât în falsa noastră credinţă. Dumnezeu nu poate fi bolnav, iar noi suntem Una cu Dumnezeu. Când ne dăm seama de puterea formidabilă ce se manifestă în întregul univers şi înţelegem că toată puterea ne-a fost dată, această putere face ca lucruri aparent mari să devină neînsemnate.
Unele lucruri ajută pentru a păstra acest simţ al Prezenţei ce sălăşluieşte în noi. Să ne obişnuim a ne gândi la Prezenţa Divină şi să o căutăm peste tot, să o recunoaştem, să o cultivăm.
Teologii au separat lucrurile în lumea fizică şi lumea spirituală.
Să dărâmăm acest zid despărţitor. Să învăţăm a-l vedea pe Dumnezeu în Universul Lui, deoarece îl putem găsi peste tot şi-n tot ce există. Nimic nu va fi imposibil pentru acela care va gândi cu asiduitate la Prezenţa Divină, dar nu în maniera teologică. Acest lucru nu înseamnă să devenim mai puţin umani sau să renunţăm la plăcerile obişnuite ale vieţii. Nu înseamnă nici să adoptăm o atitudine religioasă, ca şi cum această Prezenţă ar fi ceva de care să ne temem şi că nu ne este permis să uităm nici o clipă.
Pe când abordarea în mod intelectual a subiectului de vindecare este ceva nepreţuit, să nu uităm niciodată că puterea vine de la cultivarea sensului mistic. Prin calea intelectuală Adevărul este abordat pe dinafară, prin sensul mistic, aceasta se face în interior. Trebuie să dezvoltăm latura interioară a vieţii. Facem aceasta, folosind un timp contemplarea calmă a faptului că fiecare dintre noi este complet pătruns de această Prezenţă Divină, ca şi Iisus sau alţi oameni proeminenţi, ca fiecare grăunte de energie ce a stat la dispoziţia Lui, se află şi la dispoziţia noastră.
În cazul când, cu toate cunoştinţele căpătate, se strecoară îndoiala, trebuie negată realitatea oricărei contraziceri, recăpătându-se convingerea că aparenţa acestei stări poate fi schimbată la voinţă, revenind la situaţia în care se poate folosi orice ajută la recunoaşterea Adevărului şi înţelegerea lui. Dacă este în cauză un anumit organ (inima, plămâni etc.) îl înconjurăm cu iubirea vindecătoare, ne adresăm cu calm şi armonie, impunând senzaţia de sănătate. În acest fel se reprezintă imaginea unui organism perfect, armonios, un adevărat lăcaş al Spiritului şi se oferă această imagine Legii Minţii, care, aşa cum ştim, exercită controlul şi aduce gândul la realizarea lui în corp. Nu trebuie uitat nici o clipă că omul este cel mai mare, mai măreţ şi mai puternic lucru din Univers. Dacă nu ne dăm seama de acest fapt, imensitatea Universului ne poate înspăimânta. Omul este cu mult mai mare decât oricare din formele şi forţele ce se manifestă în Univers. Ele îl pot depăşi în volum, dar el le este superior, deoarece el este Minte. Conformaţia lui fizică îl obligă să rămână pe această planetă, dar mintea lui îi permite să rătăcească prin univers și să creeze mijloace care să-i dea posibilitatea de a afla tainele acestuia. Totuşi, omul rămâne superior faţă de tot ceea ce el a creat până acum sau va mai crea. ” MINTEA  CARE  POATE  VINDECA ” – FREDERICK W. BAILES

Energia Vieţii(scribd.ro)

CUM SE FORMEAZĂ O CREDINŢĂ PUTERNICĂ


catoic-655x360

                Poate că cea mai mare dificultate, întâmpinată de acela care încearcă să pătrundă în domeniul vindecării mentale şi spirituale, este sentimentul lipsei de încredere. El spune: „Cred că acesta este adevărul şi văd lumea care pare a avea mare credinţă în el, dar se poate că sunt sceptic din fire, căci nu mă simt capabil de a ajunge la o credinţă puternică, oricât de mult m-aş strădui”.
Aceşti oameni pun căruţa înaintea calului. Credinţa nu este o stare emotivă ce se realizează la comandă. Nu este ceva ca aerul, pe care-l pompezi într-o anvelopă şi apoi porneşti la drum. Credinţa nu constă în sentimentul pe care-l dezvoltăm.
Credinţa se bazează întotdeauna pe scopul ei şi când obiectivul este destul de important, nu se mai pune problema credinţei. Ea urmează în mod firesc cunoaşterii.

                        Mai întâi ajungem la cunoaştere şi numai apoi ne dăm seama că am căpătat şi credinţa, care a venit de la sine, când am găsit un obiectiv substanţial pe care să se bizuiască.Orice fel de credinţă se bazează pe observaţie şi cunoaştere şi se poate afirma că este destul de uşor să ajungi să te încrezi în această Lege a vindecării. Credinţa nu este clădită pe nesiguranţă sau pe revelaţii şi nu suntem obligaţi să acceptam o scriere sacră. Avem în faţa ochilor noştri un exemplu concludent: corpul omenesc. Acesta, corect înţeles în activităţile şi îndatoririle sale, procură baza pentru credinţa, care va face din fiecare un vindecător pentru sine şi pentru alţii. Corpul omenesc este cea mai minunată maşină construită vreodată. Este mai măreţ decât cele şapte minuni ale lumii antice şi mult mai complex decât orice aparat construit de om. Reprezintă o cunoaştere vie a acţiunii desfăşurate de minte, căci dacă-l observăm, el reprezintă o probă clară despre ceea ce înseamnă Inteligenţa Divină şi felul în care aceasta se manifestă, totdeauna conform unui plan perfect conceput de Spirit. Executorul creaţiei, mintea, urmează întocmai şi aduce la îndeplinire acest plan.
Totdeauna, mintea îşi oferă forţa creatoare infinită, aceluia care şi-a făurit un plan bine clarificat, pentru că această Minte nu ştie nimic altceva decât să lucreze conform planului, fiind Minte Subiectivă.
Inteligenţa ce s-a manifestat la construirea corpului, este aceeaşi Minte care ştie perfect cum să repare, atunci când este necesar, structura pe care a clădit-o şi nu poate fi conceput ca, odată lucrul terminat, să nu se mai intereseze de el. Să nu uităm că Mintea sălăşluieşte în acest corp construit, pe care îl foloseşte ca vehicul şi ca instrument pentru propriile ei activităţi.Atunci când, în acest corp se produce o dereglare, nu este nevoie să ne rugăm de Minte ca să vindece; de fapt, ea însăşi necesită un vehicul sănătos, iar ceea ce ne revine, este de a-i prezenta planul perfect ce trebuie urmat pentru refacere, ca fiind forţa executorie. Nu trebuie scăpat din vedere că această activitate depusă de gândire, deşi foarte inteligentă, capabilă de a construi perfect orice structuri, este o Inteligenţă care nu judecă. Ea cunoaşte perfect tehnica construcţiei, dar totdeauna trebuie să lucreze după un plan. Fiind neutră, ea poate lucra după un plan ce duce la boală şi tot aşa de prompt, poate executa un plan ce duce la sănătate. Astfel, acela a cărui activitate de gândire este caracterizată printr-o gândire distructiva, cu frică, ură, ranchiună, invidie sau discutarea şi absorbirea subiectelor de boală şi tristeţe, creează un model-gândire, pe care Mintea îl prelucrează cu totul impersonal, în formă de boală. Datoria noastră este de a proceda la schimbarea acestui model de gândire cu altul, în care să se oglindească sănătatea, iubirea, pacea, fericirea.

                                  În acest fel, Mintea va prelucra modelul-gândire pozitivă şi sănătatea, fericirea ce rezultă nu sunt un miracol, ci manifestarea deplină a Legii Universale.Alexis Carrel, în lucrarea sa „Omul fiinţă necunoscută” se referea la faptul că această Inteligenţă va aranja celulele, chiar acolo unde nu sunt necesare. Un exemplu îl constituie experienţa din laborator cu celulele epiteliale, care sunt celule de protecţie a pielii şi care, transplantate pe un alt mediu decât pielea, s-au dezvoltat tot ca celule de protecţie, ca şi cum ar fi fost pe piele, pentru că este în natura lor să se manifeste numai aşa. Acestea au fost desemnate de către Spirit ca celule de protecţie. Prin urmare, Mintea, conform planului, le va folosi ca atare, indiferent dacă sunt pe piele sau în alt mediu.

                           Trebuie, deci, să se înţeleagă că, potrivit acestui mecanism, Mintea poate tot aşa de uşor să distrugă corpul, cum poate să-l şi construiască. Astfel, dacă primeşte gânduri morbide, le urmează fidel, reproducând condiţii patologice. Cu alte cuvinte, Mintea construieşte neîncetat celule noi, dar calitatea acestora este determinată de nuanţa gândurilor, deoarece gândul reprezintă Modelul.Mintea asigură reparaţii în corp atunci când sunt necesare, de multe ori chiar fără ştirea omului, deoarece ea are totuşi o responsabilitate permanentă pentru păstrarea unei condiţii bune a corpului.Acest principiu de vindecare, ce acţionează chiar şi când nu suntem conştienţi, devenind o armă puternică la dispoziţia noastră, ne atrage atenţia asupra lui şi ne arată totodată, cum să-l facem să acţioneze. Un exemplu îl oferă apendicita, când, deseori, peritoneul înconjoară şi izolează ca într-un sac, apendicele bolnav şi astfel, în cazul în care acesta perforează, se produce numai o peritonită izolată, mult mai puţin gravă decât una generalizată.Omul se mândreşte cu cunoştinţele sale, deoarece a făcut paşi mari în câştigarea cunoştinţelor privind corpul omenesc, dar, în fond, el este încă departe de a putea da un răspuns la problema vieţii. El nu ştie să construiască nici măcar o celulă, aşa că atunci când spune că o stare sau alta de boală este incurabilă, face apel la cunoştinţele sale limitate. În tratamentul mental, am mers mult mai departe, bazându-ne pe marea Inteligenţă Cosmică, a cărei Lege a Vindecării suntem pe cale să o înţelegem. Astfel, vedem cazuri etichetate drept fără speranţă de vindecare de către medici cu experienţă, complet şi permanent vindecate prin această Inteligenţă dirijată de către o persoană care a înţeles Legea în virtutea căreia acţionează. Astfel, putem spune că nu există maladii incurabile, ci numai oameni „incurabili”. Aceia care afirmă cu insistenţă că „medicii au făcut tot ce era posibil, nu mai are rost să mai încercăm şi altceva”, sunt oameni incurabili.

                             Aceia care acceptă adevărul mental ca: „La Dumnezeu (Minte) toate lucrurile sunt posibile”, sunt oameni vindecabili.Inteligenţa Divină procedează în linişte, cu uşurinţă, fără efort şi fără agitaţie.Forţa ce curge printr-un corp bolnav, poate vindeca orice. Omul fizic se înspăimântă, dar Mintea este totdeauna sigură de sine şi calmă. Mintea ştie cum să refacă ceva care s-a deranjat în trup. Ştie cum să construiască orice fel de celulă, ştie cum să refacă funcţii ce au fost pierdute, ştie cum să smulgă pe om de pe marginea mormântului, întrebuinţând un efort nu mai mare decât acela pe care omul l-ar face ca să ridice un pai. De fapt, chiar mai puţin decât atât, de vreme ce Mintea nu operează cu strădanie sau efort. Toate aceste numeroase activităţi chemate la acţiune, întreagă această Inteligenţă, care ştie exact ce să facă şi cum să facă, a fost folosită la crearea acestui Univers, la menţinerea şi reglarea lui, la păstrarea vieţii în el, la executarea corecţiilor necesare din timpuri imemoriale şi totuşi, această Forţă şi Inteligenţă nu au scăzut sau slăbit câtuşi de puţin. Forţa şi Inteligenţa ne înconjoară şi ne pătrund chiar în clipa de faţă şi totdeauna, gata de a intra în acţiune în favoarea noastră, în linişte, de îndată ce încetăm a împiedica curgerea lor, înlăturând barierele noastre mentale.
Sănătatea este ceva natural, boala este ceva nefiresc. Boala nu este niciodată pornită din partea Divinităţii, ci totdeauna din partea omului.Omul este acela care ridică baricada în calea vindecării, în timp ce Dumnezeu – Minte se străduieşte permanent pentru a menţine sau a reface corpul ca pe un templu perfect, în care sălăşluieşte Spiritul. Se va arată mai târziu, când va fi prezentată tehnica de aliniere a noastră cu aceasta Inteligenţă, cum se explică că această fiinţă umană, aparent neînsemnată, poate totuşi dirija Forţa care conduce universul.Vindecarea mentală şi spirituală este rezultatul, nu al efortului acestei fiinţe, ci al capacităţii sale de a dirija Inteligenţa Cosmică, aşa după cum un sudor dirijează flacăra de oxiacetilenă, care taie oţelul.
Inteligenţa Cosmică a creat corpul omenesc, cu intenţia de a funcţiona totdeauna perfect. Boala este interferentă omului cu aceasta intenţie. Inteligenţa Cosmică are în permanenţă viziunea corpului în perfectă stare şi acţionează neobosită ca să înlăture orice ar ameninţa starea armonioasă a corpului. Sănătatea nu este altceva decât interdependenţa tuturor părţilor componente ale trupului. Boala este pur şi simplu întreruperea acestei armonii.

Armonia este cheia de boltă a întregului Univers.

Totul în Univers pulsează cu un ritm armonios şi constant. Încă din timpuri străvechi, omul a observat acest ritm al Universului şi a înţeles cum funcţionează. În timpurile noastre, oamenii de ştiinţă au descoperit că acest lucru este adevărat şi în ceea ce priveşte desfăşurarea gândirii. Ei au învăţat că: Iubirea este ritm, Ura este dezacord; Generozitatea este ritm, Egoismul este Discordanţă; Încrederea este ritm, Gelozia este Discordanţă; Speranţa este Ritm, Disperarea este Discordanţă; Credinţa este Ritm, Teama este Discordanţă; Cinstea este Ritm, Înşelăciunea este Discordanţă; Seninătatea este Ritm, Enervarea este Discordanţă.
Atât timp cat stările mentale ale omului sunt în acord cu ritmul universului, echilibrul său psihic şi fizic este asigurat. Când intervine discordanţa în fluxul de gândire, acest echilibru este pierdut. Explicaţia constă în faptul că avem de-a face cu o Inteligenţă Universală ale cărei Legi nu le putem învăţa decât prin observaţii. Din clipa în care am înţeles că armonia este cheia de boltă a Universului, acela care doreşte ca această Inteligenţă să acţioneze în folosul său, trebuie mai întâi să se străduiască să coopereze cu ea. Stările mentale discordante produc boală, dau navală şi se izbesc de Legea etern stabilită a Armoniei Universale. Lumea raţională recunoaşte existenţa acestei Armonii Universale şi îşi dă seama că, atunci când această armonie este ruptă de oameni, Divinitatea nu se modifică pentru a ne face nouă pe plac, noi suntem aceia care trebuie să ne schimbăm.
 Secretul vindecării rezidă în unificarea cu Inteligenţa Cosmică, ce posedă cunoştinţe infinite ale căilor de vindecare şi o bunăvoinţă nemărginită de a produce forma perfectă. Ne putem bizui pe curentul de înţelepciune Divină în corpurile noastre, atunci când ne ferim să-i stăm în cale.
Dumnezeu din noi are forţa de a vindeca.  ” MINTEA  CARE  POATE  VINDECA ” – FREDERICK W. BAILES

Vindecarea Spirituală(scribd.ro)

APOLLONIUS DIN TYANA, faimos înţelept şi realizat spiritual care a vizitat SHAMBALA


img-Rembrandt
Apollonius din Tyana a primit iniţieri extraordinare de la marii înţelepţi care se află în acest tărâm secret

                      Înţeleptul tradiţiei pitagoreice şi preotul cultului apolinic, Apollonius din Tyana, a trăit în secolul I al erei creştine şi era vestit, precum odinioară Pitagora, ca ascet şi taumaturg, adică făcător de minuni (telesmata), atribuindu-i-se puteri divine vindecătoare şi capacitatea de a alunga demonii.
Datele care ni s-au păstrat până astăzi despre el ne permit să reconstituim în cazul lui Apollonius din Tyana portretul unui înţelept deosebit, despre care s-a spus că a trăit asemenea unui zeu printre oameni, el realizând în propria sa fiinţă sinteza superioară dintre mistic, vindecător şi filosof, înţeles ca iubitor (filos) al înţelepciunii (sofia). Preocupările sale pentru viaţa contemplativă şi extazul spiritual merg în prelungirea doctrinelor lui Pitagora şi Platon. Astfel, Apollonius era considerat un practicant al teurgiei (theourgos), care este arta comuniunii cu DUMNEZEU prin rugăciune şi invocaţie şi care permite ca Divinul să coboare în sufletul celui ce doreşte să-L cunoască şi să devină una cu El. În schimb, arta extazului (ekstasis), prin care sufletul se desprinde din învelişul trupesc, înălţându-se spre esenţa sa divină originară, era socotită complementară teurgiei. După călătoria în India, Apollonius îi laudă mereu pe brahmanii şi yoghinii înţelepţi pe care i-a întâlnit acolo, pe care-i consideră superiori tuturor celor care se preocupă de relaţia dintre suflet şi Divinitate. S-a păstrat un fragment dintr-o scriere a lui Apollonius (Despre sacrificii), în care el spune că DUMNEZEU, care este cea mai frumoasă fiinţă, nu poate fi influenţat de rugăciunile şi sacrificiile formale, dar poate fi atins printr-o procedură spirituală care-l implică pe nous (spiritul omului), căci DUMNEZEU Însuşi este nous, Spirit divin pur, iar înzestrarea cea mai de preţ a omului este tocmai scânteia esenţială din acest Spirit divin care i-a fost dăruită de către Cel de Sus.
Ca toţi pitagoricienii, el credea cu convingere nu numai în nemurirea sufletului, ci şi în transmigraţia (metempsychosis) sau evoluţia acestuia prin reîncarnări succesive, precum şi în necesitatea purificării trupeşti şi sufleteşti. El era împotriva jertfelor animale şi susţinea că nimeni nu are dreptul de a lua viaţa cuiva. Era priceput în prepararea remediilor medicale pentru bolile trupeşti şi chiar în vindecarea unor cazuri de nevroză, motiv pentru care este adesea numit vraci (goetes). Apollonius se considera adeptul lui Esculap (Asclepios), miticul erou devenit părintele medicinei. Cunoscut pentru integritatea sa morală, Apollonius era de asemenea renumit pentru numeroasele sale călătorii, care i-au purtat paşii prin India, Asia Mică, Africa şi Europa, şi pe care le-a întreprins cu scopul de a cunoaşte – în afara propriei doctrine orfico-pitagoreice – şi alte doctrine spirituale, mai cu seamă cea revelată în VEDA-ele indiene. Cei mai mulţi dintre contemporanii săi îl divinizau, el fiind vestit pentru cinstea sa. După apologetul creştin Lactantius, la Efes se instituise chiar un cult în cinstea lui Apollonius, care era considerat un erou (heros) şi un teurg, adică o persoană înzestrată cu puteri şi calităţi care le depăşesc pe cele ale muritorilor de rând (hyper ton anthropon). În biografia împăratului Aurelian pe care a scris-o Flavius Vopiscus, Apollonius este numit „sfânt“, „venerabil“, „divin“ (sanctus, venerabilis, divinus) şi se menţionează că Apollonius i-a apărut într-o viziune împăratului Aurelian, implorându-l să cruţe Tyana de distrugere. Impresionat, împăratul a renunţat la represaliile asupra Tyanei pe care intenţiona să le pună în practică şi chiar a instituit un cult al lui Apollonius.
N-au lipsit nici aceia, puţini la număr, care neînţelegând modalităţile lui de acţiune, îl denigrau şi îl categoriseau ca magician. Unii ierarhi ai Bisericii creştine primare s-au folosit de toată puterea lor pentru a face ca Apollonius din Tyana să fie considerat un mit sau cel puţin un vrăjitor. Miracolele lui Apollonius îi tulburau pe unii din Părinţii Bisericii, aşa cum putem să vedem din stânjeneala pe care o manifestă Iustin Martirul: „Cum să explicăm faptul că talismanele lui Apollonius aveau puterea de a calma furia valurilor, violenţa vânturilor şi atacul fiarelor sălbatice şi, în timp ce miracolele Domnului nostru nu sunt păstrate decât în tradiţie, acelea ale lui Apollonius par mai numeroase şi se manifestau efectiv, prin fapte atât de concrete, încât antrenau şi uimeau întreaga asistenţă?“

Izvoarele istorice atestă realitatea existenţei lui Apollonius

                    Analele romane consemnează cum împăratul Caracalla a poruncit să se edifice un sanctuar în memoria sa, iar Alexandru Sever a expus o statuie a lui Apollonius în templul său privat. Muzeul Capitolin din Roma posedă un bust de-al lui. Sanscritologul Vidhushekhara Bhattacharya citează în 1943 două texte sanscrite în care Apollonius apare sub numele de Apalūnya, iar Damis este numit Damīśa. Textele pretindeau că Apollonius şi Damis erau yoghini din Occident, care susţineau vederi budiste, dar care au fost convertiţi la doctrina corectă Advaita. În ciuda controverselor din mediile academice occidentale, aceasta este o dovadă direct de la sursă că Apollonius a fost în India. Principala sursă care se referă la Apollonius din Tyana şi care s-a păstrat până azi este textul lui Filostrat, sofist şi retor grec pregătit la Atena sub îndrumarea lui Proclos şi Antipatros, care ajunge la Roma în timpul domniei lui Septimus Sever, împărat roman între 193 şi 211. Iulia Domna, a doua soţie a lui Septimus Sever, era o siriană descendentă a unei familii sacerdotale. Frumoasă şi cultivată, s-a înconjurat de o seamă de oameni de litere şi filosofi, printre care, în afară de Filostrat, se aflau Diogenes Laertios, poetul Oppianus şi scriitorul Heliodor. Ea este cea care îl îndeamnă pe Filostrat, devenit unul dintre apropiaţii săi şi participant la acest „cenaclu“ să scrie o lucrare literară, Viaţa lui Apollonius din Tyana. Filostrat afirmă că a consultat pentru întocmirea lucrării în primul rând Memoriile în limba greacă ale asirianului Damis (elevul şi tovarăşul credincios al lui Apollonius, care l-a însoţit în toate călătoriile sale şi a consemnat toate faptele, cuvintele, gesturile, minunile şi întâlnirile acestuia), dar şi biografiile scrise de Maximos din Aigai (Egeea) şi de Moiragenes, apoi Epistolele atribuite lui Apollonius şi Testamentul filosofului. Lucrarea însumează informaţii esenţiale despre înţeleptul Apollonius şi prezintă un tablou al preocupărilor spirituale din primele secole ale creştinismului.
Patria lui Apollonius era Capadochia, care în geografia antică era o regiune întinsă din Asia Mică situată în podişul anatolian, între munţii Taurus şi Marea Neagră. Actualmente, Capadochia este o provincie în Turcia centrală, aflată la est de Ankara. Învăţatul s-a născut sub semnul miracolului, în cetatea Tyana, într-o familie aristocratică de colonizatori greci. Înainte de naştere, mamei sale i-a apărut un bătrân înţelept, într-o viziune divină. Ea şi-a dat seama îndată, într-o străfulgerare de intuiţie, că acel bătrân era de fapt atotştiutorul zeu egiptean Proteus, care avea darul prezicerii şi despre care se ştia că are puterea de a-şi modifica înfăţişarea după dorinţă. Recunoscându-l imediat, mama i-a cerut zeului să-i facă o prezicere despre pruncul pe care urma să-l nască. „Să ştii că mă vei naşte chiar pe mine însumi“, a venit răspunsul. Copleşită de această prezicere divină, mama a avut totuşi prezenţa de spirit să-l mai întrebe pe zeu, pentru a fi sigură că nu se înşeală: „Dar tu cine eşti?“, iar acesta şi-a confirmat identitatea, răspunzându-i: „Proteus, zeul din Egipt.“ Ulterior, Apollonius a manifestat din plin harurile zeului Proteus, fiind capabil să prezică viitorul şi să îşi modifice forma după dorinţă.
Când copilul a ajuns la vârsta deprinderii cu învăţătura, a dovedit că are o memorie bună şi o mare putere de studiu. Pe lângă inteligenţa sa remarcabilă, Apollonius era şi de o frumuseţe izbitoare, contrazicând ideea preconcepută că filosofia (adică iubirea de înţelepciune) este un simplu refugiu al inadaptabililor, destinat doar celor cu defecte fizice.
La vârsta de 14 ani, tatăl său l-a trimis în Cilicia, la Tars, pentru a-şi desăvârşi educaţia cu dascălul de retorică Euthydemos. Atras de învăţătura lui Pitagora (Mathema), tânărul îşi găseşte ca dascăl pe Euxenos din Aigai (Egeea), filosof epicurian care cunoştea, în mod paradoxal, şi doctrina lui Pitagora, însă fără a o aplica practic.
La Egeea, Apollonius a găsit şi un templu vestit al lui Asclepios. În cazul celor care mergeau la templu în căutarea alinării trupeşti şi sufleteşti, Asclepios li se arăta în viziuni şi vise inspiratoare care-i ajutau să se vindece. Când a împlinit 16 ani, a început să ducă o viaţă ca a lui Pitagora, hrănindu-se cu fructe şi legume, convins că tot ceea ce dă pământul este pur şi refuzând hrana din carne, pentru că „este impură şi îngreunează mintea“. Despre vin spunea că este o băutură pură, pentru că este obţinută din fructele butaşilor de viţă-de-vie, dar că, băută fără măsură, ea „tulbură buna rânduială a minţii şi pângăreşte nobleţea sufletului“. Astfel, pentru a se purifica în vederea practicării medicinei, el nu consuma carne şi nici vin. Dorind să ducă o viaţă simplă şi pură, el a început să umble desculţ şi să se îmbrace în haine din pânză de in, evitând îmbrăcămintea din lână şi piei de animale. De asemenea, şi-a lăsat părul să crească în voie. Apollonius considera că băile reci sunt singurele sănătoase, pentru că revigorează şi întineresc trupul, în timp ce băile calde îl fac moale şi sunt pentru bătrâni.
Asclepios, zeitatea tutelară a templului pe care-l vizita foarte des tânărul învăţăcel, i-a apărut sacerdotului de la templu într-o viziune şi i-a spus că ar fi bucuros să-l aibă pe Apollonius ca martor al vindecărilor ce se săvârşeau acolo, astfel că tânărul a început să locuiască de atunci la templul lui Asclepios.

Pe urmele lui Pitagora

           Tânărul Apollonius a primit iniţierile pitagoreice dovedind, pe lângă o dorinţă arzătoare de a dobândi cunoaşterea tainelor firii, uluitoare capacităţi de vindecare şi clarviziune.
Astfel, s-a petrecut că guvernatorul Ciliciei, un desfrânat cu porniri împotriva firii în dragoste, obsedat de frumuseţea de efeb a lui Apollonius, s-a prefăcut că este bolnav şi are nevoie de ajutorul lui. De fapt, el vroia să îşi împlinească plăcerile perverse, dar Apollonius l-a pus de îndată la punct pe neruşinat. Acesta l-a ameninţat cu tăierea capului, ceea ce nu l-a intimidat câtuşi de puţin pe Apollonius, care, străfulgerat de o viziune premonitorie, a început să râdă, strigând în gura mare: „O, va veni, va veni o zi anume!…“ Surprins, guvernatorul l-a lăsat pe Apollonius să plece nevătămat. La doar trei zile după această întâlnire însă, guvernatorului i s-a tăiat capul, pentru că ţesuse intrigi împotriva romanilor. Filostrat mai spune despre Apollonius că a făcut predicţii care se adevereau şi miracole, că a înviat o fată în timpul funeraliilor ei.
În acea perioadă, Apollonius, ajuns la vârsta de 20 de ani, îşi pierde părinţii. O avere imensă îi revine drept moştenire. Cum reacţionează tânărul care, fără să fi făcut încă un jurământ al sărăciei, adoptase modul de viaţă al pitagoricienilor? El lasă cea mai mare parte a averii fratelui său, care ducea atunci o viaţă de lux şi dezmăţ. Apoi, prin stăruinţă, sfaturi pline de iubire şi exemplu personal, Apollonius reuşeşte să-l aducă la sentimente mai bune şi să-l îndrepte pe fratele său. Bunurile care i-ar fi revenit de drept, Apollonius le împarte apoi celor care erau nevoiaşi. De notat că îi dăruise deja vechiului său învăţător Euxenos, încă din timpul vieţii tatălui său, o casă mare chiar în Tyana.
Imediat după reglarea acestor probleme materiale, Apollonius şi-a impus cinci ani de tăcere, o asceză pe care o respecta cu stricteţe în orice împrejurări şi care constituia de fapt etapa următoare a iniţierii pitagoreice.
În aceste condiţii, el a calmat revolta locuitorilor oraşului Aspendos din Pamfilia, în care a apărut o foamete deoarece, din lăcomie, neguţătorii dosiseră grâul ca să îl vândă mai scump în afara cetăţii. Chiar dacă nu vorbea, Apollonius a cerut prin semne ca locuitorii să se potolească şi să fie chemaţi vinovaţii. Apoi, a scris pe tăbliţe un mesaj şi a cerut guvernatorului să îl citească. Mesajul suna astfel: „Apollonius, către neguţătorii de grâu din Aspendos: Pământul este mama tuturor, pentru că este drept. Dar voi sunteţi nedrepţi şi vreţi ca el să fie numai mama voastră. Dacă nu încetaţi cu răutăţile, veţi pieri de pe întinsul pământului.“ Negustorii, înspăimântaţi de aceste cuvinte aspre, dar cinstite ale unui om care deja avea faimă de sfinţenie, au umplut piaţa cu grâne şi oraşul a revenit la viaţă.
După încheierea perioadei de tăcere, Apollonius a plecat la Antiohia (astăzi Antakia), trecând pe la templul lui Apollo din Dafne, aproape de oraş, şi acolo, însoţit de adepţi, îşi împărţea timpul între rugăciune şi contemplaţie, pe de o parte, şi îndreptarea riturilor de la temple, care decăzuseră şi fuseseră date uitării, pe de altă parte. El le readucea pe vechiul făgaş al sfinţeniei, prin îndrumarea cu înţelepciune a preoţilor în conformitate cu învăţătura străveche a lui Pitagora.
La răsăritul Soarelui, Apollonius împlinea de unul singur, în conformitate cu iniţierile primite, unele rituri tainice, pe care le dezvăluia doar acelora care se supuseseră regulii pitagoriciene a tăcerii timp de patru ani. El afirma că este de datoria filosofilor să „vorbească“ în zori cu zeii, mai apoi să vorbească despre zei, iar după-amiaza, să vorbească despre treburi omeneşti, dar aceasta nu înainte de a face o baie rece purificatoare. Înainte de amiază deci, Apollonius se ruga, medita sau le dădea învăţătură doar adepţilor săi apropiaţi. Abia după-amiaza, el împărtăşea mulţimii fructul cunoaşterii, al rugăciunilor şi al meditaţiilor sale. Acest ritm de lucru ţine de o anumită tradiţie iniţiatică, în cadrul căreia munca se face de la amiază până la miezul nopţii, în timp ce contemplaţia şi „studiul“ spiritual se desfăşoară de la miezul nopţii până la amiază. El corespunde analogic ritmurilor naturii, pentru că din 25 decembrie şi până în 25 iunie, de la solstiţiul de iarnă şi până la cel de vară, au loc semănatul şi germinarea – această perioadă corespunzând în cadrul zilei timpului scurs de la miezul zilei şi până la miezul nopţii, iar în cadrul vieţii omeneşti, ea corespunzând copilăriei şi tinereţii. Din 25 iunie şi până în 25 decembrie, de la solstiţiul de vară şi până la cel de iarnă, au loc pârguirea roadelor şi treieratul – această perioadă corespunzând în cadrul zilei intervalului scurs de la miezul nopţii şi până la miezul zilei, iar în cadrul vieţii omeneşti, ea corespunzând vârstei coapte, bătrâneţii şi înţelepciunii.
În acest sens, Apollonius îi răspunde unuia dintre elevi, care era uimit de siguranţa răspunsurilor sale: „Am căutat îndelung şi plin de râvnă în timpul tinereţii mele, păstrând tăcerea, ascultându-mi şi urmându-mi maeştrii, dar după această perioadă necesară a căutării şi studiului, a venit astăzi timpul ca să împărtăşesc cu ceilalţi ceea ce am descoperit. Caută acum cu aceeaşi ardoare cu care am căutat eu la tinereţe şi vei putea mai apoi vorbi cu multă siguranţă şi fără teamă.“ Perioada de tăcere prevăzută de şcoala spirituală pitagoreică avea, fără îndoială, aşa cum a şi subliniat înţeleptul Apollonius, un rol important în formarea şi maturizarea lăuntrică a învăţăceilor. Abia după depăşirea perioadei de ascultare şi însuşirea unei anumite cunoaşteri, învăţăcelului perseverent îi era îngăduit să răspândească în mod altruist această cunoaştere, dar desigur, cu mult discernământ.
Tocmai în acest sens, al desfăşurării etapelor iniţierii, faimosul „NUCTEMERON“ al lui Apollonius trebuie să fie semnalat ca un veritabil orar spiritual al înţeleptului şi ne face să ne gândim totodată la mersul Soarelui şi la cele 12 munci simbolice ale lui Hercule (Heracles).

Călătoria în tărâmul înţelepţilor.Pelerinaj în India şi Tibet

                La încheierea perioadei de şedere în Antiohia, Apollonius a plănuit o călătorie îndelungată, cu gândul la poporul indian, la înţelepţii brahmani şi la asceţii retraşi în păduri. El a pornit, fiind însoţit doar de doi slujitori, în căutarea izvorului cunoaşterii esenţiale, pe urmele învăţătorului său, Pitagora, spre India.
Se spune că în vederea acestei călătorii, un preot al lui Apollo de la templul din Dafne i-ar fi dăruit nişte plăci metalice turnate, pe ale căror feţe erau gravate diagrame ce reprezentau harta călătoriilor lui Pitagora de-a lungul deşerturilor, fluviilor şi munţilor, cu reprezentări de elefanţi şi alte simboluri, indicând calea pe care o luase filosoful pentru a merge în India. Apollonius s-a hotărât să urmeze acelaşi itinerar şi a început să-şi organizeze lunga sa expediţie. La Mespila (străvechiul Ninive), Apollonius l-a întâlnit pe asirianul Damis, care i-a devenit ghid pentru prima parte a acestei călătorii şi prieten apropiat pentru toate celelalte călătorii întreprinse de înţelept, până la moarte. Într-o mare măsură, lui Damis îi datorăm relatarea pelerinajului efectuat în India şi în Tibet.
Ajungând la Babilon, sunt primiţi de Vardan, regele ţării. De notat că Apollonius asistă la sacrificarea de către Vardan a unui cal alb în cinstea Soarelui; el se mulţumeşte, ca un pitagorician cunoscător al riturilor, să arunce doar tămâie în foc şi să observe cu atenţie semnele prevestitoare: înălţarea fumului, modul în care fumul se încolăceşte şi în ce parte a sa se îngroaşă. Lui Vardan, care vrea să îl găzduiască oferindu-i ospitalitatea palatului său, îi spune: „Pe înţelepţi îi supără mai tare prisosul decât îi supără pe ceilalţi lipsurile“. Astfel, Apollonius refuză să locuiască în palatul regal şi, cu învoirea suveranului, este găzduit în cetatea Babilonului, la un om cumsecade dintr-o familie distinsă. Regele îi oferă zece favoruri; el acceptă, spre marea surpriză a lui Damis, care îl auzise înainte înălţând această rugă către zei: „Vă rog, o zei, să îmi îngăduiţi să primesc cele puţine şi esenţiale şi să nu mai am nevoie de nimic altceva.“ Când regele vrea să îi împlinească cele zece dorinţe, constată uimit că Apollonius cere împlinirea unei singure favori şi nici cu aceasta nu cere nimic pentru sine. În fapt, el solicită şi obţine eliberarea eretrienilor, o populaţie pe vremea aceea captivă şi mereu hărţuită de soldaţii stăpânirii, pentru că odinioară se răsculase împotriva regelui.
După o şedere de un an şi opt luni, regele se învoieşte să îl lase pe Apollonius să plece spre India, oferindu-i totodată cămile, provizii pentru drum şi o călăuză pentru traversarea Caucazului. Părăsind Babilonul, grupul înţeleptului se îndreaptă spre India. La traversarea unui munte, înţeleptul poartă cu elevul său Damis un dialog instructiv pentru acesta. Damis se mira că, deşi se afla în vecinătatea munţilor, nu a ajuns să înţeleagă nimic mai mult decât ştia înainte despre zei, chiar dacă se spunea că aceştia îşi aveau sălaşul tocmai pe acele culmi muntoase. „Zeii se găsesc totodată ascunşi şi în noi înşine“, conchide Apollonius, repetând astfel învăţătura predecesorilor săi pitagoricieni. După un traseu lung şi dificil, Apollonius şi Damis traversează Indusul şi se îndreaptă spre Taxila, în India, unde domnea regele Fraotes. Rămân aici trei zile, conform legilor locale ale ospitalităţii. Apollonius are bucuria să îl cunoască pe acest rege preaînţelept, despre care află că fusese discipolul brahmanilor din aşezarea înţelepţilor la care el vroia să ajungă. Acesta îi găzduieşte cu ospitalitate şi le dă alte cămile, aur, pietre preţioase şi o scrisoare către Hiarchas (numit şi Iarchas, conducătorul înţelepţilor), care suna astfel: „Regele Fraotes către Hiarchas, învăţătorul său, şi tuturor alor săi, cu bineţe. Apollonius, un om foarte înţelept şi învăţat, crede că voi sunteţi mai înţelepţi şi mai învăţaţi decât el şi de aceea el vine să înveţe ştiinţa voastră. Când va pleca, o va face ştiind tot ceea ce ştiţi şi voi; nimic din ceea ce-l veţi întreba nu va fi pierdut, căci el ştie mai bine ca oricine să vorbească şi să ţină minte. Arată-i tronul pe care tu m-ai aşezat când mi-ai oferit domnia, o tatăl meu, Hiarchas. Şi însoţitorii lui merită toată preţuirea, pentru că s-au alăturat unui astfel de om deosebit. Toate cele bune ţie şi tuturor celor ce sunt împreună cu tine.“
Călătorii au urmat apoi cursul Gangelui. Într-un punct al văii Gangelui, s-au orientat spre munţii Himalaya şi au traversat cu o oarecare dificultate un lanţ muntos şi apoi un podiş neted ca o câmpie, timp de 18 zile. Acest drum ar fi trebuit să-i conducă în Nepalul de nord sau în Tibet. Dar Apollonius avea o hartă şi ştia exact unde să găsească Lăcaşul Înţelepţilor.
În sfârşit, ei au ajuns la poalele unui alt munte şi, după aproape patru zile de drum printr-un ţinut roditor, au ajuns în apropierea aşezării fortificate a înţelepţilor.

Întâlnirea cu înţelepţii SHAMBALEI

              Un băiat tânăr, cu tenul închis, a apărut dintr-odată în faţa lui Apollonius şi a lui Damis. El s-a adresat filosofului în greacă, ca şi cum venirea sa era aşteptată: „Însoţitorii trebuie să se oprească aici, a spus el, şi numai dumneavoastră ar trebui să mă urmaţi, aşa cum sunteţi, căci Maeştrii înşişi au poruncit aceasta.“ Apollonius din Tyana l-a urmat pe tânăr, dar l-a luat totuşi cu el, ca să-l însoţească, doar pe credinciosul său învăţăcel Damis.
Cu toate că avea o încredere deplină în maeştrii înţelepciunii din SHAMBALA care îl aşteptau, anumite fenomene, care au început să se producă pe măsură ce el, împreună cu Damis şi ghidul său misterios, se apropiau de tainicul prag al destinaţiei lor, au avut darul de a-l tulbura pe Apollonius. Damis a relatat ulterior că la un moment dat, a avut strania senzaţie că drumul prin care tocmai trecuseră „dispărea“ brusc în spatele lor. La scurt timp după aceea, el a avut indescriptibila impresie că parcă se afla într-un loc vrăjit, unde tot peisajul înconjurător era luminescent, mişcător şi se transforma într-un anume mod, încât călătorul să nu poată să-şi mai găsească un punct fix de reper. Aici trebuie să menţionăm că astfel de fenomene enigmatice, aproape identice, au fost raportate secole mai târziu de către mai mulţi exploratori ai acestui tărâm misterios (SHAMBALA), ai căror ghizi de călătorie refuzau la un moment dat să treacă „frontiera cea interzisă a împărăţiei zeilor“.
Astfel de situaţii inexplicabile, care au fost relatate şi de alţi exploratori în secolele următoare, confirmă incidentele stranii ce au fost menţionate la acea vreme de către Damis atunci când a descris călătoria în SHAMBALA a lui Apollonius din Tyana, care a fost însoţit de acel ghid misterios.
Urmând aşadar călăuza, cei doi călători au urcat o colină şi au putut admira lucruri incredibile: o fântână de patru coţi, a cărei apă proiecta tot timpul uimitoare raze tainice de lumină albastră fosforescentă, care luminau noaptea, iar în timpul zilei, în bătaia razelor Soarelui, acea lumină misterioasă se ridica în aer şi se manifesta ca un magnific şi uriaş curcubeu multicolor. Pământul de sub acea fântână conţinea, după cum spunea Damis, arsenic roşu, iar fântâna era considerată sfântă şi tainică, astfel că toată lumea jura pe acea apă sacră şi nimeni nu bea apă de acolo. În apropierea acelei fântâni se mai afla o vatră de foc ca un crater, de unde ţâşnea ca într-o erupţie o flacără plumburie, fără a scoate fum şi fără a avea miros. Acolo, localnicii se purificau de păcatele făcute fără voie. Fântâna era numită de înţelepţi „Fântâna revelaţiei divine“, iar vetrei de foc i se spunea „Focul iertării“. Tot acolo se aflau două ulcioare de piatră neagră, dintre care unul era acela „al ploilor“, iar celălalt „al vânturilor“. Ulciorul ploilor era deschis ori de câte ori India suferea de secetă şi din el ieşeau nori care produceau ploaie în întreaga ţară, iar dacă ploile erau prea dese, ele erau oprite prin simpla închidere a ulciorului. Deschiderea ulciorului vânturilor elibera de fiecare dată unul dintre vânturi, în conformitate cu necesităţile anotimpului care trebuia să urmeze. Înţelepţii aveau darul extraordinar de a se face nevăzuţi şi erau capabili să-şi protejeze citadela spirituală (SHAMBALA) prin tot felul de elemente oculte: nori care o ascundeau vederii sau chiar fulgere care îi doborau ca prin minune pe agresori. De asemenea, ei aveau puterea de a se proteja, prin intermediul unui scut subtil, nevăzut, împotriva ploii, care nu-i putea uda.
Locuitorii tărâmului divin afirmau că ei sălăşluiesc chiar în mijlocul Indiei şi că cetatea lor este ombilicul, adică elementul central al acelei coline, referindu-se astfel în mod simbolic la calitatea de centru al lumii a SHAMBALA-ei. Atunci când Apollonius din Tyana a fost prezentat regelui înţelepţilor (este fără îndoială vorba despre misteriosul Rege al Lumii), numit Hiarchas (căruia Apollonius din Tyana îi spunea „Maestrul cel Sfânt“), acesta i-a spus, fără ca el să-i fi pomenit ceva, că ştie de scrisoarea de la Fraotes. Apollonius a mai descoperit cu uimire că regele cunoştea deja, cu anticipaţie, întregul conţinut al scrisorii pe care i-o adusese, precum şi toate incidentele lungii sale călătorii din Capadochia şi până acolo. De asemenea, înţeleptul rege i-a descris întreaga desfăşurare a vieţii sale de până atunci, începând de la naştere: numele mamei, numele tatălui, tot ce făcuse în Aigai (Egeea), cum s-a întovărăşit cu Damis şi despre strădaniile lor de a împărtăşi învăţătura pitagoreică în drumul lor, şi toate acestea dintr-o suflare şi cu limpezime, de parcă l-ar fi însoţit în călătorie. Hiarchas i-a mai spus lui Apollonius că ei, înţelepţii din SHAMBALA, ştiu întotdeauna dinainte şi cu claritate cine vine la ei şi cu ce fel de intenţii. Lui Apollonius i s-a dezvăluit acest aspect tocmai ca să se încredinţeze de ştiinţa atotpătrunzătoare a înţelepţilor din acel tărâm sfânt, ştiinţă care urma să-i fie şi lui împărtăşită în timpul instruirii sale. Din ce în ce mai uimit, Apollonius l-a întrebat pe divinul rege: „Poţi, oare, să-mi pătrunzi în întregime fiinţa şi să ştii totul despre mine?“ Referindu-se la clarviziunea pe care au atins-o înţelepţii din SHAMBALA, Hiarchas i-a răspuns: „Noi putem să surprindem, Apollonius, toate trăsăturile sufletului omenesc, cu ajutorul a mii de semne care ni se dezvăluie.“

Cunoaşterea de sine, etapă necesară pe calea desăvârşirii spirituale

              Apollonius a rămas mai multe luni în regiunea transhimalayană, în Ţara Înţelepţilor, despre care indiciile oferite de Filostrat, care se face doar ecoul lui Damis, ne fac să fim convinşi că era chiar SHAMBALA.
După ce Hiarchas i-a promis că îl va învăţa întreaga lor ştiinţă, Apollonius a fost invitat să asiste la împlinirea riturilor lor sfinte şi la rugăciunile secrete ale înţelepţilor. Aceştia celebrau misterele focului divin, pe care ei spuneau că îl aprind direct de la Soare, în cinstea căruia cântau în fiecare zi, la amiază, un imn divin. Focul pur pe care înţelepţii spuneau că îl aprind „de la o rază a Soarelui“ nu ardea într-un altar, ci plutea în aer, manifestând vibraţia sa specifică, asemănătoare unui „freamăt“ subtil, după spusele lui Damis. Avem aici proba manifestării unor puteri paranormale legate de controlul Focului subtil (TEJAS TATTVA), care era „aprins“ de către înţelepţi de la o sursă invizibilă ochilor trupeşti, chiar prin intermediul rezonanţei perfecte cu sfera subtilă de forţă a Elementului subtil foc. Apollonius a fost martorul unor scene aproape incredibile: la miezul zilei, înţelepţii s-au îndreptat – după o baie rituală – spre templul sacru şi apoi, aranjându-se în cerc şi intonând un imn, şi-au ridicat toiegele lor sacerdotale şi au lovit cu ele pământul, care s-a unduit ca un val şi apoi i-a proiectat la o înălţime de douăzeci de coţi de la sol, unde ei au plutit o vreme (levitaţie), după care au revenit la sol. I s-a explicat lui Apollonius că această ridicare în aer nu este considerată de înţelepţi o minune, ci o slăvire a Soarelui, care se ridică întocmai la fel deasupra Pământului. Desigur că acest gest bogat în semnificaţii simbolice trebuie transpus prin analogie în plan spiritual, el evidenţiind stăpânirea deplină a Elementelor subtile de către înţelepţi şi depăşirea oricăror condiţionări lumeşti, după modelul supremaţiei celeste a Soarelui asupra planetelor.
După împlinirea ritualurilor, Hiarchas l-a invitat pe Apollonius la o discuţie prietenească, ce totodată ascundea de fapt instruirea lui în doctrina spirituală a înţelepţilor, căci Hiarchas i-a spus: „Întreabă-mă acum tot ce vrei să ştii, pentru că te afli printre oameni care ştiu totul.“ Apollonius l-a întrebat pe înţelept la ce stadiu de evoluţie consideră că au ajuns ei, locuitorii Tărâmului Divin, la care regele i-a răspuns: „Noi suntem acum întocmai ca nişte zei, tocmai pentru că suntem plini de bunătate, iubire, înţelepciune şi am trezit în noi multe puteri divine şi virtuţi.“
Apoi, Apollonius a mai întrebat, în conformitate cu dictonul vechilor greci, dacă ei, înţelepţii, se cunosc pe ei înşişi. Hiarchas i-a răspuns că acolo, în Tărâmul Sfânt, ei au ajuns la o cunoaştere desăvârşită tocmai pentru că au început prin a se cunoaşte pe sine, etapă necesară, fără asimilarea căreia nimeni nu ar putea înţelege nimic din profunda lor ştiinţă şi doctrină spirituală. Au vorbit apoi în tihnă despre natura sufletului, Hiarchas dezvăluindu-i că ei erau aceia care i-au transmis doctrina transmigraţiei sufletelor lui Pitagora şi egiptenilor. Nu întâmplător, spunea Hiarchas, Pitagora susţinea în faţa studenţilor că el fusese într-o viaţă anterioară Euforbos. Regele înţelepţilor a mai spus despre el însuşi că în existenţa sa anterioară, el a fost chiar eroul Ahile, cel slăvit în Iliada.
Sub pretextul unei discuţii pline de sevă despre dreptate, nedreptate şi cauzalitate, a fost adusă vorba despre mitul grecesc al lui Tantal, regele care, fiind primit la ospeţele zeilor şi savurând ambrozia zeilor, a furat o parte din ea pentru a le dărui şi celorlalţi oameni nemurirea. Într-o variantă a mitului, Tantal a fost pedepsit de zei să trăiască lipsit de hrană şi de băutură. Or, ştim cu toţii că miturile au o interpretare simbolică. Astfel, cel care, precum Tantal, poate trăi fără hrană şi băutură, a depăşit deja starea umană. Ca în orice mit, această semnificativă „pedeapsă“ divină este însă doar o cheie simbolică, ce trimite la condiţia divină a eternităţii, această stare fiind aceea care se află dincolo de plăcerile trupeşti ale mâncării şi băuturii (corespunzătoare Elementelor subtile Apă şi Pământ) şi care este hrănită numai de licoarea fermecată a elixirului vieţii veşnice.

Apollonius bea din ambrozia nemuririi

               Înţelepţii i-au arătat apoi lui Apollonius o statuie a lui Tantal, care era reprezentat ca un bărbat matur oferind cu mâna întinsă o cupă destul de mare, în care se afla o licoare curată, dar efervescentă, care clocotea fără a se revărsa din vas. Curând, un crainic a anunţat venirea în vizită a unui rege din partea locului, care voia să ceară sfat de la stăpânul Tărâmului Divin. La sosire, acesta a fost invitat să participe la o masă întinsă şi să se ospăteze din hrana pură, vegetală, lipsită de carne şi de orice ingredient animal, care, în conformitate cu legile divine, nu erau îngăduite acolo. Atunci, Apollonius a putut vedea în ce măsură înţelepţii stăpâneau toate Elementele, căci de îndată au apărut, materializându-se la dorinţa înţelepţilor, patru trepiede pe care se aflau vase din bronz negru, din primele două ţâşnind un amestec foarte bine potrivit de vin şi apă, iar din celelalte două apă rece şi apă caldă. Pământul s-a acoperit atunci, ca prin minune, cu iarbă mai moale ca pernele de puf, pe care au apărut, rând pe rând, fructe uscate, multe legume şi alte roade încântătoare ale pământului, toate servite într-un mod minunat şi având o înfăţişare mai frumoasă decât aceea a bucatelor gătite. Din vasele de bronz au fost umplute cupele şi apoi acestea s-au „plimbat“ singure de la un mesean la altul, întocmai ca la un banchet. Convorbirea s-a încheiat la miezul nopţii şi atunci înţelepţii au cântat un imn pur şi emoţionant în cinstea tainicei lumini divine şi apoi s-au ridicat din nou în aer, plutind ca şi la prânz. Pământul a scos apoi singur la iveală nişte culcuşuri confortabile şi gata aşternute, tot în mod miraculos. Uimit, Damis a notat ulterior în jurnalul lui că gazdele lor himalayene „trăiau atât pe pământ, cât şi în afara lui“, că „trăiau pe Pământ, fiind însă cu totul nepământeni“ şi că, în plus, „cu toate că înţelepţii nu posedau nimic , aveau totuşi oricând la dispoziţie toată bogăţia din lume“. Această remarcă trimite la faptul că înţelepţii, deşi trăiau cu trupurile pe Pământ, existau într-un mod preponderent cu sufletele în Cer şi că, deşi erau lipsiţi de averi, se aflau în stăpânirea celei mai mari comori: comuniunea cu DUMNEZEU şi iubirea lor pentru el.
Cei doi călători au asistat, de asemenea, la multe vindecări miraculoase, căci acolo oamenii veneau de departe pentru a-i vedea pe aceşti asceţi care tămăduiau atât trupurile, cât şi sufletele, deopotrivă. Astfel, un şchiop a fost vindecat de îndată ce înţelepţii doar i-au privit şoldul, unui orb i s-a redat în acelaşi mod vederea, iar unui bolnav i s-a vindecat braţul paralizat. Vieţuirea înţelepţilor decurgea în cel mai deplin firesc, ei putând să dobândească de îndată orice aveau nevoie, prin simpla exprimare a dorinţei. Cei doi călători au văzut nu o dată cum apa de băut ţâşnea pur şi simplu din pământ, atunci când locuitorii Tărâmului Divin erau însetaţi şi simţeau nevoia să-şi potolească setea. De altfel, fiecare înţelept purta un inel şi un toiag, numite de către Damis „două tainice talismane“, prin puterea cărora ei puteau face tot felul de minuni şi lucruri supraomeneşti. Straiele lor erau ţesute din fire de in necultivat, de un alb imaculat. Nimeni în afara locuitorilor acestui ţinut sfânt nu putea să culeagă măcar un fir de in, căci într-un mod de neînţeles şi misterios pentru omul obişnuit, acesta nu putea fi nici rupt şi nici smuls din pământ.
În ceea ce priveşte doctrina lor spirituală, regele Hiarchas le-a expus celor doi vizitatori o concepţie potrivit căreia „tot universul este ceva misterios, gigantic şi viu“, care funcţionează armonic, prin intermediul spiritului care îl pătrunde în toate părţile sale integrante. „Universul este şi masculin, şi feminin“, spunea el, „căci el împlineşte şi funcţia mamei, şi funcţia tatălui şi, din împreunarea cu sine însuşi, iau naştere toate creaturile. El este un tot a cărui coeziune este menţinută prin intermediul iubirii divine infinite, care transcende şi depăşeşte ca intensitate iubirea dintre oricare două fiinţe. Deşi cei mai mulţi oameni nu înţeleg acesta, dezechilibrele şi distrugerile cauzate de ei determină în mod necesar o reacţie compensatoare în sânul universului, provocând secete, furtuni, calamităţi sau alte suferinţe, pe măsura greşelilor.“ Universul, această fiinţă grandioasă care depăşeşte puterea de înţelegere a minţii, este în întregime zidit pornind de la cele cinci Elemente de bază: Pământul subtil (PRITHIVI TATTVA), Apa subtilă (APAS TATTVA), Focul subtil (TEJAS TATTVA), Aerul subtil (VAYU TATTVA) şi Eterul cel subtil (AKASHA TATTVA). El este însufleţit de Eterul cel subtil, căci, spunea Hiarchas, „dacă cele muritoare respiră aer, cele nemuritoare şi divine respiră eter“.
În ce priveşte înzestrările profetice şi capacitatea de a prevedea viitorul, înţeleptul Hiarchas i-a spus la un moment dat, în mod foarte semnificativ, lui Apollonius: „Să nu te mire că acum şi tu ai căpătat cunoaşterea acestei ştiinţe secrete, căci mult Eter se află în sufletul tău“. Prin aceasta, Hiarchas trimitea la faptul că, prin influenţa sa spirituală, îi dinamizase pe deplin lui Apollonius centrul secret de forţă VISHUDDHA CHAKRA, prin intermediul căruia el a devenit capabil să acceseze cu uşurinţă clişeele Elementului subtil Eter sau AKASHA TATTVA. Timp de patru luni, Apollonius a fost învăţat de către înţelepţii din SHAMBALA. La încheierea instruirii sale, pregătind tot ce era necesar pentru plecarea lui Apollonius, înţelepţii au trimis totodată cămilele lui Fraotes înapoi, cu o scrisoare de mulţumire, apoi i-au dat filosofului o altă călăuză şi alte cămile şi l-au petrecut. Luându-şi rămas bun de la el, l-au asigurat totodată că va fi socotit întocmai ca un zeu, chiar din timpul vieţii. De la colina sfântă, Apollonius a ţinut Gangele la dreapta şi a coborât spre mare timp de 10 zile. Încet, cei doi călători au intrat în câmpiile Indiei şi au luat calea cea lungă spre Occident.
Ajuns la Marea Roşie, Apollonius i-a trimis înapoi cămilele lui Hiarchas cu mesajul: „Călătorind şi sosind la voi în acel tainic tărâm, mi-aţi dăruit nu doar marea cunoaştere ci, împărtăşindu-mi din înţelepciunea ce sălăşluieşte în voi, mi-aţi oferit în acelaşi timp şi darul ce îmi deschide pentru totdeauna calea cerului. Despre toate acestea le voi vorbi grecilor, întocmai ca şi cum aţi fi voi înşivă de faţă (se face aici aluzie la comunicarea telepatică, la distanţă), pentru a descoperi astfel că este adevărat că nu am băut în zadar ambrozia nemuririi din cupa lui Tantal.“

Întoarcerea în India, Apollonius îşi împlineşte misiunea spirituală

                   Ghizii spirituali ai lumii l-au însărcinat pe Apollonius cu o misiune. Trebuia mai întâi să îngroape anumite talismane sau magneţi în locuri care, într-o epocă viitoare, vor avea o semnificaţie istorică. Să fie oare acestea fragmente ale miraculoasei CHINTAMANI din Turnul SHAMBALA-ei? Filosoful trebuia apoi să salveze Roma de tiranie şi să umanizeze un regim fondat pe sclavagism. După călătoria cu o corabie, Apollonius a ajuns la gurile Eufratului, urcând la Babilon şi întorcându-se la Ninive, iar apoi luând drumul Ioniei. Toate oracolele, atât cel de la Colofon, cât şi cel de la Didyma şi cel de la Pergam, au declarat că Apollonius este un vindecător şi un îndrumător spiritual care trebuie ascultat şi urmat. La Efes a săvârşit miracole. A prezis mai întâi ciuma şi apoi a salvat oraşul de molimă, cerându-le locuitorilor, spre uimirea lor, să ucidă cu pietre un bătrân cu înfăţişare de cerşetor. Acesta s-a dovedit îndată a fi de fapt o făptură hidoasă, un demon cumplit. Locuitorii au înălţat apoi acolo statuia Zeului Păzitor, adică a lui Heracles. Peste tot pe unde trecea, tyanianul restaura templele şi învăţătura sacră, învăţa mulţimile şi instruia sacerdoţii, care adesea aveau mare nevoie de aceasta.
Mergând în Troia, l-a invocat pe Ahile, care i-a apărut într-o divină viziune şi i-a răspuns la cinci întrebări legate de cucerirea Troiei. I-a mai dezvăluit unde se afla statuia eroului Palamedes, despre care Hiarchas îi vorbise lui Apollonius.
La Corint, înţeleptul a făcut o predicţie legată de istm care s-a realizat mai târziu, peste şapte ani: „Această limbă de pământ va fi despicată, sau poate mai degrabă nu va fi“. Astfel, Nero, deşi a întreprins străpungerea istmului, a abandonat apoi la scurtă vreme lucrările din cauza diferenţei de nivel dintre cele două mări care scăldau ţărmurile istmului, confirmând previziunea lui Apollonius.
La Corint, înţeleptul şi-a găsit un elev, Menippos, pe care l-a smuls farmecelor unui duh rău, care-l storcea de vlagă şi care luase înfăţişarea înşelătoare a unei frumoase curtezane. Acolo a săvârşit un nou miracol: chiar în sala unde se celebra căsătoria, Apollonius a făcut, prin puterea divină pe care o avea, ca toate bogăţiile pe care demonul le materializase ca să-l ademenească pe Menippos, să piară în văzduh: pahare de aur, podoabe de argint, bucătari, slujitori şi toate celelalte. Duhul a fost silit să mărturisească cine este şi a fost alungat, iar tânărul l-a urmat pe Apollonius până la Alexandria.
Au ajuns în sfârşit la Smyrna unde, conform indicaţiilor primite în viziunea pe care a avut-o cu Ahile, Apollonius a descoperit o statuie având trăsăturile eroului Palamedes. Damis atestă că filosoful nu a avut nicio problemă să descopere statuia exact în locul indicat de către eroul din războiul troian.

                    Continuându-şi periplurile, Apollonius s-a dus în Creta şi în cele din urmă la Roma, unde împăratul Nero, care s-a dezonorat în toate privinţele, a început prigoana filosofilor. Fiind încă pe drum, Apollonius întâlneşte un filosof fugar, Filolaos, care îi povesteşte ce se petrece la Roma. Sub înrâurirea fricosului Filolaos, învăţăceii tyanianului sunt supuşi în acest fel unei grele încercări. Cei care nu erau destul de curajoşi s-au făcut nevăzuţi, sub tot felul de pretexte: că nu mai au merinde, că le e dor de ţară, că s-au îmbolnăvit etc., astfel că, deşi la un moment dat erau 34, se împuţinează la 8. La poarta Romei, paza îi lasă să treacă fără să-i întrebe nimic. Apollonius intră în Roma, unde provocatorii lui Nero sunt peste tot, trăgând de limbă oamenii şi întrebându-i ce părere au despre arta împăratului (care se credea nebuneşte un mare poet, muzician şi tragedian), pentru ca apoi aceia care comentau nefavorabil să fie arestaţi.
Bunăvoinţa consulului Telesinus, care este impresionat de anvergura spirituală a lui Apollonius, îl pune pe acesta în afara pericolului şi îi dă libertatea de a vizita sanctuarele şi de a îndruma preoţii. Mai apoi însă, Demetrius, un filosof cinic, bun prieten cu Apollonius, vine şi el la Roma şi începe cu îndrăzneală să ţină discursuri violente, în care îl acoperă cu ocări pe Nero. Acestea sunt aduse la cunoştinţa prefectului pretorului, Tigellinus.
Demetrius este izgonit, iar Apollonius, bănuit a fi la originea evenimentelor, este pus sub supraveghere strictă. În cele din urmă, lui Apollonius i se înscenează acuzaţia de impietate faţă de Nero şi este citat la tribunalul lui Tigellinus. În sala de tribunal, acuzatorul agita sulul de pergament pe care era scrisă acuzaţia pe deasupra capului înţeleptului, spunându-i ameninţător că acesta este ca pe o sabie ascuţită, care-i va pricinui pieirea. Dar când Tigellinus a desfăcut sulul de pergament, care fusese scris chiar sub ochii lui, pentru a citi în public acuzaţia, pergamentul era alb. Înmărmurit, Tigellinus, înţelegând că avea de-a face cu o putere supranaturală, l-a dus pe Apollonius în faţa unui tribunal secret, fără martori, unde l-a întrebat despre o prevestire pe care o făcuse înainte ca să aibă loc celebrul eveniment în care paharul lui Nero a fost lovit de trăznet, fără ca acesta să fie rănit. Apollonius spusese atunci că „se va petrece şi nu se va petrece ceva însemnat“, ceea ce l-a făcut pe Tigellinus să creadă că înţeleptul era şi profet, căci faptele decurseseră în conformitate cu previziunea.
Întrebat de ce nu se teme de Nero, Apollonius a răspuns cu umor că acelaşi zeu care l-a făcut de temut pe Nero, pe el l-a făcut să nu se teamă de împărat. Ca răspuns la întrebarea: „Ce gândeşti, Apollonius, despre Nero?“ filosoful grec a răspuns: „Voi credeţi că Nero trebuie preţuit deoarece cântă, eu însă cred că trebuie preţuit mai mult când tace.“
Tigellinus a amuţit pur şi simplu o vreme, după care i-a spus că-l va lăsa liber, dar cu condiţia să aducă oameni care să depună chezăşie pentru el că nu va mai tulbura apele. Referindu-se la puterea sa de a se face nevăzut pe care o dobândise prin iniţierea acordată în Tărâmul Înţelepţilor, Apollonius a răspuns că trupul lui nu poate fi închis, aşa că nimeni nu ar risca să se pună chezaş pentru el. Temându-se să se lupte cu un „zeu“ în viaţă, Tigellinus l-a lăsat să plece liber.
Înainte de a părăsi Roma – al cărei spectacol îl dezgusta pe înţelept şi pe însoţitorii săi – Apollonius a făcut o minune, înviind o tânără fată care îşi dăduse duhul tocmai în timpul nunţii. El s-a apropiat şi a atins fata, a rostit câteva cuvinte tainice, iar aceasta s-a trezit încet, ca dintr-un somn, şi s-a reîntors sănătoasă la casa părinţilor, spre bucuria tuturor. Ca un adevărat pitagorician, înţeleptul nu a primit niciun fel de răsplată.

Apollonius este acuzat de sacrilegiu şi de conspiraţie

                  Apollonius s-a îndreptat apoi spre Grecia şi spre Spania, „la coloanele lui Heracles“. Conform doctrinei pitagoreice, Apollonius nu refuza o anumită implicare în viaţa politică, căci regimul odios al lui Nero provoca revoltă în provincii. L-a sfătuit pe guvernatorul din Baetica, ce era îngrijorat de situaţia politică din Imperiu şi i-a cerut sfatul, să se asocieze cu Vindex, guvernatorul din Galia şi să răstoarne regimul tiranic al lui Nero. De îndată ce conflictul cu Nero începe, Apollonius pleacă spre Grecia. Acolo primeşte iniţierea în misterele eleusine, ce îi fusese refuzată cu patru ani înainte de un preot orgolios, care-l calificase drept magician. De data acesta, a fost iniţiat chiar de către acel hierofant al cărui nume îl prezisese cu exactitate în urmă cu patru ani. Apollonius pleacă apoi spre Egipt, la Alexandria, unde salvează un nevinovat de la execuţie.
Şi acolo joacă rolul de consilier politic înţelept. După domnia efemeră a celor trei împăraţi care i-au urmat lui Nero, generalul Vespasian, comandant al legiunilor din Orient, a fost proclamat împărat de trupele lui. Vespasian vine la Alexandria să-l consulte pe Apollonius, chiar la templul în care acesta a ales să locuiască.
Înţeleptul îi recomandă împăratului doi consilieri buni: Eufrates şi Dion. Primul dintre ei, însă, în loc să fie recunoscător, era măcinat de invidie să vadă că împăratul era tot timpul cu Apollonius şi că îl asculta pe filosof ca un discipol. Sub domnia lui Vespasian, înţelepciunea lui Apollonius a fost atât de apreciată, încât a fost numit consilier al împăratului, post pe care şi l-a asumat până când acesta a luat decizia nefericită de a aservi din nou Grecia, fapt care l-a întristat şi l-a îndepărtat pe înţelept.
Părăsind Alexandria, Apollonius şi-a ales zece însoţitori, dintre care unul era fidelul Damis, pentru a urca pe valea Nilului. El urmărea să ajungă în ţara gymnosofiştilor, care trăiau goi, ca nişte adevăraţi iubitori de înţelepciune ce practicau doctrina austeră a cinismului filosofic. Un trimis al sfetnicului Eufrates îi aţâţase însă împotriva lui, vorbindu-l de rău pe Apollonius, calomniindu-l că se socotea mai presus decât brahmanii din India, că desconsidera Soarele, Cerul şi Pământul şi multe alte minciuni. După ce au refuzat iniţial să îl vadă pe înţelept, gymnosofiştii au sfârşit prin a accepta întâlnirea cu el. În disputa cu ei, tyanianul nu pierde prilejul de a-i apăra cu vigoare pe înţelepţii Tărâmului Divin înaintea şefului gymnosofiştilor, Thespesion. Astfel, cu toţii au realizat că neînţelegerea dintre ei a fost provocată de minciunile şi uneltirea lui Eufrates. A urmat o dispută filosofică reală, în care gymnosofiştii au încercat să pună în evidenţă simplitatea moravurilor şi a vieţii lor, în contrast cu miracolele brahmanilor care le-au fost aduse la cunoştinţă. După ce şi-au „rupt lăncile“ în disputa cu Apollonius şi au recunoscut că acesta le este cel puţin egal, s-au despărţit prieteneşte, chiar dacă unul din adepţii lor, Nilus, i-a părăsit pentru a-l urma pe Apollonius.
Înţeleptul revine apoi la Tars, unde poate să constate că moravurile au devenit mai bune decât în perioada trecerii sale din prima tinereţe. A vindecat un om tânăr şi câinele care îl muşcase pe acesta: amândoi erau turbaţi. A săvârşit şi acolo miracole. La Roma, Titus i-a succedat la tron tatălui său, Vespasian. Cerându-i-se sfatul, filosoful l-a îndrumat pe noul împărat, printre multe altele, să guverneze cu moderaţie. Titus i-a răspuns cu recunoştinţă: „În numele meu şi al ţării mele, îţi mulţumesc şi îţi voi păstra sfaturile în minte“. Împăratul Titus nu a domnit însă decât doi ani.
A urmat la tron fratele lui, Domiţian, care era prea crud şi orgolios pentru a-l asculta pe înţeleptul Apollonius. Aparenţa orientală pe care a adoptat-o filosoful, barba şi părul lui lung îl exasperau pe formalistul şi tiranicul Domiţian, care l-a depăşit pe Nero prin cruzimea sa. În urma actelor sale criminale, Senatul a fost decimat. La rândul lor, filosofii au fost crunt persecutaţi.
Cu înţelepciunea şi bunul simţ al bătrâneţii, Apollonius i-a strâns în jurul lui pe cei mai tineri din Senat şi a atras de partea sa guvernatorii provinciilor. El se afla în relaţii bune cu Orfitus, Rufus şi Nerva, care plănuiau să-l răstoarne pe tiranul Domiţian, fără să aibă însă curajul de a întreprinde ceva concret. Bănuindu-i de uneltire, acesta i-a exilat pe doi dintre ei pe câte o insulă, iar celui de-al treilea i-a impus să nu părăsească oraşul în care-şi avea reşedinţa.
Apollonius a făcut chiar atunci o nouă afirmaţie premonitorie, rostind cu tâlc în public, în faţa statuii de bronz a lui Domiţian de la Smyrna: „Smintitule, ce greşit gândeşti despre Moire (cele trei ursitoare, care stabileau destinul omului) şi Destin! Chiar dacă l-ai ucide pe omul menit să domnească după tine, acesta ar reînvia!“ Aceste cuvinte profetice au ajuns la urechile lui Domiţian de îndată, prin mijlocirea lui Eufrates. Îngrozit şi neştiind la care dintre cei trei bărbaţi de mai sus, pe care-i suspecta de complot, se referă prevestirea, Domiţian plănuia să îi asasineze pe toţi trei. El i-a scris de îndată şi guvernatorului Asiei, poruncind ca Apollonius să fie prins şi să fie adus sub escortă la Roma. Printr-o inspiraţie divină, înţeleptul fusese însă prevenit şi s-a îndreptat de bunăvoie, plin de curaj, spre Roma, trecând prin Ahaia, Corint şi Sicilia.
La Dicearchia (astăzi Pozzuoli), l-a întâlnit pe vechiul său prieten Demetrius, el însuşi exilat ca filosof. Acesta a încercat să-i schimbe intenţia, considerând că Apollonius se aruncă în gura lupului. Prin răspunsul său de o înălţime cu totul filosofică, tyanianul reînsufleţeşte curajul pierdut al adeptului său Damis, care, deşi speriat, decide în mod liber să îl urmeze, totuşi, pe înţelept. După sosirea la Roma a filosofului, delatorii îl previn imediat pe Elian, prefect al pretorului, de prezenţa lui Apollonius. Acesta este imediat înhăţat şi condus înaintea prefectului care, după ce îl repede de ochii lumii, le cere tuturor să plece ca să-l poată interoga singur. Acesta este de fapt un subterfugiu pentru a putea să se întreţină amical cu înţeleptul Apollonius, pe care îl cunoscuse la Alexandria atunci când Vespasian venise să-i ceară sfatul filosofului. Apollonius îi prezisese atunci lui Elian că va ajunge prefect, astfel că acesta îl stima din tot sufletul pe înţelept, pentru că prezicerea lui se împlinise. În acest fel, Elian i-a dezvăluit filosofului planurile mârşave ale lui Domiţian, dându-i totodată cele mai bune sfaturi pentru a se apăra în faţa lui.
Apoi Apollonius, în vârstă de 85 de ani, este închis prin decizie imperială pe o perioadă de cinci zile. În închisoare, îi consolează pe prizonieri prin filosofia şi vorba sa plină de iubire.
Tot acolo, îi demonstrează în secret lui Damis, care se lamenta disperat că îl vede astfel maltratat şi într-un mare pericol, că nu a pierdut nimic din puterea sa taumaturgică. În celula sa, pentru a-l consola pe Damis, el şi-a desfăcut lanţurile de faţă cu acest învăţăcel fidel, recurgând la puterile paranormale pe care le dobândise şi de care, ca un înţelept, nu făcea niciodată paradă. După ce l-a încredinţat în acest fel pe Damis că îi stă în orice clipă în putere să se elibereze, Apollonius s-a încătuşat din nou, folosind aceleaşi puteri supraumane şi aşteptând să vină vremea judecăţii.
Acuzat de sacrilegiu şi de conspiraţie, el este dus în faţa împăratului, care îi pune între patru ochi o serie de întrebări, încercând să-l determine să-şi recunoască vina şi să-i incrimineze astfel pe duşmanii săi Nerva, Rufus şi Orfitus. Înţeleptul i-a răspuns cu demnitate la toate întrebările, fără a se lăsa manipulat. Mânios că nu obţine nimic prin presiune, Domiţian a poruncit să i se taie lui Apollonius barba şi părul. Acestea aveau lungimea pe care le-o putuse da natura de-a lungul întregii vieţi. Apoi, filosoful a fost aruncat din nou în temniţă, cu lanţuri la mâini, până la judecata publică, ce urma să aibă loc peste câteva zile.
La procesul public, Domiţian şi judecătorii au încercat să-l menajeze pe înţelept, retrăgând unele din acuzaţiile aduse împotriva lui, cu condiţia ca el să se recunoască vinovat.
În faţa împăratului roman, Apollonius dă însă răspunsuri demne, ferme şi înţelepte, care-l înfricoşează pe tiran. Acesta îl anunţă în final că este achitat de acuzaţiile aduse. Atunci, Apollonius cere cuvântul şi îi spune de faţă cu toată lumea: „Îngăduie-mi, te rog, să vorbesc, iar dacă nu vrei, trimite pe cineva să-mi încătuşeze trupul. Te anunţ însă că nu ai să poţi face acest lucru şi cu sufletul meu. Chiar mai mult decât atât, îţi spun răspicat că nici măcar trupul n-ai să mi-l poţi încătuşa şi că nici nu mă vei putea ucide, pentru că sunt nemuritor.“ Cu aceste cuvinte, Apollonius s-a făcut nevăzut şi a dispărut cu desăvârşire din faţa ochilor asistenţei înmărmurite, care a fost martora acestei minuni. Domiţian a rămas mut de groază şi nu a mai fost capabil să judece următorul caz.
Înainte de judecată, Apollonius îl trimisese pe Damis la Demetrius, aflat la Pozzuoli şi îl rugase să-i transmită acestuia că şi el li se va alătura în scurt timp. Cei doi tocmai se lamentau că Apollonius nu mai apare, când au devenit martorii unei noi minuni: apariţia miraculoasă în faţa ochilor lor a înţeleptului, pe care l-au îmbrăţişat cu drag.
Apollonius şi Damis s-au întors apoi în Grecia, unde după ce se aflase de arestarea sa, nimănui nu-i mai venea să creadă că înţeleptul era prezent în carne şi oase.

Dispariţia misterioasă a lui Apollonius din Tyana

                 Bătrânul înţelept şi-a continuat netulburat perpetuul periplu pe la temple. Vizitează templul lui Trofonios, fiul lui Apollo, de la peştera Lebadeea (astăzi, Livadia, în Beoţia), unde dorea să coboare în grotă pentru a consulta oracolul. Preoţii nu au vrut să-i îngăduie, spunând mulţimii care-l însoţea că Apollonius este un magician, iar în faţa lui pretextând că este o zi nefastă. Filosoful a ţinut, netulburat, tinerilor care-l însoţeau, o cuvântare despre ritul cu totul special al acestui oracol, care dădea răspunsul chiar prin fiinţa celui care-l consulta. La lăsarea serii, s-a înapoiat la templu şi a smuls barele de la poarta intrării în peşteră, coborând în grotă înveşmântat cu mantia de sărbătoare. Zeul a încuviinţat pe deplin acţiunea lui Apollonius, căci li s-a arătat în vis preoţilor, mustrându-i pentru atitudinea lor şi poruncindu-le să meargă să-l întâmpine pe înţelept în dreptul aşezării Aulis, unde se afla una dintre ieşirile din peşteră. Apollonius a apărut exact acolo după şapte zile, purtând cu el un sul de pergament pe care se aflau înscrise răspunsurile la întrebarea pe care şi-o pusese la intrare: „Trofonius, ce filosofie consideri tu că este cea mai împlinită şi mai pură?“ Iar pergamentul fusese inscripţionat, în mod miraculos, cu învăţăturile lui Pitagora, pe care oracolul le încuviinţa. Tradiţia spune că această carte s-ar fi păstrat la Antium, în Italia, după ce i-a fost dăruită împăratului Hadrian. Apollonius a cunoscut atunci apogeul gloriei lumeşti, toţi tinerii greci aspirând să fie iniţiaţi în doctrina practică pitagoreică, în vreme ce retorica era abandonată ca fiind ştiinţa seacă a limbuţiei.
Următoarea perioadă a petrecut-o la Efes, unde a predat filosofia, urmat peste tot de ceata sa de învăţăcei. Acolo, în anul 96, într-o după-amiază, atunci când le vorbea mulţimilor din Efes, centenarul Apollonius s-a întrerupt în mijlocul discursului său şi, deodată, a strigat: „Tiranul va fi asasinat chiar azi. Chiar acum, pe Atena, nu este decât o clipă până la asasinarea tiranului, cea care va urma tăcerii mele!“ Apoi, el a explicat mulţimii care rămăsese stupefiată că Domiţian tocmai fusese asasinat. În acea epocă, veştile de la Roma ajungeau la Efes în câteva zile. Abia când curierul a sosit aducând vestea despre asasinarea lui Domiţian la Roma, lumea a înţeles cu adevărat ceea ce le prezisese Apollonius. S-a confirmat că evenimentul se produsese exact în momentul în care înţeleptul îşi ţinea discursul.
Treizeci de zile mai târziu, Nerva i-a urmat lui Domiţian la cârma Imperiului Roman şi el i-a cerut imediat tyanianului să-i fie sfetnic. Pe loc, înţeleptul s-a simţit inspirat să-i trimită drept răspuns următoarele cuvinte, care au fost considerate ciudate la început, dar care prevedeau scurta domnie a acestui împărat şi sfârşitul trupesc foarte apropiat al lui Apollonius: „Vom fi împreună, împărate, pentru multă vreme, atunci când niciunul dintre noi nu va domni asupra altor oameni şi totodată nimeni nu va domni asupra noastră, cu excepţia Celui Preaînalt.“
Apoi, precum multe alte fiinţe nobile care vor să-i scutească pe apropiaţi de spectacolul părăsirii definitive a acestei lumi, Apollonius l-a trimis pe Damis la Roma pentru a duce un mesaj de taină pentru Nerva şi cu această ocazie a profitat totodată de posibilitatea de a dispărea. Înainte de plecarea lui Damis, Apollonius i-a vorbit într-un fel prevestitor, care l-a mişcat profund pe acesta, chiar dacă nu a intuit ce urma să se petreacă: „Damis, chiar de vei filosofa de unul singur, păstrează mereu amintirea chipului meu în faţa ochilor tăi!“
Nimeni nu a ştiut unde a dispărut atunci Apollonius din Tyana. În orice caz, tot ceea ce ştim cu siguranţă este faptul că Damis nu l-a regăsit la întoarcerea sa. Au circulat la scurt timp după aceea o seamă de legende; dar este un fapt binecunoscut că nimeni nu i-a găsit vreodată nici trupul şi nici mormântul. A fost oare Apollonius din Tyana capabil să-şi prelungească chiar foarte mult viaţa dincolo de cei 100 de ani pe care se ştie cu siguranţă că-i atinsese? S-a întors, el oare, în tărâmul transhimalayan misterios al înţelepţilor SHAMBALA-ei? Ulterior au existat mai multe mărturii în conformitate cu care Apollonius din Tyana a dispărut pentru totdeauna din lumea materială şi apoi s-a reîntors în tărâmul misterios al SHAMBALEI, unde se pare că trăieşte chiar şi acum, alături de alţi mari înţelepţi care sălăşluiesc în acel Tărâm Divin. Printre ei îi amintim pe contele de Saint Germain, Mahatmakut Humi, Mahatma Morya, Nicolas Flamel şi soţia sa Perenelle.
Este de asemeni sigur faptul că după dispariţia misterioasă a lui Apollonius din Tyana, părerea cea mai răspândită printre cei care au trăit în timpul lui era aceea că înţeleptul era nemuritor. Dintre toţi adepţii înţeleptului, doar un novice venit recent la Tyana credea că nici măcar sufletul nu este nemuritor. El se plângea la o întrunire a învăţăceilor că se ruga deja de zece luni de zile ca Apollonius să-i apară şi să-i dezvăluie adevărul despre natura sufletului, dar cu toate acestea, Apollonius nu-i dădea niciun semn. Cinci zile mai târziu, incredulul elev a adormit brusc în toiul unei alte reuniuni a învăţăceilor după care, deodată, a tresărit emoţionat din somn, strigând: „Să ştii că acum te cred pe deplin!“ Cei de faţă l-au întrebat ce se petrece, iar el le-a spus: „Cum, nu vedeţi că înţeleptul Apollonius se află chiar acum printre noi? El mă mustră că încă mă îndoiesc de nemurirea sufletului, ascultă totodată atent discuţia pe care tocmai o purtăm şi ne rosteşte versuri atât de frumoase! Iată ce recită:
„Nemuritor e sufletul, dar el nu este-al tău, ci al Divinului.
Atunci când trupul piere, sufletul, întocmai ca un cal scăpat din frâu,
Se-nalţă, sare înainte şi se-amestecă în aerul uşor,
Se leapădă de vraja chinului şi a robiei grele îndurate.
Dar ce folos ai tu ştiind aceasta?
Vei crede, când nu vei mai fi în trup.
Iar câtă vreme eşti printre cei vii, de ce să te frămânţi cu-această taină?“
În felul acesta, acţionând din lumea cea tainică ce există dincolo de moarte, marele înţelept din Tyana – Apollonius – a urmărit să facă pentru noi, oamenii, încă un miracol. Aceasta este viaţa exemplară a extraordinarului taumaturg Apollonius din Tyana, lumină vie a înţelepciunii nepieritoare într-o lume aflată în plină transformare. Se cunoaşte cu oarecare aproximaţie data dispariţiei sale terestre, căci Nerva a fost împărat între anii 96 şi 98 d.Cr.
În conformitate cu viziunea mai multor înţelepţi şi iniţiaţi, Apollonius din Tyana a atins starea de nemurire iniţiatică. Această etapă implică trecerea la o condiţie care este în totalitate supraomenească, iar adeptul care o atinge părăseşte în mod definitiv sfera aparenţelor sensibile. Astfel de mari iniţiaţi dispar la un moment dat cu trup cu tot din lumea fizică, pentru că ei ating o stare de eliberare deplină de limitele spaţiului şi ale timpului şi se duc într-un tărâm misterios, cum ar fi de exemplu: Tărâmul SHAMBALA-ei, Muntele ori Insula Nemuritorilor tradiţiei chinezeşti sau Tărâmul Sfântului Ioan.
I se atribuie lui Apollonius diferite opere, astăzi pierdute, printre care amintim: Apologia (proiect de apărare în faţa lui Domiţian), un tratat de astrologie (în patru volume), Despre sacrificii (citat de către Eusebiu din Cezareea), Imn pentru Memorie, Doctrina lui Pitagora, Testament, Scrisori, Nuctemeron.
Dincolo de aparenţe, acest mare taumaturg nu este un simplu făcător de minuni; el merită cu prisosinţă să fie înscris pe lista acelor rare fiinţe umane care constituie verigile marii Tradiţii Universale.

Cuvinte pline de înţelepciune ale lui Apollonius din Tyana

O profundă scrisoare filosofică pe care Apollonius din Tyana i-a trimis-o prietenului său Valerius, pentru a-i prezenta anumite adevăruri fundamentale despre viaţă şi moarte

Trebuie să ştii că în realitate nicio fiinţă umană nu moare decât în aparenţă şi, în mod asemănător, nimeni nu se naşte decât în aparenţă. Ceea ce mulţi dintre noi numim naştere este, de fapt, o trecere de la esenţă la starea de substanţă. Iar ceea ce mulţi consideră ca fiind o moarte este, dimpotrivă, un proces de trecere de la substanţă la esenţă. Pentru cel înţelept, în realitate nimic nu se naşte şi nimic nu moare, căci mai întâi totul apare şi devine vizibil, pentru a dispărea mai apoi şi a deveni invizibil. Primul efect este produs atunci când se amplifică densitatea materiei, iar al doilea ni se revelează prin descoperirea subtilităţii esenţei, care rămâne mereu aceeaşi şi care se află atât într-o neîncetată mişcare, cât şi într-un repaus aparent. Ceea ce îi este propriu întregului în această modificare de stare este faptul că modificarea ce apare nu vine din exterior: fie că întregul se subdivide în părţi, fie că părţile se reunesc într-un întreg, ansamblul grandios ce există este întotdeauna unul. Cineva va întreba, poate: ce este acel ceva care este când vizibil, când invizibil, care se compune atât din aceleaşi elemente, cât şi din elemente diferite? La o astfel de întrebare se poate răspunde că, atunci când elementele constituie un bloc, ele sunt vizibile din cauza masei lor; dimpotrivă, când sunt spaţializate, subtilitatea lor, care apare atunci, le face să fie invizibile. Materia pe care o vedem cu toţii este în mod necesar fie închisă, fie răspândită în afara vasului etern care o conţine, dar trebuie să ştii că, în realitate, ea nici nu se naşte şi nici nu moare…
Cum a fost, oare, posibil ca o iluzie atât de grosolană ca aceasta să subziste aşa de mult timp? Aceasta s-a petrecut şi pentru că unele persoane şi-au imaginat că erau active când, de fapt, ele erau pasive; ele nu ştiu că părinţii sunt, de fapt, mijloacele şi nu cauzele a ceea ce numim naşterile copiilor, tot aşa precum pământul care face să iasă din sânul său plantele, dar de fapt nu el este acela care le produce. Nu indivizii vizibili sunt cei care se modifică, ci substanţa cea universală este cea care se modifică în fiecare dintre ei. Şi ce alt nume am putea să-i dăm acestei substanţe, decât acela de substanţă primară? Ea este singura care fiinţează şi se menţine; ea, ale cărei modificări sunt nesfârşite, este zeul etern al cărui nume şi a cărui figură le uităm, din cauza erorii în care ne complacem, văzând, în schimb, doar numele şi figura fiecărui individ, fără să-i intuim esenţa. Dar aceasta nu este încă mai nimic. Plângem atunci când un individ devine zeu, nu printr-o transformare a naturii sale proprii, ci printr-o tainică modificare de stare. Nu trebuie să deplângem niciodată moartea, care de fapt este o transformare de stare, ci dimpotrivă, trebuie s-o onorăm şi s-o venerăm aşa cum se cuvine, pentru că ea este un prilej de trecere.
Pe Pământ, cea mai strălucită dintre toate este o mare putere esenţială, iar printre cele înzestrate cu o mare putere, de preferat este doar ceea ce este veşnic şi de sine stătător. Este oare în acord cu respectul pe care-L datorăm Celui Preaînalt (lui DUMNEZEU) ca noi să ne plângem de înfăptuirea Voinţei Sale? Dacă există cu adevărat o ordine în univers şi dacă această ordine este reglată de către Cel Preaînalt, cel drept nu va dori fericirile pe care Cel Preaînalt nu le are pentru el; o astfel de dorinţă este inferioară, căci ea vine dintr-o tendinţă egoistă, inferioară şi care este contrară ordinii divine. Cel drept şi înţelept va primi ca pe o fericire tot ceea ce i se petrece. Adânciţi-vă fără încetare în înţelepciunea Celui Preaînalt şi urmăriţi să vă vindecaţi cât mai repede sufletul de rău, urmăriţi să faceţi dreptate şi să-i corectaţi pe cei vinovaţi. Aceasta vă va face să vă uitaţi lacrimile; nu trebuie să vă gândiţi niciodată la voi înainte de a vă gândi cu iubire, bunătate şi bun simţ la ceilalţi. Trebuie să faceţi tocmai contrariul, fiind plini de iubire. Vreţi să ştiţi ce este moartea? Chiar dacă o să mă faceţi să pier imediat după ultimul cuvânt pe care îl rostesc, veţi descoperi de îndată că, fiind complet lipsit de învelişul meu material, devin apoi cu mult mai puternic şi mai liber decât voi.

DESPRE SPIRITELE NATURII

MEDITAŢIA DE ASIMILARE A ENERGIEI FOTONICE


oceanoluce01
În acest moment relaxaţi-vă .
Centraţi-vă în inima voastră şi spuneţi:

•Exprim intenţia către sinele meu Divin, către ghizii mei spirituali şi către îngerii mei personali de a mă asista şi ajuta în călătoria mea de evoluţie către un nivel superior de vibraţie. Relaxaţi-vă total corpul şi începeţi respiraţia pranică, conştientă .

•Deschid toate faţetele emoţiilor mele care sunt pline de temeri şi frici limitatoare şi le înteleg şi le eliberez . Cer prin intenţie ca aceste energii pe care le respir să absoarbă îndoielile şi fricile mele cele mai profunde . Mă conectez la Sinele meu Superior şi mă angajez să renunţ la aceste temeri care m-au ţinut în suferinţă şi mi-au provocat bolile, disfuncţionalităţi în corpul fizic.Continui să respir prana şi foton abandonându-mă Sinelui Divin care ştie care este binele meu cel mai înalt.

•Respiraţi şi conştientizaţi că energia este captată de chakra coroanei şi o aduce în corpul vostru. Fotonul împreună cu prana intră în celula Divină –Glanada pineală şi sunt aliniate , echilibrate .

•Exprim intenţia, ca fiecare celulă din organism să fie procesată şi aliniată la noua energie.

•Exprim intenţia ca această energie să pătrundă în miezul fiecărei celule din organismul meu şi să fie reunite cu nivelul superior de Divinitate , cu Sinele meu Divin.

•Exprim intenţia ca matricea energetică a fiecărei celule din organismul meu să fie adaptată pentru a permite integrarea în corp a unei cantităţi mai mari, din ce în ce mai mari de energie pură , fără a-mi afecta buna funcţionare a formei fizice.

•Exprim intenţia ca energia fotonică să intre în corpul meu şi în stare de somn, aceste transformări ale corpului meu fizic să se producă încetul cu încetul , pentru a mă putea adapta.

•Concentraţi-vă respiraţia spre zonele în care ştiţi că aveţi disfunctionalităţi şi respiraţi conştient în acele zone.

•Practicaţi această respiraţie pranică şi inhalare de fotoni , apoi expiraţi-i şi construiţi prin intenţie un balon de fotoni în jurul vostru . Staţi în acest balon şi luaţi atâta energie din foton cât aveti nevoie..

•Exprim intenţia de a primi din balonul de energie cu care sunt înconjurat , atât cât îmi este necesară pentru reconstrucţia şi evoluţia corpului meu .

•Cer ajutor Sinelui Divin pentru a-mi furniza ce trebuie să ştiu şi să fac în această meditaţie de asimilare a energiei pentru binele meu cel mai înalt .

•Accept acest ajutor Divin şi sunt recunoscător/ recunoscătoare pentru acest lucru.
Şi aşa este.

Mulţumesc Tatălui Creator, Mamei Pământesti şi lucrătorilor lor.

Dincolo de cele 5 simțuri