În sens pur etimologic, cuvântul inteligenţă denotă capacitatea de a discerne, de a separa, de a alege între diferite alternative şi de a putea lua decizia cea mai potrivită. O persoană inteligentă este, de fapt, o persoană care ştie să separe esenţialul de neesenţial, ceea ce este valoros de ceea ce este lipsit de valoare, ceea ce îi este necesar pentru a desfăşura o anumită activitate de ceea ce este irelevant pentru această activitate. Cuvântul latin “intelligentia” provine din intelligere, termen compus din intus (între) şi legere, care înseamnă a allege sau a citi. A fi inteligent înseamnă, prin urmare, a şti să alegi cea mai bună alternativă dintre mai multe, dar şi a şti să citeşti în interiorul lucrurilor.
Acest lucru este posibil dacă, înainte de a alege, ai capacitatea de a delibera, de a cântări argumentele pro şi contra ale unei asemenea decizii şi de a anticipa posibilele consecinţe care decurg din asta. Inteligenţa permite să păstrezi cu ajutorul memoriei experienţele din trecut şi să anticipezi, cu ajutorul imaginaţiei, scenariile ipotetice din viitor. Această calitate, după ce este exersată din plin, salvează fiinţa umană de multe eşecuri din viaţa sa şi îi deschide porţile spre dobândirea succesului personal, afectiv şi profesional. Condiţia umană este sărmană. Fiinţa umană este animalul cel mai neajutorat: se naşte gol, desculţ şi lipsit de apărare, dar îi sunt date două posibilităţi, după cum spunea Aristotel: mâinile şi mintea, prin care le depăşeşte pe toate celelalte animale şi cu care realizează, într-o oarecare măsură, orice lucru.
Inteligenţa este mijlocul care oferă deschiderea spre ansamblu şi puterea de a cuceri adevărul. Ea îl face pe om capabil de a transcende, de a depăşi orice limită. Inteligenţa se poate defini şi ca puterea de a învăţa sau de a înţelege, ca aptitudinea de a cunoaşte, de a înţelege ceva. Inteligenţa permite elaborarea de răspunsuri complexe în situaţii fundamentale ale vieţii, răspunsuri gândite şi meditate care depăşesc logica mecanică a impulsului. Prin inteligenţă se mai poate înţelege şi acea capacitate care permite să ne adaptăm destul de repede posibilităţilor disponibile şi să ne confruntăm cu situaţii noi pe care nu le-am prevăzut dinainte. În viaţa unei persoane există multe probleme de rezolvat. O persoană produce ceva în mod inteligent atunci când creează ceva ce nu există în mediul înconjurător şi care este necesar.
Inteligenţa se poate caracteriza şi ca un ansamblu de aptitudini pe care oamenii le folosesc cu succes pentru a-şi realiza obiectivele alese în mod raţional, oricare ar fi aceste obiective şi oricare ar fi mediul înconjurător în care acestea s-ar afla. Autoguvernarea mentală este o putere, este produsul direct al inteligenţei. Scopul acesteia este furnizarea mijloacelor de a ne guverna pe noi înşine, în aşa fel încât gândurile şi acţiunile noastre să fie organizate, coerente şi adecvate atât nevoilor noastre interne, cât şi nevoilor mediului înconjurător. Inteligenţa este acea putere care permite cunoaşterea realităţii în diverse grade şi niveluri de profunzime. O persoană inteligentă are puterea de a-şi conduce viaţa şi capacitatea de a evita ca alţii să-i dirijeze viaţa, în alte scopuri.
Ştie să se adapteze circumstanţelor, descoperă elementele valoroase care există în ea şi are capacitatea de a ocoli elementele negative. Prin urmare, inteligenţa îndeplineşte o funcţie de adaptare: face posibile traiul şi supravieţuirea. Inteligenţa animalelor face acelaşi lucru, în felul ei, dar cea umană o face într-o formă extravagantă. Se adaptează mediului, adaptând mediul la nevoile sale. Se pare că nu se delectează cu liniştea, pune mereu inima mai presus de orizont, deoarece îşi creează încontinuu noi ţeluri care îi provoacă neîncetate dezechilibre. O fiinţă vie îşi dirijează viaţa în mod inteligent atunci când pune în practică o conduită caracterizată prin următoarele trăsături: să aibă raţiune, să nu se abată de la încercările anterioare sau să repete fiecare nouă încercare; să reacţioneze la situaţiile noi care nu sunt tipice nici pentru specie, nici pentru individ. Ceea ce numim inteligenţă este, înainte de toate, capacitatea pe care o are aceasta de a se crea singură.
CE ESTE INTELIGENŢA SPIRITUALĂ?
Howard Gardner a numit inteligenţa spirituală inteligenţă existenţială sau transcendentă şi a definit -o drept „capacitatea de a se situa pe sine în raport cu cosmosul, precum şi capacitatea de a se situa pe sine în raport cu trăsăturile existenţiale ale condiţiei umane, ca de exemplu semnificaţia vieţii, semnificaţia morţii şi scopul final al lumii fizice şi psihologice în experienţe profunde precum dragostea pentru o altă persoană sau adâncirea într-o opera de artă”.
Dahar Zohar, profesoară la Universitatea Oxford şi lan Marshall, psihiatru la Universitatea din Londra, au descoperit că, atunci când persoanele realizează o practică spirituală sau vorbesc despre sensul global al vieţilor lor, undele electromagnetice din creierul lor prezintă oscilaţii de până la patruzeci de megaherţi prin neuroni. Aceste oscilaţii străbat tot creierul, dar prezintă o oscilaţie mai mare şi stabilă în lobul temporal. După părerea lui Zohar, inteligenţa spirituală activează undele cerebrale, permiţând ca fiecare zonă specializată a creierului să tindă spre un întreg funcţional.
Potrivit investigaţiilor sale, persoanele care cultivă această formă de inteligenţă, ultima care a fost cercetată până în prezent, sunt mai deschise spre diversitate, au o vădită tendinţă de a se întreba de ce şi pentru ce există lucrurile, caută răspunsuri fundamentale şi, în plus, sunt capabile de a înfrunta greutăţile vieţii, dând dovadă de curaj. Din perspectiva sa, persoanele inteligente din punct de vedere spiritual sunt în căutarea unei concepţii asupra lumii, tind să-şi evalueze acţiunile şi întregul lor traiect, precum şi opţiunile lor de viaţă. Inteligenţa spirituală permite, deci, accesul la semnificaţiile profunde, punerea în discuţie a scopurilor existenţei şi a celor mai importante motivaţii ale acesteia. Inteligenţa eului profund este cea care se înfruntă cu problemele grave ale existenţei şi, cu ajutorul ei, caută răspunsuri credibile şi raţionale.
Viaţa spirituală
Viaţa spirituală nu este o viaţă paralelă cu cea trupească; cele două sunt unite în mod intim. Cine o cultivă trăieşte mai intens fiecare senzaţie, fiecare atingere, fiecare experienţă, fiecare relaţie interpersonală. Când afirmăm că fiinţa umană este capabilă de o viaţă spirituală ca urmare a inteligenţei sale spirituale, ne referim la faptul că posedă capacitatea necesară pentru un tip de experienţe, de întrebări, de mişcări şi de operaţiuni care sunt posibile numai la ea şi care nu numai că nu o îndepărtează de realitate, de lume, de materialitate şi de natură, ci, din contră, îi permite să trăiască cu mai multă intensitate, cu mai multă pătrundere, afundându-se până la ultimele niveluri. Viaţa spirituală eliberează fiinţa umană de rânduiala necesităţilor şi tocmai acest lucru o transformă în persoană.
Urmând gândirea lui Max Scheler, numim persoană acea fiinţă care se poate comporta în mod liber, în orice împrejurare; acea fiinţă capabilă să se opună oricărei situaţii, nu numai unei situaţii externe, ci şi interne. Această capacitate are nevoie, de educaţie, de cultivarea inteligenţei spirituale. „Spiritualul – afirmă Viktor Frankl – nu se dizolvă niciodată într-o situaţie; mereu este capabil să se distanţeze de situaţie fără să se dizolve în ea; să păstreze distanţa, să ia atitudine faţă de situaţie. Spiritualul posedă libertate pornind de la acea distanţă şi doar din perspectiva libertăţii sale spirituale, fiinţa umană se poate hotărî într-un sens sau altul, în favoarea sau contra unei dispoziţii, a unei baze caracterologice sau a unei predispoziţii instinctive. Într-un cuvânt, doar din perspectiva libertăţii sale spiritual omul poate să-şi afirme sau să-şi nege instinctul.” (Francesc Torralba-Inteligenta-spirituala)
Ce este SQ – Inteligenţa Spirituală?
