Cunoaşterea Naturală şi Supranaturală

Dumnezeu

          Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui se întemeiază pe bunăvoinţa Sa de a ni se descoperi El Însuşi ca fiinţă spirituală personală, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe posibilitatea omului ca fiinţă naturală de a intra în dialog, de a vorbi cu Dumnezeu (Fc 1,28). Şi deşi această cunoaştere are în conţinutul ei adevăruri tainice şi necuprinse, ea este obiectivă şi sigură pentru că vine de la Dumnezeu putându-se ajunge la înţelegerea ei prin credinţă (Evr. 11,3), la care adăugându-se trăirea ei, prin asceză (eliberarea de patimi) şi iubire, se poate pătrunde în cuprinsul ei în bună măsură, potrivit harului primit de la Dumnezeu, în parte chiar în viaţa aceasta, iar desăvârşit în cer, prin vedere, prin intuiţie, „faţă către faţă” (1 Co 13,12; 2 Co 5,7).

          Dumnezeu este fiinţa absolută, existentă prin sine Însăşi, adică avându-Şi în Sine temeiul sau cauza existenţei Sale şi posedând plenitudinea tuturor perfecţiunilor, El fiind însăşi perfecţiune. Şi aşa fiind, evident că Dumnezeu nu este doar un principiu abstract, ci fiinţă personală cu toate atributele spirituale, conştiinţă, raţiune, simţire, voinţă. Acestea sunt de la sine înţelese în numirea lui Dumnezeu. Căci dacă Dumnezeu n-ar fi fiinţă personală, atunci omul n-ar putea sta în legătură cu El şi deci religia n-ar putea să existe decât ca simplă iluzie. Apoi, Dumnezeu ar fi inferior omului, lipsit fiind de însuşirile spirituale pe care le are omul, El nemaifiind ceea ce este, adică Dumnezeu.

          Din caracterul de fiinţă absolută al lui Dumnezeu rezultă că numai El există cu necesitate şi că tot ceea ce există în afară de El este contingent, relativ, este operă a lui Dumnezeu. (Contingent este un lucru atunci când îşi are cauza existenţei în afara lui, dependent fiind de acesta şi deci putând să existe, şi să nu existe, în funcţie de cauză. Opusului contingentului este necesarul). Dumnezeu este absolut şi transcendent, lumea este contingentă, relativă. Totul este de la Dumnezeu, numai răul, opului binelui, nu este de la Dumnezeu, ci e lipsa Lui.

          Fiinţa lui Dumnezeu este pur spirituală şi mai presus de lume. „Dumnezeu este duh” (spirit), ne spune Mântuitorul (In 4,24). Spirit sau duh (suflet) are şi omul, dar fiinţa spirituală dumnezeiască este infinit superioară spiritului omenesc, din care cauză ne aflăm în imposibilitate de a-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum ne cunoaştem pe noi şi pe semenii noştri. Ne putem însă înălţa sufletul spre Dumnezeu şi putem să-L cunoaştem în măsura în care El ni Se descoperă şi ne luminează mintea, îndreptând-o spre El şi spre energiile Lui, fiind Creator, Proniator, Mântuitor, Sfinţitor, Desăvârşitor..

          Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui are o importanţă cu totul deosebită, pentru că prin ea se pune în lumină demnitatea noastră de făpturi raţionale purtătoare ale chipului lui Dumnezeu, iar prin dreapta aplicare în viaţă a acestei cunoaşteri se pune temei puternic fericirii din această viaţă, asigurându-se totodată fericirea şi în viaţa viitoare, cea veşnică, pentru că „viaţa veşnică este: ca să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis”, zice Mântuitorul către Tatăl (In 17,3).

          Pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi a energiilor şi lucrărilor Lui (lucrări creatoare, proniatoare, mântuitoare, sfinţitoare, desăvârşitoare, în nedespărţită unitate cu Fiinţa Lui, dar prin care se face cunoscut şi se comunică în afara Fiinţei), două căi ne sunt deschise: calea naturală, numită revelaţie naturală, şi calea supranaturală, numită Revelaţie supranaturală.

          Calea naturală se numeşte aşa fiindcă pleacă de la noi spre Dumnezeu, adică de la observarea naturii şi a fenomenelor care se petrec în ea, toate considerându-se ca avându-şi ultima cauză în lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, şi astfel putându-se atribui lui Dumnezeu însuşiri corespunzătoare, ca: înţelepciune, atotputernicie etc., întrucât totdeauna efectele arată sau spun minţii dornice de cunoaştere ceva despre cauza care le-a produs. Şi întrucât cunoaşterea câştigată pe această cale este rezultat al strădaniilor raţiunii omeneşti, ea ase numeşte cunoaştere raţională sau cale raţională, evident subânţelegându-se că şi raţiunea (mintea) este tot de la Dumnezeu, Care a înzestrat-o cu putere proprie de cunoaştere. Şi e firesc lucru ca omul, fiind făcut după chipul lui Dumnezeu (Fc 1,27), să tindă pentru cei ce văd şi gândesc asupra celor văzute în lume, „cele nevăzute ale lui Dumnezeu, puterea Lui cea veşnică şi a Lui dumnezeire se văd prin cugetare de la începutul lumii, în făpturile Lui” (Rm 1,20), pentru că „cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps 18,1); cum zice şi Fericitul Augustin: „Făcut-ne-ai căutători (năzuitori) spre Tine, Doamne, şi neliniştită este inima mea până se va odihni întru Tine” (Fecisti no sad te, Domine, et inquietum est cor meum donec requiescat in te). Avem la dispoziţie sau o înclinaţie înnăscută spre Dumnezeu, înclinaţie care este şi ea dar divin sădit în suflet, şi care, urmată şi cultivată, duce la cunoaşterea lui Dumnezeu, însă dacă rămâne acoperită sau chiar zădărnicită şi nemanifestată, face inutilă orice argumentare din extern referitoare la cunoaşterea lui Dumnezeu.

          Calea supranaturală de cunoaştere pleacă de la Dumnezeu spre oameni; ea este cunoaştere prin Descoperire sau Revelaţie divină, începând cu Revelaţia din paradisul pământesc, făcută primilor oameni, continuând în Vechiul Testament, prin patriarhi şi prooroci, şi desăvârşindu-se prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos. „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, către sfârşitul acestor vremuri ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1,1).

          Cele două căi, naturală şi supranaturală, de cunoaştere a lui Dumnezeu există, fireşte, după voinţă dumnezeiască şi, ca urmare, stau în strânsă şi armonică legătură între ele şi niciodată în opoziţie, ci sprijinindu-se şi completându-se reciproc, dar cea supranaturală este superioară celei naturale, atât după întindere, cât şi după conţinut; şi, unite şi bine înţelese, ne oferă putinţa ca să ne dăm seama în ce raport stă lumea cu Dumnezeu, să apreciem după cuviinţă îndatoririle omului pentru a corespunde scopului în vederea căruia a fost creat, păstrându-şi şi afirmându-şi demnitatea de purtător al chipului Creatorului său, printr-o viaţă morală curată şi înaintând cu voinţă hotărâtă şi cu ajutor haric pe drumul mântuirii şi desăvârşirii.

          Ţinând seama de toate aceste şi rezumându-le, reţinem, referitor la cunoaşterea noastră, despre Dumnezeu şi lucrurile Lui, că ea este: a. nedeplină; b. indirectă; c. analogică, d. simbolică.

  • Nedeplină, pentru că puterea noastră de cunoaştere, ca şi în toate privinţele, este limitată, mărginită, iar Dumnezeu este nemărginit în orice privinţă. „Cunoştinţa noastră e în parte, şi prorocia noastră tot în parte… Acum vedem ca prin oglindă, în chicitură” (1 Co 13,9,12); „Mărginitul nu-L poate cuprinde pe Cel nemărginit” (Fer. Augustin); căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (In 1,18), El fiind „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată” (1 Tim 6,16), de care nu te poţi apropia; pe Dumnezeu, abia în viaţa cealaltă „Îl vom vedea precum este” (1 In 3,2).
  • Indirectă, pentru că numai plecând de la observarea lumii şi a lucrurilor din ea tragem concluzii cu privire la existenţa, Fiinţa şi însuşirile (atributele) lui Dumnezeu, în lume toate fiind mărginite, iar la Dumnezeu toate nemărginite.
  • Analogică sau prin comparaţie, pentru că numai aşa, adică prin comparaţie cu lucrurile sau existenţele din lume, putem să-L cugetăm pe Dumnezeu, iarăşi negând orice mărginire la Dumnezeu.
  • Simbolică, pentru că numai prin imagini sau figuri, adică prin simboluri, putem să expunem sau să formulăm, nouă înşine ca şi altora, ideile şi cunoştinţele despre Fiinţa lui Dumnezeu, care ne rămâne nepătrunsă în Sine. Astfel, şi Sfânta Scriptură Îl numeşte pe Dumnezeu „lumină neapropiată” (1 Tim 6,16),”foc mistuitor” (Evr 12,29) etc.

          Aici, în viaţa aceasta, cunoaşterea noastră religioasă, deşi obiectivă şi sigură ca întemeiată pe Revelaţie, este şi rămâne cu aceste note (nedeplină indirectă, analogică şi simbolică), cu toată că „cerurile spun mărirea lui Dumnezeu…” (Ps 18,19), pentru că „nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul, fără numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, fără numai Fiul şi acela căruia Fiul va voi să-i descopere” (Mt 11,27).

Cunoaşterea catafatică şi apofatică

          După forma de exprimare în general, afirmativă sau negativă, a cunoaşterii noastre despre Dumnezeu, această cunoaştere poate fi împărţită în catafatică (de la gr. καταφατικος = afirmativ) şi apofatică (αποφατικος = negativ=. Teologia utilizează aceste două numiri, catafatic şi apofatic, în înţelesul de căi de cunoaştere religioasă şi forme de exprimare a acestei cunoaşteri, cale afirmativă şi cale negativă, ca şi teologie catafatică şi teologie apofatică.

          Astfel, despre Dumnezeu afirmăm că este Cel viu şi personal, că este spirit absolut, că are toate perfecţiunile în sens absolut, că este atotbun, iubire, atotştiutor, atotînţelept, atotdrept, atotputernic etc. Acest chip de afirmare a adevărurilor despre Dumnezeu se numeşte catafatism.

          Cunoaşterea apofatică se caracterizează prin negarea oricărei imperfecţiuni în Dumnezeu, ceea ce, în fond, înseamnă afirmarea tuturor perfecţiunilor în El. În transcendenţa Fiinţei Sale personale, Dumnezeu rămâne necunoscut şi necuprins.

          Dumnezeu nu poate fi cunoscut în acelaşi chip în care sunt cunoscute realităţile din lumea creată, folosind ideile sau noţiunile de timp şi spaţiu şi raporturile dintre fenomenele naturale, fiindcă Dumnezeu le transcede pe toate. Astfel, spunându-se că Dumnezeu umple timpul şi spaţiul, nu s-a afirmat destul despre Dumnezeu, întrucât El depăşeşte toate în chip absolut, le transcede, fiind veşnic şi necuprins, nemărginit. De aceea, afirmându-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune mai mult despre El, despre misterul divin inefabil, inexprimabil în grai omenesc, decât se spune în concepte şi noţiuni afirmative. Teologia apofatică, apofatismul, susţine că negaţiile, anume propoziţiile negative despre perfecţiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite, adică mai corespunzătoare obiectului la care se referă, adică la profunzimea misterului dumnezeiesc, pe care caută să-l exprime depăşind existenţele create. Dar cu toate acestea, misterul Fiinţei dumnezeieşti depăşeşte sau transcede atât catafatismul, cât şi apofatismul, rămânând în sine incognoscibil, de necunoscut, incomprehensibil, de necuprins cu mintea, şi inaccesibil, de neajuns la el prin puteri proprii.

          Cu toate acestea, apofatismul nu înseamnă agnosticism, adică lipsă de cunoaştere obiectivă, nici ignoranţă sau incultură, ci depăşire a mijloacelor obişnuite de cunoaştere. În fond, teologia apofatică se întemeiază pe ideea că Dumnezeu Cel viu, incognoscibil şi incomprehensibil, este în toată deplinătatea Sa mai evident spiritul omenesc decât toate celelalte existenţe. Este vorba, aşadar, nu despre o existenţă demonstrată logic, ci supralogic, prin evidenţa trăită a existenţei lui Dumnezeu şi prin orientarea firească a omului, ca dorinţă, ca nostalgie, spre Părintele lui ceresc. Iar evidenţa trăită a existenţei lui Dumnezeu presupune o pregătire pentru ea, printr-o strădanie spirituală, prin păşirea hotărâtă pe urcuş duhovnicesc, cu ajutor haric de la Dumnezeu şi cu râvnă, cu ferirea de patimi, cu asceză şi cu rugăciune din partea omului credincios. Acestui urcuş spiritual nu i se pune oprelişte, ci, dimpotrivă, neîncetat îndemn de înaintare (1 Co 12,31), de creştere spirituală spre vârsta deplinătăţii lui Hristos (Ef 4,13).

          Astfel, chiar şi apofatismul, cale de cunoaştere prin negaţie, apare ca depăşit, întrucât evidenţa trăită, experienţa spirituală, este pătrundere mistică, printr-un chip deosebit de pătrundere a luminii dumnezeieşti de înaltă intensitate în sufletele celor vrednici, Dumnezeu făcându-Se cunoscut, se înţelege că nu în Fiinţa Lui nepătrunsă, ci în energiile Lui necreate şi nedespărţite de Fiinţă, dar prin care El Se comunică şi Se împărtăşeşte. Simbolul cunoaşterii mistice a lui Dumnezeu este lumina taborică.

          Cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare cunoaştere a lui Dumnezeu este cea prin adevărata credinţă încălzită de iubire, coroana virtuţilor (1 Co 13,13). Căci „Dumnezeu este iubire” (1 In 4,16) şi, aceasta fiind, El coboară în lume, pe care o iubeşte (1 In 3,16), iar „noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cel dintâi” (1 In 4,19) şi iubindu-L, ne ridicăm la El, fiindcă „iubireaeste de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-L cunoaştem pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte nu-L cunoaşte pe Dumnezeu” (1 In 4,7-8), însă „cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (1 In 4,16).

          Din toate acestea nu rezultă, cum s-ar părea ţinând seamă de neputinţa pătrunderii cunoaşterii noastre în esenţa lucrurilor dumnezeieşti, că, în general, am cunoaşte prea puţin din cele ale lui Dumnezeu, anume din Fiinţa şi atributele Lui, ci, dimpotrivă, cunoaştem mult dacă ne străduim după cuviinţă să înaintăm pe calea cunoaşterii oferită nouă prin Revelaţia naturală şi supranaturală şi dacă ne silim s-o transpunem în viaţă. Căci cunoaştem tot ce ne este necesar pentru mântuire, şi nici un credincios adevărat nu poate nici gândi şi nici spune că Biserica drept măritoare nu-l învaţă tot ce este de trebuinţă pentru mântuire.

Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii

          Cunoaşterea prin afirmaţii şi negaţii a lui Dumnezeu este mai mult o cunoaştere intelectuală, iar în cunoaşterea apofatică, prin smerenie şi experienţă duhovnicească, fac progrese oamenii îmbunătăţiţi, dar toţi credincioşii Îl cunosc pe Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii lor (Pr. D. Stăniloaie).

          Pe Dumnezeu Îl cunoaşte fiecare credincios în acţiunea providenţială a lui Dumnezeu cu el, prin care este condus în toate împrejurările vieţii sale, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, uneori hărăzindu-i-se bunuri, alteori privându-l în chip pedagogic de ele. Acest mod concret de cunoaştere a lui Dumnezeu prin călăuzirea lui Dumnezeu este numit de Sf. Maxim Mărturisitorul pronie şi judecată. Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin apelul pe care ni-l face în diferite împrejurări, în contactele şi solicitările semenilor care, uneori, ne pun răbdarea la grele încercări, în necazurile şi încercările care vin asupra noastră cu voia noastră, în insuccesele trecătoare sau mai îndelungate, în bolile proprii sau ale celor apropiaţi, în mustrările conştiinţei pentru păcatele şi greşelile săvârşite, dar şi în ajutorul ce-l primim de la Dumnezeu în biruirea lor, ca şi a altor piedici şi greutăţi ce ne stau în cale. Este o cunoaştere a lui Dumnezeu care ne sensibilizează mai direct faţă de Dumnezeu şi care ne ajută la găsirea unui drum propriu de desăvârşire, de manifestare a credinţei şi sporire a dragostei noastre faţă de El şi semeni.

          În această călăuzire a lui Dumnezeu, cunoaştem practic bunătatea, puterea, dreptatea, înţelepciunea şi marea răbdare a Lui cu noi, ca şi grija Lui atentă faţă de noi şi planul lui Dumnezeu cu noi. În această cunoaştere eu nu-L cunosc în general pe Dumnezeu ca pe Creatorul şi Proniatorul a toate, ci Îl cunosc în grija Lui specială pentru mine. În planul Lui cu mine, în care mă conduce în mod special, prin încercările, apelurile, revendicările şi direcţiile particulare pe care mi le adresează în viaţă, spre a mă stimula la îndeplinirea datoriilor mele sau în remuşcările pentru neîmplinirea îndatoririlor mele speciale.

          Îndeosebi împrejurările grele produc în noi o sensibilizare mai acută şi o subţiere a fiinţei noastre pentru viaţa religioasă. Ele fac sufletul mai sensibil pentru prezenţa lui Dumnezeu, care are un plan deosebit cu mine, ele mă împing la o rugăciune mai simţită către El: „Întru necazul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit” (Ps. 119,1). Atunci când ne rugăm mai insistent, atunci cerem mai insistent ajutorul Lui, experimentându-L ca pe o Persoană atotbună, care nu rămâne indiferentă la necazurile noastre. Îndeosebi psalmii Vechiului Testament dau expresie acestei cunoaşteri directe a lui Dumnezeu, în împrejurările concrete ale vieţii.

          Dumnezeu ni se face cunoscut în toate suferinţele şi dificultăţile noastre, dacă căutăm să vedem şi greşelile noastre care stau la baza lor, căci adesea am uitat să vedem în tot ceea ce avem darurile lui Dumnezeu, purtându-ne într-un mod nemulţumitor şi nerecunoscător faţă de El, pentru că nu le-am folosit ca daruri pentru alţii, motiv pentru care ni le şi ia înapoi. În acest sens – zice Sf. Simeon Metafrastul – „toate aceste încercări ţi s-au întâmplat din dreapta judecată şi poruncă a Iubitorului de oameni Dumnezeu, pentru că te-ai arătat nerecunoscător faţă de El. Căci cele ce le-ai dat Binefăcătorului tău, acelea le-ai luat. Şi cu ce măsură ai măsurat, cu aceea ţi se va măsura, şi dreaptă este judecata lui Dumnezeu care s-a făcut cu tine, suflet nerecunoscător şi nemulţumitor, care ai uitat de binefacerile lui Dumnezeu. Căci ai uitat marile şi bogatele daruri ale Binefăcătorului tău, pe care El ţi le-a făcut”. Iar Nicodim Aghiritul spune că „Dumnezeu foloseşte mijloace de constrângere şi smerire când omul începe a se încrede în sine. Atunci îl aduce la cunoaşterea de sine. Uneori îngăduie ca omul că dacă în erori, mai mari sau mai mici, în proporţie cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare sau mai mică”. Cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este în acelaşi timp şi o cunoaştere a noastră înşine, a limitelor şi neputinţelor noastre, de aceea necunoaşterea noastră este de fapt lipsă de smerenie, mândrie, nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de El şi semeni.

          Pe Dumnezeu Îl cunoaştem şi în solicitările semenilor noştri. În fiecare om ne întâmpină de fapt Hristos, solicitându-ne sprijinul şi ajutorul (Mt. 25,35-45). În mâna întinsă a săracului este mâna întinsă a lui Hristos, în vocea lui auzim vocea lui Hristos, în suferinţa lui e suferinţa lui Hristos pentru toate mădularele Sale, pe care noi o prelungim. În toate Dumnezeu coboară la noi şi ni Se face cunoscut. Toate împrejurările şi persoanele cu care venim în contact sunt apeluri ale lui Dumnezeu, prin care El ni Se adresează şi ne solicită şi prin care Îl întâlnim concret în viaţa noastră.

          Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii este deci o cunoaştere existenţială a lui Dumnezeu în raporturile Lui directe cu noi, când experiem caracterul Lui personal şi marea Sa iubire faţă de noi, ca şi pe Creatorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru.

https://www.facebook.com/dreptate.libertate.demnitate/

www.partidulnouaromanie.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s