detoatepentrutotisimaimult conţinuturile paginilor

AUTOSTRĂZILE LUMII INTERIOARE – centre de gândire sau viziuni

AUTOSTRĂZILE LUMII INTERIOARE - centre de gândire sau viziuni 

Dar copiii au început a se zbate în pântecele ei; […] Domnul însă i-a zis:
„În pântecele tău sunt două neamuri și două popoare se vor ridica din
pântecele tău; un popor va ajunge mai puternic decât celălalt și cel mai mare
va sluji celui mai mic!” Geneza/Facerea 25:22,23

Dualitatea este o condiție inerentă a vieții. Tot ce există e dublu. Omul este o creatură duală cu principii contrare încastrate în natura lui. Ele se războiesc înlăuntrul lui și prezintă atitudini antagoniste asupra vieții. Acest conflict este căutarea veșnică, războiul din ceruri, lupta nesfârșită a omului tânăr sau interior al imaginației pentru a-și afirma supremația Sa asupra omului bătrân sau exterior al simțurilor.

    • Și mulți dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi. Matei 19:30
    • Cel Care vine după mine, Care înainte de mine a fost. Ioan 1:27
  • [Omul cel dintâi este din pământ, pământesc;] omul cel de-al doilea este din cer. 1Corinteni 15:47

Omul începe să se trezească la viața imaginativă în momentul în care începe să simtă prezența unei alte ființe în el însuși.

 În pântecele tău sunt neamuri două, dușmane din naștere soiuri; unul mai puternic va fi, cel mare celui mic va sluji!

Sunt două centre de gândire distincte sau viziuni asupra lumii în posesia fiecărui om. Biblia vorbește despre aceste două perspective ca „firească” și spirituală [sau,„duhovnicească”].

  •  Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește.1Corinteni 2:14

                Corpul interior al omului este la fel de real în lumea experienței subiective ca și corpul său exterior în lumea realităților externe, dar corpul interior exprimă o parte mai fundamentală a realității. Acest corp interior al omului trebuie să fie exercitat conștient și dirijat. Lumea interioară a gândului și simțirii la care este racordat corpul interior are propria sa structură reală și există în propriul său spațiu subtil. Sunt două tipuri de mișcare, una care se racordează corpului interior și alta, care se racordează corpului exterior.

Mișcarea care se racordează corpului interior este cauzală, iar mișcarea externă e supusă constrângerilor. Mișcarea internă o determină pe cea externă, care îi este atașată, aducând în cea externă o mișcare care e similară cu acțiunile corpului interior. Mișcarea internă este forța prin care toate evenimentele sunt înfăptuite. Mișcarea externă este supusă constrângerii aplicate de mișcarea corpului interior.

Ori de câte ori acțiunile corpului interior corespund acțiunilor pe care corpul exterior trebuie să le facă pentru a-și potoli dorința, acea dorință va fi înfăptuită.

     Construiește mental un scenariu care implică faptul că dorința ta este împlinită și fă unul care implică mișcarea sinelui. Imobilizează-ți sinele fizic exterior. Procedează exact ca și când ar urma să tragi un pui de somn și începe acțiunea predeterminantă în imaginație. O reprezentare vie a acțiunii este începutul acelei acțiuni. Apoi, pe măsură ce adormi, imaginează-te conștient în scenă. Durata somnului nu are importanță, un somn scurt e suficient, dar ducerea acțiunii în somn întărește fantezia în fapt.

La început gândurile tale pot fi ca oile răzlețe care nu au păstor. Nu dispera. De ți se va depărta atenția de șaptezeci de ori câte șapte, adu-o-napoi de șaptezeci de ori câte șapte la cursul său predeterminat până ce, de la oboseala rătăcirii, va urma calea indicată.Călătoria interioară nu trebuie făcută niciodată fără direcție. Când o apuci pe drumul interior, vei face [în exterior] ceea ce ai făcut mental înainte de a începe. Mergi după recompensa pe care deja ai văzut-o și ai acceptat-o.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

În Drumul spre Xanadu, profesorul John Livingston Lowes spune:

Dar de mult aveam sentimentul, pe care acest studiu l-a transformat în convingere, că Fantezia și Imaginația nu sunt două puteri defel, ci una. Singura diferență care există între ele stă, nu în materialul cu care ele operează, ci în gradul de intensitate al puterii operante însăși. Lucrând la tensiune înaltă, energia imaginativă asimilează și transmută; coborâtă, aceeași energie cuprinde și unește acele imagini care, la cel mai înalt nivel, se absorb indisolubil într-una singură.

Fantezia adună, imaginația contopește.

   Iată o aplicație practică a acestei teorii. Cu un an în urmă, o fată oarbă ce locuia în orașul San Francisco s-a găsit confruntându-se cu o problemă de transportare. O rerutare a autobuzelor a silit-o să facă trei schimburi între casă și birou. Acest lucru a lungit călătoria ei de la cincisprezece minute la două ore și cincisprezece minute. S-a gândit serios la această problemă și a ajuns la decizia că o mașină era soluția. Știa că nu putea conduce o mașină, dar simțea că putea fi condusă cu o mașină. Testând această teorie conform căreia „ori de câte ori acțiunile corpului interior corespund acțiunilor pe care corpul exterior trebuie să le facă pentru a-și potoli dorința, acea dorință va fi înfăptuită”, și-a spus, „voi sta aici și voi imagina că sunt condusă spre birou cu o mașină”.

Stând în camera sa de zi, a început să se imagineze așezată  într-o mașină. Simțea ritmul motorului. Își imagina că simțea mirosul de benzină, mișcarea mașinii, atingea mâneca șoferului și descoperea că  șoferul era un bărbat. Simțea mașina oprindu-se și, întorcându-se spre însoțitorul său, spunea, „Mulțumesc foarte mult, domnule”. La care el răspundea, „Plăcerea e toată a mea”. Apoi cobora din mașină și auzea zgomotul ușii închizându-se. Mi-a spus că își centra imaginația pe a fi în o mașină și, deși oarbă, vedea orașul din călătoria ei imaginară. Nu se gândea la călătorie. Se gândea din călătorie și tot ce implica asta.

Două zile consecutiv, fata cea oarbă și-a continuat călătoria imaginară, dându-i întreaga bucurie și vitalitate senzorială a realității.

La câteva ore după cea de-a doua călătorie imaginară, un amic i-a relatat o povestire din ediția de seară a ziarului. Era despre un bărbat ce era interesat de problematica nevăzătorilor. Fata cea oarbă i-a telefonat și i-a expus problema. Chiar a doua zi, pe drum spre casă, el se opri la un bar și, stând acolo, simți impulsul de a spune povestea fetei oarbe prietenului său, proprietarul barului. Un străin, auzind discuția, s-a oferit să o conducă pe fata cea oarbă spre casă în fiecare zi. Cel care spusese povestea a replicat,

„Dacă tu o vei duce acasă, eu o voi duce la serviciu”. Asta a fost acum mai bine de un an, și din ziua aceea, această fată oarbă e condusă la și de la birou de către acești doi domni. Acum, în loc să petreacă două ore și cincisprezece minute schimbând trei autobuze, ajunge la serviciu în mai puțin de cincisprezece minute. Iar în acea primă zi spre lucru, s-a întors spre bunul ei samarinean și a spus, „Mulțumesc foarte mult, domnule”; iar el a răspuns, „Plăcerea e toată a mea”.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

            Astfel, obiectele imaginării sale fuseseră pentru ea realitățile din care manifestarea fizică s-a manifestat ca martor. Principiul animator determinant fusese călătoria imaginară. Triumful ei poate fi o surpriză numai pentru aceia care nu știu despre călătoria ei interioară. Ea văzuse mental lumea din călătoria ei imaginară cu o asemenea claritate a viziunii încât fiecare aspect al orașului a căpătat identitate.Aceste mișcări interioare nu numai că produc mișcările exterioare corespunzătoare: aceasta e legea care operează în spatele tuturor aparențelor fizice.

Acela care practică aceste exerciții de bilocație își va dezvolta în chintesență puteri de concentrare neobișnuite, obținând inevitabil trezirea conștienței în lumea mult mai largă dimensional, cea interioară. Dând [exercițiului imaginar] un puternic realism, ea și-a împlinit dorința, căci,văzând orașul din sentimentul dorinței sale împlinite, ea a potrivit starea dorită  și și-a acordat sieși ceea ce oamenii adormiți cer de la Dumnezeu.

Pentru a-ți realiza dorința, o acțiune trebuie să înceapă în imaginația ta,separat de evidența simțurilor, incluzând mișcarea sinelui și implicând împlinirea dorinței tale. Când are loc acțiunea pe care sinele exterior o face pentru a satisfice dorința, acea dorință va fi realizată. Mișcarea oricărui obiect vizibil este cauzată nu de lucrurile din afara corpului, ci de lucrurile dinlăuntrul lui, care operează de dinăuntru în afară.

Călătoria este în tine însuți. Călătorești de-a lungul autostrăzilor lumii interioare. Fără mișcare interioară, este imposibil să aduci ceva la suprafațăAcțiunea interioară este senzație introvertită. Dacă vei construi mental un scenariu care implică faptul că deja ți-ai realizat obiectivul, apoi închizi ochii și îți lași gândurile spre înăuntru, centrându-ți imaginația pe toată durata în acțiunea predeterminată și luând parte la acea acțiune, vei fi devenit o ființă auto-determinată.

Acțiunea interioară comandă toate lucrurile în funcție de natura fiecăruia. Încearcă și vei vedea că un ideal dezirabil, odată formulat, este posibil – fiindcă numai prin acest proces al experimentării îți poți realiza posibilitățile. Astfel se realizează acest principiu creativ. Deci indiciul pentru a trăi cu scop este de a-ți centra imaginația în acțiune și de a simți dorința împlinită cu asemenea conștiență, atâta simțire, încât inițiezi și experimentezi mișcarea din lumea interioară.

Ideile acționează numai dacă sunt simțite, dacă trezesc mișcarea interioară. Mișcarea interioară este condiționată de auto-motivare, iar mișcarea exterioară de constrângeri.

Tot locul pe care vor călca tălpile picioarelor voastre, îl voi da vouă,/Iosua 1:3,

Și, amintește-ți,

Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un izbăvitor puternic,/Țefania/Sofronie 3:17

Neville Goddard

MARELE SECRET

Prostul și Prostia – Proștii sunt cei care ucid geniile

                Prostul și Prostia - Proștii sunt cei care ucid geniile

Ce este un prost?

         Un prost este ceva inferior din punct de vedere intelectual unui animal; vrea să ajungă undeva înainte de a învăța să meargă și dacă a ajuns la ceva, se crede stăpân peste toate. Prostul este un matematician care disprețuiește poezia, un poet care protestează împotriva matematicilor, un pictor care spune că teologia și kabala sunt niște inepții pentru că nu înțelege nimic nici din kabală,nici din teologie, ignorantul care neagă știința fără să-și dea osteneala s-o studieze, cel care vorbește fără să știe și care afirmă fără a cerceta.

Proștii sunt cei care ucid geniile.

Galilei a fost condamnat, nu de Biserică, ci de proștii care, din nefericire, aparțineau Bisericii. Prostia este fiara ce are calmul inocenței: asasineaza fără remușcări. Prostul este ursul din fabula lui La Fontaine: zdrobește capul prietenului său cu o  piatră pentru a vâna o musca; dar în fața catastrofei nu încerca să-i explici că nu a avut dreptate. Prostia este inexorabilă și infailibilă ca infernul și fatalitatea pentru că e întotdeauna dirijată de magnetismul răului. Animalul nu este prost atât timp cât acționeaza direct și firesc ca animal.Omul învață prostia de la câini și de la măgarii savanți. Prostul este animalul care dispreruiește instinctul, pozând în inteligent. Progresul există pentru un animal, el poate fi domesticit, îmblânzit, dresat; dar nu există pentru prost. Acesta crede că el nu mai are nimic de învățat și vrea să-i conducă și să-i îndrepte  pe ceilalți; cu el nu ajungi  niciodată la nici 0 înțelegere. Îți râde în nas spunându-ți că ceea ce nu înțelege el este absolut de neînțeles. ~Eu de ce nu înțeleg, te va întreba el, cu un admirabil aplomb ? și nu vei avea ce să-i răspunzi. A-i spune că e un prost, n-ar fi decât o insultă. Toată lumea își poate da seama, numai el nu va putea niciodată.

       lată deci un formidabil arcan inaccesibil majorității oamenilor. lată un secret pe care nu-l vor ghici niciodată și care va fi inutil să-l dezvăluiți: secretul propriei lor prostii. Din pricina unui număr infinit de proști politica va fi întotdeauna disimulare și minciună; Machiavelli a îndrăznit s-o spună și a fost lovit de un oprobiu foarte legitim, căci prefăcându-se că dă lecții prinților, el îi trăda pe toți și-i denunța suspiciunii mulțimilor.

ELIPHAS LEVI

AUTOSTRĂZILE LUMII INTERIOARE

PUTEREA CARE CREEAZĂ ȘI CARE TRANSFORMĂ

             PUTEREA CARE CREEAZĂ ȘI CARE TRANSFORMĂ

     Voința este în mod esențial realizatoare, noi putem tot ceea ce credem-rezonabil să putem.În sfera sa de actiune, omul dispune de atotputemicia lui Dumnezeu; el poare crea și transforma. Aceasta putere trebuie mai întâi exersată asupra lui însuși. Când vine pe lume, facultățile sale sunt un haos, întunericul inteligenței îi acoperă abisul inimii, iar spiritul sovăie în incertitudine, ca și cum ar fi purtat pe valuri.  Îi e dată rațiunea, dar aceasta e încă pasivă, el trebuie s-o activeze; lui îi revine sarcina de a-și lumina fruntea în mijlocul valurilor și de a striga: Să se facă lumină! ­

El își făurește o rațiune, o conștiință, o inimă. Legea divină va fi pentru el cum și-o va fauri și întreaga natură va deveni cum și-o va dori. Veșnicia îi va cuprinde și stăpâni amintirea, El va spune spiritului: Fii materie! și materiei: Fii spirit! iar spiritul și materia i se vor supune! Orice substanță se modifică prin acțiune, orice acțiune este dirijată de spirit, orice spirit urmează o voință și orice voință este determinată de o rațiune. Realitatea lucrurilor se află în rațiunea lor de a fi. Această rațiune a  lucrurilor este principiul a ceea ce este.

Totul este forță și materie, spun ateii. E ca și cum ai spune despre cărți că nu sunt decât hârtie și cerneală. Materia este auxiliarul spiritului, fără spirit ea n-ar avea nici o rațiune de a fi și n-ar fi deloc. Materia se transformă în spirit prin intermediul simțurilor și această transformare, sesizată numai de sufletele noastre se numește plăcere. Plăcerea este sentimentul unei acțiuni divine. A se hrăni înseamnă a crea viață și a transforma, la modul miraculos, substanțele moarte în substanțe vii.

Ce putem spune despre bucuriile cărnii?

De ce natura atrage sexele unul spre celălalt cu atâta farmec și beție? Pentru că le poftește să participe la marea operă prin excelență, la opera unei eterne fecundități. Carnea nu are tristeți, nici bucurii: ea este un instrument pasiv. Nervii sunt coardele viorii prin care natura ne face să auzim și să simțim muzica voluptății și toate bucuriile vieții, chiar și cele mai tulburi, sunt partea exclusivă a sufletului. Ce este frumusețea dacă nu amprenta sufletului în materie? Corpul lui Venus din Milo are nevoie de carne pentru a ne încânta ochii și înălța gândul? Frumusețea femeii este imnul matenității; forma dulce și delicată a sânului ne amintește fără încetare prima însetare a buzelor noastre; am dori să avem puterea de a-i înapoia în veșnice sărutări ceea ce ea ne-a dăruit în suave efuziuni.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Oare atunci de carne suntem noi îndrăgostiți ? Despuiate de adorabila lor poezie, ce ne-ar mai inspira bolțurile elastic și glandulare acoperite de o piele când brună,când albă, când trandafirie ? Și ce-ar deveni fermecătoarele noastre emoții dacă mâna amantului, lipsită de tremur ar trebui să se înarmeze cu lupa fizicianului și scalpelul anatomistului? Într-o fabulă ingenioasă, Apuleius povestește cum un experi­mentator neîndemanatic, seducând servitoarea unei vrăjitoare pentru a-și procura o pomadă pregătită de stăpâna ei, încercase să se transforme într-o pasăre și nu reușise decât să dobândească înfațișarea unui măgar.

I s-a spus că pentru a-și relua prima formă, ar fi fost deajuns să mănânce trandafiri și el crezu mai întâi că-i va fi foarte simplu s-o facă. Dar își dădu seama imediat că trandafirii nu sunt făcuți pentru măgari, De îndată ce încercă să se apropie de o tufă de trandafiri, era alungat cu lovituri de baston, îndurând toate chinurile din lume; nu reuși să se elibereze decât prin intervenția directă a divinității.

         Apuleius a fost bănuit că e creștin, iar legenda măgarului de aur a fost interpretată ca o critică voalată a misterelor crestinismului, Doritori să se înalțe la cer, creștinii ar fi ignorat știința, căzând în robia unei credințe oarbe care le-a adus acuzația, cel puțin, în primele secole, că s-ar închina unui cap de măgar. Sclavi ai unei austerități fatale, nu se puteau apropia de frumusețile naturii, figurate prin trandafiri. Plăcerea, frumusețea, natura chiar și viața erau anatomizate de asprii și ignoranții lor predicatori care mânau din urmă bietul măgar din Bethleem.

Atunci evul mediu inventa Romanul Trandafirului. Atunci inițiații în științele antichității, doritori să recucerească trandafirul fără a abjura crucea,reuniră cele două imagini, dându-le numeIe de Rozacruce, pentru ca trandafirul să fie crucea, iar crucea la rândul ei să poată imortaliza trandafirul. Nu există adevărată plăcere, adevarată frumusețe și adevărată dragoste decât pentru înțelepții care sunt cu adevărat creația propriei lor fericiri.Aceștia se abțin pentru a învăța folosul cel bun și,dacă se lipsesc de ceva, o fac pentru a-și dobândi o nouă bucurie.

Care mizerie e mai deplorabilă decât cea a sufletului și cât sunt de plâns cei care si-au sărăcit inima ! Comparați sărăcia lui Homer cu bogăția lui Trimalchio și spuneți care din ei e mai oropsit? Ce sunt bunurile care ne pervertesc și pe care de fapt nu le posedăm niciodată pentru că suntem tot timpul pe punctul de a le pierde sau de a le lăsa altora? La ce folosesc acestea dacă nu devin în mâna noastră instrumente ale înțelepciunii ? La sporirea vieții animale, la abrutizarea în sațietate și dezgust. Acesta este scopul existenței ? Aspectul pozitiv al vieții ? Nu, dimpotrivă, idealul cel mai fals și cel mai depravat?

A-ți uza sufletul pentru a-ți îngrășa trupul e deja destulă nebunie…

A-ți uza sufletul pentru a-ți îngrășa trupul e deja destulă nebunie, dar a ucide și sufletul și trupul pentru a lăsa într-o zi unui tânăr idiot o mare avere pe care s-o risipească cu amândouă mâinile în morișca primei curtezane apărute în cale, nu e culmea demenței ? Și iată totuși ce fac oamenii serioși care-i tratează pe filosofi și pe poeți de visători. Ceea ce mi-aș dori, spunea Curius, nu e să am bogății, ci să comand celor care le au, iar sfântul Vincent de Paul, fără să se gândească probabil la maxima lui Curius, i-a relevat toată grandoarea în profitul binefacerii.

Care suveran a mai fondat atâtea spitale și a mai dotat atâtea azile ? Care Rothschild ar fi găsit destule milioane pentru a o face ? Bietul preot Vincent de Paul a dorit,a vorbit și bogațiile i s-au supus. Vincent de Paul poseda puterea de a crea și transforma, voința perseverentă și înțeleaptă sprijinită pe cele mai sacre legi ale naturii. Învățați să vreți ceea ce Dumnezeu vrea și tot ceea ce voiți veți împlini. Și mai aflați că prin contrarii se realizează numai contrariile: cupiditatea este întotdeauna săracă, dezinteresul e întotdeauna bogat.Orgoliul provoacă disprețul, modestia atrage lauda, libertinajul ucide plăcerea, temperanța purifică și reînnoiește bucuria.

Veți obține întotdeauna contrariul a ceea ce doriți pe nedrept și veți primi însutit din tot ceea ce sacrificați pentru dreptate. Dacă vreți deci să recoltați în stânga, semănați în dreapta; meditați asupra acestui sfat care are numai aparența unui paradox și care vă va face să întrezăriți unul din cele mai mari secrete ale filosofiei oculte.

Vreți să atrageți, creați golul. Acesta se va umple în virtutea unei legi fizice analoage unei legi morale. Curenții impetuoși caută r­ădăcinile de necuprins. Apele sunt fiicele norilor și ale munților și se îndreaptă mereu spre văi.Adevăratele bucurii vin de sus,am mai spus-o; dorința le atrage și dorința este un abis. . Nimicul atrage totul și iată de ce ființele cele mai nedemne de iubire sunt câteodată cele mai iubite. Plenitudinea caută vidul și vidul absoarbe plenitudinea. Animalele și doicele știu  bine acest lucru.

Eliphas Levi

Prostul și Prostia

Gândurile sunt condiţionate

Gândurile sunt condiţionate - prada cablajelor întipărite în minte

        Nu e nevoie de mari iniţieri sau de tradiţii yoghine milenare ca să îţi dai seama că gândurile tale sunt condiţionate… Te-a enervat unul în mod repetat şi s-a creat treptat în mintea ta o reacţie, eh, atunci asta vei avea de câte ori intri în contact cu respectivul. Nu prea contează ce spune el. Gândurile tale sunt generate automat. Exemple avem la discreţie. Orgoliul tău a fost gâdilat într-un fel sau altul, eh, atunci îi va plăcea foarte tare pe acolo, indifferent cât de perversă şi mascată ar fi delicatesa… se poate chema chiar “hai să facem conexiuni inteligente“.

Atunci când eşti pradă cablajelor întipărite în mintea ta, asta înseamnă că nu gândeşti!

Nu eşti liber. Eşti “gândit”. Când malaxezi la nesfârşit raţionamente, reacţii şi prejudecăţi aia înseamnă să nu gândeşti ci să ciclezi într-o imitaţie de proastă calitate a procesului. Gânditul este un proces. Ca şi mersul. Ai nevoie de el îl foloseşti. Necazul apare atunci când nu ai control asupra picioarelor tale. Tu vrei să te opreşti, să stai jos, dar picioarele s-au speriat ori s-au enervat ori nu mai au răbdare şi încep să alerge dintr-o dată fără avertisment. Cum face mintea. Despre asta e vorba. Ca să gândeşti şi nu “să fii gândit” îţi trebuie o minte liniştită, calmă şi echilibrată. Atunci gândeşti limpede şi clar. Altfel doar mesteci prin mizerii. Care de fapt (peste câteva zile) vezi că îţi sunt indiferente, însă pe moment erau de o importanţă covârşitoare, mintea îţi explodase din cauza lor. Oare asta înseamnă să gândeşti? Asta e treaba. Ai nevoie să mergi până în parc, mergi. Acolo te opreşti şi stai pe o bancă. Apoi, dacă doreşti te întorci acasă. E chiar atât de simplu. Ia vezi, poţi?  (sursa)

PUTEREA CARE CREEAZĂ ȘI CARE TRANSFORMĂ

Adevărul: RELATIV sau ABSOLUT?-interpretarea marxistă a istoriei

Adevărul: RELATIV sau ABSOLUT? - interpretarea marxistă a istoriei

       Dincolo de tărâmul faptelor simple şi verificabile, certitudinea că „eu am dreptate si tu greşeşti” reprezintă un element periculos în relaţiile personale şi în interacţiunile dintre naţiuni,triburi, religii şi aşa mai departe.Dar dacă credinţa „eu am dreptate; tu greşeşti” este una dintre modalităţile prin care egoul se consolidează, dacă a vă da vouă dreptate şi a-i acuza pe ceilalţi de eroare reprezintă o disfuncţie mentală care perpetuează separarea şi conflictul dintre fiinţele umane, înseamnă că nu se poate spune că există comportamente bune şi comportamente greşite, acţiuni sau credinţe bune ori greşite? Şi n-ar fi atunci vorba despre acel relativism moral pe care unele dintre învăţăturile creştine contemporane îl văd ca pe cel mai mare rău al timpurilor noastre? Istoria creştinismului reprezintă, desigur, un exemplu de mare elocvenţă al modului în care credinţa că tu deţii singurul adevăr, cu alte cuvinte că tu ai dreptate, îţi poate corupe acţiunile şi comportamentul până la limita nebuniei.

  Secole de-a rândul, torturarea şi arderea de vii a acelora care aveau opinii ce difereau chiar şi în cea mai mică măsură de doctrina Bisericii sau de interpretările înguste ale scripturii („Adevărului”) erau considerate justificate, deoarece victimele „se înşelau”. Se înşelau atât de mult încât trebuiau omorâte. Adevărul era considerat mai important decât viaţa oamenilor. Şi ce era Adevărul? O poveste în care trebuia să crezi, adică un mănunchi de gânduri.

Între cei un milion de oameni a căror ucidere a ordonat-o dictatorul nebun al Cambodgiei, Pol Pot, se aflau toţi cei care purtau ochelari. De ce? După părerea lui, interpretarea marxistă a istoriei reprezenta adevărul absolut şi, conform versiunii sale proprii, cei care purtau ochelari aparţineau clasei educate, burgheziei, exploatatorilor ţăranilor. Era necesar ca aceştia să fie eliminaţi pentru a face loc unei noi ordini sociale. Adevărul său era de asemenea un mănunchi de gânduri.

    Biserica catolică şi celelalte Biserici au dreptate atunci când identifică relativismul, anume credinţa că nu există un adevăr absolut care să ghideze comportamentul uman, ca fiind unul dintre relele vremurilor noastre. Numai că nu veţi găsi adevărul absolut nici dacă îl căutaţi acolo unde nu poate fi găsit: în doctrine, ideologii, seturi de reguli sau povestiri. Ce au toate acestea în comun? Sunt generate de gândire. Gândirea poate, în cel mai bun caz, să indice către adevăr, dar ea nu este niciodată adevărul. De aceea spun budiştii: „Degetul care arată către lună nu este luna”.

Toate religiile sunt în egală măsură false şi adevărate, în funcţie de cum vă raportaţi la ele. Le puteţi folosi în slujba egoului sau le puteţi folosi în slujba Adevărului. Dacă sunteţi de părere că doar religia voastră reprezintă Adevărul, o folosiţi în slujba egoului. Folosită în acest mod, religia devine ideologie şi creează un sentiment iluzoriu de superioritate, o scindare şi un conflict între oameni. Folosite în slujba Adevărului, învăţăturile religioase reprezintă indicatoare de direcţie sau hărţi lăsate în urma lor de cei treziţi, pentru a vă fi de ajutor în trezirea spirituală, adică în eliberarea de identificarea cu forma.

      Nu există decât un singur Adevăr Absolut

          Nu există decât un singur Adevăr Absolut, iar toate celelalte adevăruri provin din el. Când veţi găsi acel Adevăr, acţiunile voastre vor fi conforme cu el. Acţiunile oamenilor pot reflecta Adevărul sau pot reflecta iluzia. Poate fi Adevărul exprimat în cuvinte? Da, dar cuvintele nu sunt, desigur,totuna cu el. Ele doar indică spre el. Adevărul este inseparabil de ceea ce sunteţi. Da, voi sunteţi Adevărul. Dacă îl căutaţi în altă parte vă veţi amăgi de fiecare dată. Însăşi Fiinţa voastră este Adevărul. Este exact ceea ce Iisus a încercat să transmită când a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.”. Dacă sunt înţelese corect,cuvintele lui Iisus reprezintă un indicator către Adevăr, unul dintre cele mai directe şi cu cel mai puternic impact. Dacă sunt interpretate greşit însă, vorbele acestea devin un mare obstacol.

     Iisus vorbeşte despre cel mai lăuntric Eu Sunt, identitatea esenţială a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, a fiecărei forme de viaţă, de fapt. El vorbeşte despre viaţa care e unul şi acelaşi lucru cu voi. Unii mistici creştini au denumit-o Cristosul din interior; budiştii o numesc natura de Buddha; pentru hinduşi este Atman, Dumnezeul din interior. Atunci când sunteţi în legătură cu acea dimensiune din interiorul vostru — şi a fi în legătură cu ea reprezintă starea voastră firească, nu vreo realizare miraculoasă — toate acţiunile şi relaţiile voastre vor reflecta unitatea cu întreaga viaţă pe care o simţiţi adânc înăuntrul vostru. Aceasta este iubirea. Legile, poruncile, regulile şi normele sunt necesare pentru cei care sunt separaţi de Adevărul din interiorul lor, de ceea ce sunt ei în realitate.Acestea împiedică cele mai rele excese ale egoului, dar câteodată nici măcar ele nu reuşesc s-o facă.

„Iubeşte şi fă ce vrei” 

– spunea Sf. Augustin. Cuvintele nu se pot apropia de Adevăr mai mult de-atât.

Eckhart TOLLE

Gândurile sunt condiţionate

Fără frică… ne consumă din energie

Fără frică... ne consumă din energie

” Frica se reduce la frica de tine însuți ” Emil Cioran

Aș vrea să-ți fac cunoștință cu cea mai importantă ființă din viața ta: și acela ești tu. Oamenii, în general, fug de propria gândire toată viața și nu se cunosc pe ei înșiși. Sunt puțini care au curajul să închidă ușa și să se gândească 2 minute la ei înșiși. Și asta din cauza unei frici, din subconștient. S-a strâns în subconștient o frică față de tot, o frică față de tine însuți.

Ca să te cunoști pe tine însuți trebuie să te apropii de propria gândire, să inchizi ușa și să te uiți în oglindă, să ai curajul să te întâlnești cu tine însuți. La început, o să te sperii. O să te intrebi “cine sunt”, “ce caut eu aici”, “ce caut eu pe acest pământ”. Răspunsul este simplu: ai o misiune aici. Misiunea stă în ce iubești tu mai mult: să iubești o idee, să iubești să faci ceva, să iubești o persoană, un copil sau o floare…Să duci lumea mai departe. Frica de tine însuți se reduce la frica de Dumnezeu și frica de moarte. Dumnezeu există: este chiar în mintea ta. Dacă Dumnezeu există, moartea este decât un stadiu care ne transformă.

      Frica se diminuează dacă îți imaginezi că Dumnezeu e cu tine tot timpul și în mintea ta.

Viața va fi o fericire să ști asta. Chiar dacă viața va rămâne un mister, trebuie să te bucuri că este un mister. Nu trebuie să te sperii de acest mister. Și de acum trebuie să te apropii de tine, de propria gândire și să te împaci cu ideea că nu ești singur. Dumnezeu există. Frica de viitor se va diminua.

Oamenii, în general, au o anxientate, o neliniște față de ce o să se întâmple, de dimineață până seara. Dar nu are ce să se întâmple așa grav. La sfârșitul zilei, ne dăm seama că ne-am consumat degeaba. Frica ne consumă din energie pentru că nu putem să ne controlăm gândirea ca să o setăm să nu-și mai facă griji. Eu când mă trezesc dimineața îmi setez mintea să nu-mi fac griji pentru nimic. Cine știe dacă viața nu e decât o farsă și noi ne consumăm degeaba! Nu trebuie să-ti fie frică ne noapte, nu trebuie să-ti fie frică de ceilalți oameni, nu trebuie să-ti fie frică să iei o decizie, nu trebuie să-ti fie frică să spui ce gândești, nu trebuie să-ți fie frică să vorbești, nu trebuie să-ți fie frică de tine pentru că ești fiul lui Dumnezeu. – (Filozofia celor puternici)

Iustinian Cruceanu

Adevărul: RELATIV sau ABSOLUT?

Patru căi ce duc spre Unitate – în spatele fiecărei experienţe

Patru căi ce duc spre Unitate - în spatele fiecărei experienţe

    Dacă încă mai considerăm că acest aspect este o idee ciudată a altcuiva, experienţa noastră de viaţă nu se schimbă. O realitate unică nu este o idee, este o poartă spre o nouă modalitate de a trăi viaţa.                      

Conştiinţa este potenţialul întregii Creaţii, când vom înţelege faţa se va lumina. Cu cât deţinem mai multă conştiinţă, cu atât avem mai mult potenţial ca să creezi. Necesită o întrebare: Dorim să fim victima celor cinci simţuri sau co-creator?

Unele din opţiuni sunt:

În funcţie de cele cinci simţuri, adică: separare, dualitate, ego-ul, a fi supus fricii, a fi detaşat de Sursă, a fi limitat în timp şi spaţiu.

În funcţie de legile naturale, adică: a deţine controlul, a fi mai puţin supus frici, a fi conectat la resursele naturale, a fi inventiv, a fi înţelegător, a exploata bogăţiile timpului şi spaţiului.

În funcţie de conştienţă, adică: apropiat de legile naturii, aproape de Sursă, graniţele dispar, intenţiile se transformă în rezultate, dincolo de timp şi spaţiu. Conştienţa este tot ce schimbă în călătoria de la separare la realitatea unică. Atunci când depinzi de cele cinci simţuri, eşti conştient că lumea fizică este realitatea primară. Singurul rol pe care-l are Conştienţa ta este să privească lumea care este acolo afară.Cele cinci simţuri sunt foarte înşelătoare, căci ne spun că soarele răsare în est şi apune în vest, etc.

Următorul stadiu al conştienţei depinde de legile naturi a care se ajunge prin gândire şi experimentare. Observatorul nu mai este o victimă a amăgeli, poate descifra legea gravitaţiei,utilizând matematica şi experimentele gândului. Când creierul uman are în vedere legile naturii, lumea materială se află tot acolo afară şi aşteptă să fie explorată. În cele din urmă cineva trebuie să întrebe: Cine sunt eu, cel care gândeşte toate aceste lucruri? Aceasta este întrebarea ce duce la conştienţa pură, asta deoarece dacă goleşti creierul de orice gând (ca la meditaţie) conştienţa se dovedeşte a nu fi goală, vidă şi pasivă.

        Dincolo de limitele timpului şi spaţiului, are loc un sigur proces şi doar unul, adică: creaţia se creează pe sine, folosind conştienţa ca pe plastilină. În lumea obiectivă, conştiinţa se transformă în lucruri, iar în lumea subiectivă în experienţe. Nu există nici o diferenţă şi printr-o atingere magică, creierul uman nu trebuie să stea în afara procesului creator. Doar fiind atenţi şi având o dorinţă activă butonul creaţiei. Se poate activa doar dacă şi să o facem, doar cei ce cred în limitări nu o pot face.

Splendoarea călătoriei spirituale este aceeaşi ca şi ciudăţenia ei, adică: primim o putere deplină, doar prin înţelegerea faptului că am folosit acea putere tot timpul, pentru a vă conecta la voi înşivă. Suntem la nivel potenţial, prizonierul, temnicerul, eroul care deschide carcera sau toate la un loc.

     Această dilemă a frustrat pe toată lumea care a încercat să accepte această realitate, chiar şi atunci când înţelepciunea este dobândită şi-ţi dai seama că propriu creier dă naştere tuturor lucrurilor din jurul nostru, iar găsirea butonului creaţiei ne scapă. Există o cale, în spatele fiecărei experienţe se află un experimentator care ştie ce se petrece.

Când vom găsi acel punct în care se găseşte acesta ne aflăm în punctul zero, în jurul căreia se învârte lumea. Ajungerea n acel punct este un proces care începe acum. Orice experienţă ne vine într-una din cele patru modalităţi: ca sentiment, ca gând, ca acţiune sau simplu ca un sentiment de a fi. În momente neaşteptate experimentatorul este mult mai prezent în aceste patru aspecte decât de obicei.

       Toate lucrurile sunt ca şi conţinutul unei valize mentale, oamenii îngrămădesc în valizele lor mii de lucruri. Dar, conştienţa nu este o valiză şi acelaşi lucrul îl putem spune despre lucrurile din interior. Conştienţa se defineşte pe sine însuşi, ca: pură, vie, vioaie, tăcută şi plină de potenţial creator. Uneori, aproape că experimentaţi acea stare pură şi în acele momente, unul din lucrurile pe care le-am menţionat anterior sau ceva similar iese la suprafaţă, în loc să stea ascuns.

Anumite semne sunt palpabile şi se nasc ca nişte senzaţii de netăgăduit în corp, iar altele la nivel subtil fiind greu de exprimat, ca: un tremur de la ceva care ne atrage pe neaşteptate atenţia. La observarea unui astfel de semn, avem deja la îndemână o pistă care poate duce dincolo de gând, sentiment sau acţiune şi în acest moment putem să facem o alegere.

               Există doar o diferenţă foarte fină între a simţi că sunt în siguranţă, ca de exemplu şişti că sunt în siguranţă. Din acest punct de vedere se trece mai departe la a acţiona ca şi cum sunt în siguranţă şi până când îmi dau seama în sfârşit că, îndoiala, întreaga mea existenţă a fost în siguranţă, încă de când ma-am născut, deci Sunt în siguranţă.

Pentru a stăpâni conştienţa pură, trebuie să învăţăm cum să o trăim !

      Textele fascinante din India, numite Sutrele Shiva, ce datează de mai multe secole, se pot găsi revelaţii în acest domeniu. Aici cuvântul Shiva înseamnă Dumnezeu, iar cuvântul Sutra înseamnă fir sau cale, astfel ca în mod deliberat, cititorului i se arată firele invizibile care duc înapoi la sursa eternă. Ele au şi un context mai larg, care necesită să urmăm calea deschisă de revelaţie. Deci, în tradiţia acestora, fiecare persoană poate alege patru căi ce provin din: a simţi, a gândi, a acţiona şi a fi. Fiecare dintre căi se numeşte Yoga, cuvânt sanskrit care înseamnă uniune, pentru că scopul este Unitatea, contopirea cu realitatea unică.

Avem patru tipuri de Yoga:

Bhakti Yoga, care duce la găsirea unităţii, iubindu-l pe dumnezeu.

Karma Yoga care duce la găsirea unităţii prin acţiunea altruistă.

Gyana Yoga care duce la găsirea unităţii prin cunoaştere.

Raja Yoga ce duce la găsirea unităţii prin meditaţie şi renunţare.

Arătăm în continuare cum este trăită efectiv fiecare din aceste căi.

Simţirea ne arată calea, ori de câte ori trăim experienţa iubirii şi exprimăm. Aici, emoţiile noastre personale se lărgesc pentru a deveni atotcuprinzătoare. Iubirea de sine şi de familie se contopeşte cu iubirea pentru omenire. În forma superioară de expresie, iubirea noastră este atât de puternică, încât ÎL cheamă pe DUMNEZEU să ni se arate. Inima care tânjeşte îşi găseşte pacea supremă prin unirea cu inima CREAŢIEI.

Gândirea ne arată calea, ori de câte ori mintea noastră încetează să fie neliniştită şi speculativă. Pe această cale, ne oprim dialogul interior, pentru a găsi claritatea şi nemişcarea.Este nevoie de claritate, pentru ca mintea să vadă că nu trebuie să fie atât de unidirecţională.

A gândi se poate transforma în a şti, adică în înţelepciune.

Cu o claritate mai mare,intelectul nostru analizează orice problemă şi vede soluţia. Misterul existenţei este cel pe care mintea doreşte cu adevărat să-l cunoască. Întrebările bat la uşa eternităţii, moment în care CREATORUL este singurul care le poate da răspuns. Împlinirea acestei căi apare atunci când mintea noastră se contopeşte cu mintea lui DUMNEZEU. Acţiunea ne arată calea, ori de câte ori ne predăm. Pe această cale controlul ego-ului asupra acţiunii slăbeşte.. Acţiune încetează să mai fie motivată de dorinţe egoiste.

Cu timpul acţiunea se va detaşa de ego şi a face devine motivat de o forţă din afara noastră. Deci,ataşamentul nostru personal faţă de propriile noastre acţiuni este transformat în nonataşament,prin faptul că îndeplinim acţiunile lui DUMNEZEU. Calea îşi atinge împlinirea,atunci când abandonarea noastră este atât de completă, încât DUMNEZEU conduce tot ceea ce facem. A fi ne arată calea, ori de câte ori cultivăm un SINE care trece dincolo de ego.

Acest ego se dovedeşte a fi o iluzie, o mască ce ascunde un EU cu mult mai măreţ care există în fiecare din noi. Identitatea noastră reală este un simţ al existenţei pure, pe care-l numim EU SUNT. Toate fiinţele împărtăşesc acelaşi EU SUNT, iar împlinirea apare atunci când fiinţa noastră îmbrăţişează atât de multe, încât în sentimentul nostru de a fi vii este inclus şi DUMNEZEU. Unitatea este o stare în care nimic nu este lăsat în afara lui EU SUNT.

     În aceste situaţii noi luăm o decizie crucială, adică: O iau de la capăt, deci, renunţăm la vechile percepţii şi nu la bunurile noastre. Universul, ca orice oglindă, este neutru, dar el reflectă ceea ce se află în faţa sa, fără a judeca şi fără a distorsiona. Acest pas duce la renunţare, dacă-l crezi. Deci, ai renunţat la credinţa că lumea exterioară are vreo putere asupra ta

Acest adevăr va deveni adevărat, atunci când va fi trăit.

Pentru atingerea acestei stări propunem următorul exerciţiu.

El începe ca să observăm când atingem în conştienţa noastră niveluri subtile, in comparaţie cu cele grosiere, deci un exerciţiu:

    • A iubi pe cineva este mai subtil decât a avea resentimente sau respingere de acea persoană.
    • A accepta pe cineva este ceva mai subtil decât a critica persoana respectivă.
    • A promova pacea este ceva mai subtil decât a promova violenţa.
  • A vedea pe cineva, fără a-l judeca este ceva mai subtil decât a-l critica.

Experienţa subtilă este liniştită şi armonioasă, deci, vă simţiţi stabil şi nu sunteţi în conflict cu nimeni. Odată ce aţi identificat această parte începeţi să favorizaţi latura subtilă a vieţii noastre. Trebuie să facem singuri alegerea, la nivelul conştienţei, deoarece, în diversitatea infinită a CREAŢIEI, fiecare percepţie dă naştere la o lume care o oglindeşte.

     Orice experienţă care vă aduce în contact cu nivelul tăcut de conştienţă, poate fi numit meditaţie. Poate cea mai simplă vi se pare meditaţia pe respiraţie. Urmărindu-vă respiraţia, vă aliniaţi cu conexiunea minte-corp, cu coordonarea subtilă a gândului şi cu Prana, energia subtilă conţinută în respiraţie. Se pot adopta şi mantrele tradiţionale sau sunetele rituale, aşa cum este descris în orice text despre învăţăturile spirituale orientale. Facem această meditaţie timp de 10 la 20 minute, dacă se poate de două ori pe zi şi veţi deveni conştienţi de relaxarea corpului.

Bazaţi-vă pe tendinţa naturală a corpului de a se elibera de stres, deoarece aceasta este o meditaţie blândă, care nu are efecte secundare negative şi nu prezintă pericole cât suntem sănătoşi. Efectul de relaxare va continua, însă vom începe se ne dăm seama şi că suntem conştienţi de noi însuşi, ar putea apare o revelaţie sau inspiraţie subtilă, etc. Efectele diferă de la persoană la persoană, astfel vom fi deschişi la orice se întâmplă. Scopul meditaţiei este acelaşi pentru toţi, anume: să învăţăm să intrăm în relaţie cu conştienţa însuşi, la nivelul cel mai pur al experienţei.

Fără frică…

Despre cunoașterea lui Dumnezeu – Înţelepciunea – discernământ spiritual

Despre cunoașterea lui Dumnezeu-Înţelepciunea, discernământ spiritual

      Cele opt aspecte sub care Dumnezeu poate fi experimentat sunt: lumina, sunetul, pacea, calmul, dragostea, bucuria, înţelepciunea şi puterea. Dacă îl vom experimenta pe Dumnezeu ca lumină, în timpul meditaţiei vom avea o stare de calm mental, purificându-ne şi clarificându-ne mintea. Cu cât o fiinţă se concentrează mai mult asupra luminii interioare, cu atât mai mult ea va percepe lucrurile ca fiind formate din lumină.

Atunci când îl experimentăm pe Dumnezeu sub formă de sunet intrăm în comuniune spontan cu Sfântul Duh, sau cu AUM, vibraţia cosmică primordială. Când eşti cufundat în AUM, nimic nu te mai poate tulbura. AUM conduce mintea dincolo de iluzia existenţei umane în purul cer al Conştiinţei Divine.

Pacea este experienţa pe care o trăim chiar la începutul practicii noastre meditative. Pacea, asemeni unei cascade de apă cristalină, purifică mintea de toate anxietăţile şi grijile, transmiţându-ne o stare de bine paradisiacă.

Calmul este o altă experienţă divină. Acest aspect a lui Dumnezeu este mult mai dinamic şi mult mai puternic decât cel al stării de pace. Calmul dăruieşte aspirantului puterea să depăşească toate obstacolele vieţii sale. Chiar şi în afaceri, persoana care poate rămâne calmă în toate situaţiile, va fi invincibilă.

Dragostea este un alt aspect a lui Dumnezeu, dar nu dragostea personală, ci dragostea infinită. Cei care trăiesc într-o stare egotică se gândesc la dragostea impersonală ca la ceva rece şi abstract. Dar dragostea divină absoarbe totul şi oferă o stare de beatitudine infinită. Este impersonală datorită faptului că rămâne neatinsă de dorinţele egoiste. Unitatea pe care o găsim în dragostea divină nu poate fi experimentată decât de suflet şi este inaccesibilă ego-ului.

Bucuria este un alt aspect a lui Dumnezeu. Această bucurie divină este egală cu milioane de bucurii umane la un loc. Analogic vorbind, dorinţa de a experimenta fericirea omenească în locul celei divine am putea-o compara cu situaţia în care o fiinţă îşi consumă din timp şi energie pentru a căuta să aprindă o lumânare în plină zi cu soare. Bucuria divină ne îmbrăţişează etern, dar oamenii consideră că pentru a trăi o stare de bucurie, trebuie să se focalizeze asupra lumii materiale. Bucuria divină este o realitate strălucitoare. În faţa ei toate bucuriile lumeşti pălesc.

Înţelepciunea este discernământ spiritual, fiind în totalitate diferită de înţelegerea intelectuală.

Inteligenţa umană se distinge de înţelepciunea divină prin faptul că ea se raportează la lume indirect, din exterior. Savantul, de exemplu, efectuează cercetări asupra atomului. Yoghinul devine atom. Percepţia divină are ca punct de pornire interiorul. Doar din interior un lucru poate fi cunoscut în esenţa sa adevărată.

Iar în final, puterea este aspectul lui Dumnezeu care creează şi menţine Universul. Imaginează-ţi ce putere trebuie să existe ca să poată să fie manifestate toate aceste galaxii. Maeştrii spirituali manifestă o parte din această putere în anumite situaţii din viaţa lor, atunci când este cazul. Expresia „Isus cel blând” nu descrie decât o parte a naturii lui Isus. Forţa sa transpare atunci când îi ceartă pe comercianţii din templu. Încearcă să realizezi magnetismul şi puterea de care a trebuit să dea dovadă pentru a-şi impune părerea în faţa tuturor acelor oameni, care erau atât de înrădăcinaţi în dorinţele şi obiceiurile lor, autorizate, de altfel, şi de tradiţie. Oamenii sunt adeseori terifiaţi de puterea ce iradiază din viaţa sfinţilor. Nu uita nici o clipă că nu poţi păşi pe calea ce conduce la Dumnezeu dacă nu eşti puternic interior. Dintre toate celelalte atribute ale Divinului, puterea poate fi unul dintre aspectele care exercită cea mai mică atracţie asupra minţii tale, dar este important să realizezi că puterea infinită este o parte a naturii divine din tine.

Indiferent de ce aspect divin experimentezi în meditaţie, nu te închide niciodată în mintea ta limitată, ci urmăreşte să expansionezi această experienţă la infinit.

  • Trăieşte în această lume ca un musafir. Adevăratul tău cămin nu este aici. Chiar dacă actul casei în care trăieşti este pe numele tău, cui a aparţinut el înainte ca tu să-l cumperi şi cine-l va avea după moartea ta? Această existenţă nu este decât un refugiu, o scurtă etapă în lungul voiaj care te conduce către Dumnezeu Tatăl. Consideră-te un invitat pe Pământ.

Atâta timp cât eşti aici musafir, încearcă să fii cât mai agreabil. Urmăreşte să acţionezi cât mai bine şi cât mai responsabil, ai grijă de tot ceea ce Dumnezeu îţi pune la dispoziţie şi nu uita nici o clipă că sunt ale Lui şi nu ale tale.

Ce inconştienţi sunt oamenii când îşi irosesc timpul pentru a-şi îmbuiba corpul, a acumula bogăţii şi a ajunge să aibă maximum de posesiuni. În momentul în care vor muri, vor trebui să lase totul în urma lor. Ei se pierd în scuze interminabile: „Nu am timp să meditez”, spun ei, „trebuie să mă duc la toate acele întâlniri de afaceri”. Dar uită că, atunci când Dumnezeu îi va chema la El, vor fi obligaţi să întrerupă toate aceste angajamente. Moartea este singurul „angajament” ce nu poate fi anulat.

De ce să pierzi atunci atâta timp cu lucruri efemere? Cât de orb eşti. Trezeşte-te! Dacă Dumnezeu te cheamă, trebuie să laşi în urmă toate plăcerile sau durerile acestei lumi.

„Caută-mă”, îţi spune El. „Şi vei găsi în Mine bucuria imperisabilă pe care tu o cauţi de atâta timp în valurile impermanenţei. Tot ceea ce tu ai dorit, de-a lungul a nenumărate încarnări, nu vei găsi decât în Mine, pentru totdeauna.”

  • Consideră întotdeauna că nu aparţii nimănui şi că nimeni, de fapt, nu îţi aparţine. Tu eşti în trecere pe acest Pământ şi adevăratul motiv pentru care eşti aici este foarte diferit de cel pe care tu îl crezi.

Familia ta consideră că îi aparţii, dar dacă vei muri şi vei renaşte la vecinii tăi, crezi că te va recunoaşte? Şi prietenii tăi cred că le aparţii, dar dacă vor exista mici neînţelegeri între voi, câţi îţi vor rămâne loiali? Oamenii spun că îşi iubesc aproapele, dar ei nu se iubesc decât pe ei înşişi. De fapt, ei îi iubesc pe ceilalţi numai în măsura în care aceştia le fac pe plac. Adevărata iubire este atunci când, chiar cu preţul unui sacrificiu personal, îţi face plăcere să poţi genera fericire fiinţei iubite. Oare câte fiinţe iubesc astfel? Foarte puţine! Şi câte dintre ele sunt la rândul lor iubite? Şi mai puţine.

Iubirea noastră pentru Dumnezeu nu rămâne niciodată fără răspuns. Şi este chiar mult mai mult decât recompensată, pentru că Dumnezeu ne înţelege chiar şi atunci când toţi cei din jurul nostru ne înţeleg greşit. Pentru că Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când toţi ne părăsesc. Pentru că Dumnezeu şi-aduce aminte de noi chiar şi atunci când toţi ceilalţi ne-au uitat. Noi suntem ai lui Dumnezeu şi doar ai Lui pentru eternitate.

O regulă de aur pe care trebuie să o urmezi întreaga viaţă este să păstrezi starea de martor în tot ceea ce se întâmplă. Ca să înţelegi mai bine ceea ce vreau să-ţi spun îţi voi da următoarele exemple.

Indiferent de ceea ce tu percepi, fii conştient că există o realitate mult mai vastă, care în această clipă îţi scapă.

Indiferent de persoana cu care tu vorbeşti, imaginează-ţi că există o fiinţă invizibilă pentru cel care nu este receptiv la realitatea subtilă, care îţi vorbeşte prin intermediul acelei fiinţe.

Indiferent de acţiunea pe care o realizezi, urmăreşte să percepi o altă prezenţă alături de tine care te priveşte, te ghidează şi-ţi dăruieşte putere. În momentul în care priveşti în ochii oamenilor, fii conştient că primeşti prin intermediul privirii lor un mesaj de la Dumnezeu.

Orice eveniment din viaţa ta priveşte-l detaşat cum se derulează şi întreabă-te ce vrea Dumnezeu să te înveţe din această experienţă. Indiferent de ceea ce se întâmplă, priveşte viaţa fără ataşament. Poartă-te asemeni oamenilor inteligenţi care merg să vizioneze un film. Cu cât intriga este mai plină de suspans, cu atât mai sigur spectatorii la final vor spune:” Ce film extraordinar!” Dacă filmul are un deznodâmânt tragic, ei pot trage anumite învăţăminte, pe care după aceea le aplică în propria lor viaţă. Sau dacă eroul se va afla în situaţii stânjenitoare, ei vor râde de starea lui de încurcare. Dar oare, când vor fi ei înşişi în situaţii jenante, câţi dintre ei vor fi capabil să râdă cu umor; sau când vor trece printr-o situaţie dramatică, câţi dintre ei se vor gândi că au ceva de învăţat din aceasta? Nu mulţi, cu siguranţă. Filozofia lor de viaţă se rezumă atunci la expresia cunoscută: „Mai bine să aibe alţii probleme, nu eu.” Fii detaşat de tot ceea ce îţi poate aduce viaţa, bun sau rău.

Având o astfel de atitudine te vei elibera progresiv de identificarea cu această lume de vis, pentru a deveni în final conştient de fuziunea ta cu Creatorul.Un vizitator l-a întrebat pe Paramahansa Yogananda: „Este necesară renunţarea pe calea spirituală?” „Da”, i-a răspuns Maestrul. „Indiferent dacă o fiinţă este căsătorită sau trăieşte singură, ea trebuie să simtă că în inima sa este dăruită celui Preaiubit, Cel care sălăşluieşte în templul inimilor noastre. Renunţarea înseamnă înainte de toate non-ataşament. Nu existenţa ta exterioară are importanţă în ochii lui Dumnezeu, ci cum trăieşti în inima ta. Fă din inima ta un templu şi din dragostea ta pentru Dumnezeu, veşmântul tău.”Să nu gândeşti niciodată că lucrurile îţi aparţin. De fiecare dată când văd o fiinţă care are nevoie de ceva ce îmi aparţine, îi dăruiesc acel lucru cu bucurie.Dacă doreşti să simţi pe Dumnezeu cum te ghidează în întreaga ta viaţă, nu pierde timpul vorbind prea mult. Liniştea este altarul Spiritului.Atunci când eşti în compania celorlalţi, fii alături de ei cu toată fiinţa ta. Dar în clipa când rămâi singur, fii doar cu Dumnezeu. Şi fă tot posibilul să petreci cât mai mult timp cu El.Solitudinea este preţul evoluţiei.

Este foarte important mediul în care trăieşti.

Dacă îţi laşi haina într-o cameră în care oamenii fumează, după câteva ore ea va mirosi a fum. Dacă o laşi în mijlocul unei grădini, ea va aduce miros de aer proaspăt şi de flori în casă. La fel se întâmplă şi cu mintea; ea se impregnează cu vibraţiile celor din jurul tău. Dacă vei trăi alături de pesimişti vei deveni tu însuţi un pesimist.

Dar dacă vei trăi alături de oameni veseli şi fericiţi, în timp te vei transforma şi tu într-o fiinţă veselă şî fericită. Mediul înconjurător este adeseori, din păcate, chiar mai puternic decât voinţa ta. A sta alături de oameni fără a le absorbi deloc gândurile, sau doar într-o mică măsură, necesită o mare putere spirituală.

Începătorii pe calea spirituală ar trebui să fie foarte atenţi în ce mediu trăiesc. Ei ar trebui să trăiască alături de alte fiinţe care doresc să evolueze spiritual şi să evite compania fiinţelor orientate materialist şi a fiinţelor egotice. În mod special trebuie să evite fiinţele care sunt orientate negativ.

Adeseori, pentru evoluţia unei fiinţe, compania în care trăieşte este de maximă importanţă, determinând acea fiinţă să devină un păcătos sau un sfânt.Laptele gras se transformă în unt şi pluteşte deasupra apei. Laptele obişnuit se amestecă cu apa, diluându-se.

La fel, când mintea umană s-a transformat în „untul” realizării de Sine, nu mai este afectată de influenţele lumeşti.

Discipolii obişnuiţi trebuie să îşi aleagă compania cu grijă. Pe cât posibil, ei trebuie să evite mediile care sunt incompatibile cu aspiraţia lor de a-L găsi pe Dumnezeu.Viaţa este plină de suişuri şi coborâşuri. Dacă îţi vei lăsa sentimentele să urmeze valurile diferitelor situaţii ale vieţii, nu vei atinge niciodată starea de calm interior, esenţială pentru a reuşi să progresezi spiritual. Din acest motiv, este foarte bine să nu reacţionezi emotiv, sub impulsul unor stări de moment. Urmăreşte să te detaşezi de atracţii şi repulsii.

O minunată regulă de viaţă care te va ajuta să depăşeşti numeroase situaţii dificile constă în a avea întotdeauna simţul umorului.Când în cei din jurul tău vei vedea numai aspectele lor negative, numai ce este rău în fiinţa lor, adu-ţi aminte că de fapt este ceva în neregulă cu persoana ta.

Atunci când eşti într-o stare de armonie interioară, toate lucrurile ţi se vor părea corecte, pentru că atunci vei realiza că toate fac parte din Dumnezeu. Doar în acel moment vei accepta viaţa aşa cum este şi vei privi cu înţelegere şi simpatie toate fiinţele indiferent de greşelile pe care le fac.Un discipol avea în permanenţă tendinţa să fie morocănos.

Într-o zi Maestrul i-a spus: „Dacă tu vrei să fii trist, nimic pe lumea aceasta nu te poate face fericit şi vesel. Dacă, din contră, tu alegi să fii fericit, nimic şi nimeni în lumea aceasta nu-ţi va putea fura fericirea.”  Nu poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să fii rău cu oamenii din jurul tău. Nu poţi să-L iubeşti şi totuşi în inima ta să mai existe ură. Modul în care te comporţi cu ceilalţi reflectă starea ta de conştiinţă şi condiţionările tale.

  • Să nu-ţi imaginezi vreodată că poţi câştiga dragostea lui Dumnezeu dacă tu nici măcar nu eşti capabil să cucereşti dragostea fiinţelor din jurul tău. Dacă cu adevărat Îl iubeşti pe El, trebuie să-L iubeşti pe El în toţi.
  • Nu considera că ai un anumit nivel spiritual bazându-te pe opinia unei alte persoane, cu excepţia cazului în care te poţi baza pe puterea ei de discernământ. În majoritatea cazurilor, oamenii îi laudă sau îi critică pe ceilalţi pornind de la nişte criterii false. Le plac anumite lucruri pentru că vin în sprijinul opiniilor lor, indiferent că acestea sunt greşite, sau le displac alte lucruri pentru că se opun părerilor lor.

Acceptă atât lauda, cât şi critica cu aceeaşi stare de linişte. Şi dacă trebuie să alegi una din acestea, este preferabil să alegi critica.

Cu mult timp în urmă, trăia un înţelept în India, ale cărui întâlniri cu discipolii săi erau perturbate de vizitele unei fiinţe sceptice, care nu urmărea decât să scoată la iveală greşelile înţeleptului. Discipolii încercau de mult timp să-l convingă pe maestru să scape de el, dar acesta nici nu dorea să audă de aşa ceva.

Într-o seară, un discipol a intrat foarte fericit pe uşă şi a spus: „Maestre, duşmanul tău, fiinţa aceea răutăcioasă a murit”.

„Oh,” a început să suspine maestrul, lacrimi curgându-i pe obraz, „cel mai bun prieten al meu a părăsit această lume. El era singura fiinţă care dorea să mă ajute să-mi depăşesc greşelile. Oare voi mai găsi vreodată o asemenea fiinţă?”

  • Unui discipol care era bântuit de umbrele îndoielii Yogananda i-a spus: „Nu te baza pe raţiune. Aceasta este instrumentul pe care Satana îl utilizează pentru ca să te păcălească. Raţiunea este asemeni unui cuţit cu două tăişuri. Dacă nu ştii să-l foloseşti, poate fi periculos. O singură mişcare greşită şi te poţi tăia tu însuţi. Din momentul în care îndoiala îţi pătrunde în minte, trebuie să o elimini. Elimin-o, urmărind ca toate acţiunile tale să le dedici lui Dumnezeu. Atunci când te îndoieşti, îi permiţi Satanei să te controleze.

Krishna spune în Bhagavad Gita: „Oh, Arjuna, cel care se îndoieşte este cel mai nefericit dintre muritori.”

Un discipol era măcinat de nenumărate îndoieli. Yogananda a încercat să-l ajute adeseori, dar fără prea mare succes. Într-o zi, el i-a spus: „Puterea gândului este o forţă extraordinară. Tu trebuie să devii conştient că, dacă ţi-e teamă de anumite situaţii, vei atrage către tine exact acele situaţii care pe tine te înspăimântă”.

  • Există două tipuri de neîncredere: una distructivă şi alta constructivă. Neîncrederea distructivă este de fapt scepticism, îndoială. Oamenii care cultivă această atitudine sunt la fel de orbi în îndoiala lor ca bigoţii în zelul lor.

O cercetare plină de obiectivitate nu are în ochii lor nici un fel de sens. Ei nu doresc, de fapt, decât să găsească informaţii care să respingă ideile noi şi să le susţină opiniile lor sau ideile majorităţii.

Scepticismul este asemeni momentului în care „radioul” mentalului este deschis, dar nu prinde nici un post. El împiedică fiinţa să capteze intuiţia, care nu poate apare decât într-o stare de linişte interioară.

Neîncrederea constructivă rezidă într-o stare de curiozitate inteligentă, într-un examen imparţial. Cei care cultivă această atitudine nu vor avea niciodată de suferit şi nici nu vor accepta ca reale opiniile lipsite de consistenţă ale celorlalţi. Ei îşi vor păstra mintea în permanenţă trează şi vor dori înainte de toate să-şi verifice intuiţiile prin proprie experienţă.

Acesta este un mod corect de a te apropia de Adevăr.

  Paramahansa Yogananda

Patru căi ce duc spre Unitate

Misterul vieţii este real – Scopul nostru în viaţă

 Misterul vieţii este real - Scopul nostru în viaţă

     Viaţa este un strat subţire de evenimente, care acoperă o realitate mai adâncă. În realitatea mai adâncă suntem o parte  din fiecare eveniment ce se petrece acum, s-a petrecut sau se va petrece. În realitatea mai profundă, cu siguranţă ştim cine suntem şi care este scopul nostru. Nu există nici o confuzie sau conflict, cu nici o altă persoană de pe Pământ.

Scopul nostru în viaţă este de a ajuta Creaţia să se extindă şi să se dezvolte, iar când ne privim, vedem doar dragoste.Totuşi misterul vieţii nu include nici unul dintre aceste lucruri, el se referă la modul cum să le aducem la suprafaţă. La întrebarea: Cum dovedim că există totuşi un mister al vieţii?,se poate răspunde: că cea mai simplă dovadă este separarea enormă dintre realitatea profundă şi existenţa de zi de zi. Un mister ce nu vrea să fie cunoscut se retrage continuu, pe măsură ce ne apropiem de el, dar misterul vieţii nu se comportă aşa: secretele sale sunt relevate imediat, dacă ştim unde să căutăm. Dar ele nu trebuie căutate?

Înţelepciunea corpului nostru este un punct bun de pornire în ce priveşte dimensiunile ascunse ale vieţii, deoarece, chiar dacă acestea sunt invizibile, înţelepciunea corpului este extrem de reală, deci, un fapt pe care cercetătorii din medicină au început să-l accepte încă din anii 1980.

Oamenii de ştiinţă au descoperit porţile spre dimensiunile ascunse, la care nu am gândit până acum. Celule au gândit în locul nostru timp de mii de ani. De fapt înţelepciunea lor este mai veche decât înţelepciunea cortexului, deci, poate fi cel mai bun model pentru singurul lucru mai vechi decât ele, cosmosul.

Oriunde privim simţim ceea ce doreşte să înfăptuiască înţelepciunea cosmică, este acelaşi lucru pe care şi noi dorim să-l împlinim, adică: să mă dezvolt şi să creez, dar principala diferenţă este că întotdeauna corpul meu cooperează cu universul, mai bine cum o putem face noi.

Celulele participă pe deplin la misterul vieţii, deci, este o înţelepciune a pasiunii totale şi angajamentului. Să vedem dacă putem uni calităţile înţelepciunii trupeşti cu dimensiunile ascunse pe care vrem să le dezvăluim.

Înţelepciunea pe care o trăim acum, o identificare cu Inteligenţa Corpului, este:

    • – Avem un scop mai înalt.
      • – Suntem în comuniune cu viaţa, în complexitatea sa.
      • – Conştienta noastă este gata să se metamorfozeze în orice moment, rar, ea simte orice există în spaţiul nostru vital.
      • – Acceptăm pe ceilalţi ca pe egalul vostru, fără a-i judeca sau a avea prejudecăţi.
      • – Trăim fiecare moment într-o manieră creativă, reînnoită şi nu ne agăţăm de tot ceea ce este vechi sau depăşit.
      • – Fiinţa noastră este legănată în ritmurile universului, deci, ne simţim în siguranţă şi îngrijiţi.
      • – Ideea noastră de eficienţă este de a lăsa fluxul vieţii să aducă ceea ce avem nevoie.Forţa, controlul şi lupta nu sunt modul nostru de acţiona.
    • – Simţim o anumită conexiune cu sursa noastră.
    • – Suntem programaţi să dăruim, ca sursă a întregii abundenţe.
  • – Privim orice schimbare, inclusiv naşterea şi moartea ca perspectivă a nemuririi.

Ce este neschimbător este un lucru real pentru noi. La nivelul celulelor, nici unul din aceste subiecte nu sunt aspiraţii spirituale, ci fapte ale existenţei cotidiene.

Scopul mai înalt. Fiecare celulă din corpul nostru este de acord să lucreze pentru bunăstarea întregului, iar bunăstarea sa individuală ocupă locul doi. Dacă este necesar va muri pentru a proteja corpul şi de cele mai multe ori o face. Durata de viaţă a celulei este o fracţiune din propria noastră durată de viaţă. Egoismul nu este o opţiune, nici când vine vorba despre propria supravieţuire a unei celule.

Comunicarea. Celula ţine legătura cu toate celelalte celule.

Celulele mesager se străduiesc să înştiinţeze cele mai îndepărtate puncte ale corpului, despre dorinţa sau intenţia altei celule, oricât de mică ar fi ea. Retragerea sau refuzul comunicării ne este o opţiune a celulei.

Conştienţa. Celulele au capacitatea de a se adapta numaidecât. Rămân flexibile,pentru a putea reacţiona la situaţii urgente. Aici comportamentul rigid nu este o opţiune a lor.

Acceptarea. Celulele admit că toate sunt importante, în egală măsură, deci, fiecare funcţie din corp este interdependentă cu cealaltă. A acţiona de una singură nu este o opţiune.

Creativitatea. Cu toate că fiecare celulă are un set unic de funcţii, ele se combină în moduri creatoare. A se agăţa de un comportament învechit nu este o opţiune.

Fiinţa. Celulele se supun unui ciclu universal de odihnă şi activitate. Acest ciclu se exprimă în diferite moduri: nivelurile fluctuante de hormon, presiunea sângelui şi ritmurile digestive, expresia cea mai este somnul. În liniştea inactivităţii, viitorul corpului este plămădit. A fi activ sau agresiv în mod obsesiv nu este o opţiune.                                                                       

Eficienţa. Celulele funcţionează folosind cel mai mic consum de energie posibil. În mod obişnuit, o celulă stochează hrană şi oxigen în interiorul pereţilor, doar pentru trei secunde. Ea are toată încrederea că va primi ce-i trebuie. Consumul excesiv de hrană, aer sau apă nu este o opţiune.

Conexiune. Datorită moştenirii genetice comune, celulele ştiu că sunt fundamental aceleaşi. Faptul că celulele ficatului sunt diferite de cele ale inimii şi că celulele muşchilor sunt diferite de ale creierului, ele nu neagă identitatea lor comună, care este neschimbătoare.

Dăruirea. Activitatea de bază a celulelor este aceea de a dărui, iar aceasta menţine integritatea tuturor celorlalte celule. Angajamentul total faţă de a dărui face ca aspectul de a primi să devină ceva automat şi este cealaltă jumătate a ciclului natural. A aduna nu este o opţiune.

Nemurirea. Celulele se reproduc pentru a-şi împărtăşi cunoaşterea, experienţa şi talentele, dăruind totul pentru progeniturile lor. Acesta este felul de nemurire practică, deci,ele se supun morţii la nivel fizic, dar o înving la nivel non-fizic. Prăpastia dintre generaţii nu este o opţiune.

Privind tot ce au fost de acord să facă celulele noastre, ne întrebăm dacă nu cumva este un pact spiritual în adevăratul sens al cuvântului?

Prima calitate este a urmări un scop înalt, este identică cu calităţile spirituale ale abandonării şi altruismului.

A dărui reprezintă acelaşi lucru cu a-i întoarce lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Nemurirea este acelaşi lucru cu credinţa în viaţa de după moarte.

Misterul vieţii este răbdător şi atent în felul în care i-a permis corpului nostru potenţialul său total să fie relevant. Suntem cu toţii tributari unei forme şi apoi ne dezintegrăm în concordanţă cu misterul vieţii şi nimic altceva. În loc să cercetăm misterul vieţii, ca pe o parte intimă din noi înşine, ne purtăm ca şi cum el nu există.După multe vieţi petrecute în haos, suntem oare pregătiţi să lăsăm misterul să ne salveze acum?

Există o altă cale ?

O cale ar fi să ne gândim şi noi ce fac celulele corpului nostru şi să analizăm dacă şi noi facem în viaţa zilnică ce fac ele.

Deepak Chopra

Despre cunoașterea lui Dumnezeu

Nu suntem totuna cu mintea noastră-obstacol în calea iluminării

Nu suntem totuna cu mintea noastră-obstacol în calea iluminării

Cel mai mare obstacol în calea iluminării

Ce este iluminarea?

Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani. Într-o zi, trecu pe acolo un străin. „Te înduri să-mi dai un ban?”, murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i vechea lui şapcă de baseball. „Nu am nimic să-ţi dau”, spuse străinul. „Dar pe ce eşti aşezat?”, întrebă acesta. „Un gunoi”, răspunse cerşetorul. „E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu”. „Te-ai uitat vreodată înăuntru?”, întrebă străinul. „Nu”, răspunse cerşetorul. „Ce rost are? Nu e nimic în ea”. „Uită-te înăuntru”, insistă străinul. Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cutia era plină cu aur.

Eu sunt străinul care nu are nimic să vă dea şi care vă spune să vă uitaţi înăuntru.

Nu în interiorul unei cutii, ca în parabolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dvs.

„Dar eu nu sunt un cerşetor” — mi se pare că vă aud protestând.

Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi indestructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, de siguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţine nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.

Cuvântul „iluminare” evocă într-un fel ideea unei realizări supraomeneşti, iar sinele fals vrea să perpetueze această idee; dar aceasta este pur şi simplu starea dvs. naturală, trăirea identităţii cu Fiinţa. Este o stare de conectare la ceva incomensurabil şi indestructibil, la ceva care, aproape paradoxal, sunteţi în esenţă dvs., dar care, cu toate acestea, vă depăşeşte cu mult. Înseamnă regăsirea naturii dvs. adevărate, dincolo de nume şi de înfăţişare. Incapacitatea de a simţi această conectare dă naştere iluziei separării — separare de propria persoană şi de lumea care vă înconjoară. Atunci vă percepeţi, conştient sau inconştient, ca pe un fragment izolat. Apare frica, iar conflictul interior devine starea normală.

Îmi place foarte mult definiţia extrem de simplă pe care Buddha o dă iluminării: „sfârşitul suferinţei”. Nu este nimic supraomenesc în ea, nu-i aşa? Desigur, ca definiţie, este incompletă. Ne spune doar ce nu este iluminarea: nu este suferinţă. Dar ce rămâne atunci când nu mai există suferinţă? Buddha păstrează tăcerea asupra acestui subiect, iar tăcerea lui înseamnă că acest lucru trebuie descoperit pe cont propriu. El foloseşte o definiţie negativă pentru ca mintea să nu o transforme într-o credinţă sau într-o realizare supraomenească, un obiectiv imposibil de atins. În ciuda acestei precauţii, majoritatea budiştilor cred şi azi că iluminarea este pentru Buddha, nu pentru ei, cel puţin nu în această viaţă.                                    ….Eckhart Tolle

Misterul vieţii este real!

%d bloggers like this: