Arhive pe autori: detoatepentrutotisimaimult

Şi totuşi, cine ne influenţează karma?

Şi totuşi, cine ne influenţează karma?

Şi totuşi, cine ne influenţează karma?

Dacă aţi spus vreodată că aveţi două păreri diferite despre ceva, aţi avut dreptate. Mintea care a avut această idee a fost cea conştientă – acel mic procesor de 40 de biţi, care reprezintă baza gandirii cognitive, a identităţii personale şi a liberului arbitru. Este partea de minte care emite dorinţe şi intenţii şi, prin urmare, partea care-L face pe Dumnezeu să radă. Gluma e că acea parte de minte işi imaginează cine credem că suntem, dar ne controlează doar 5%, sau mai puţin, din viaţă. Datele arată ceea ce unii dintre noi – care au incercat să gandească pozitiv, dar au obţinut rezultate negative – au inceput să constate: faptul că vieţile noastre nu sunt controlate de dorinţele sau intenţiile noastre conştiente. Dacă nu credeţi, faceţi calculele.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Subconştientul nostru controlează ce se intamplă, 95% din timp.

Subconştientul nostru controlează ce se intamplă, 95% din timp. Prin urmare, soarta noastră se află sub controlul programelor înregistrate, sau al obiceiurilor, care au rezultat din instinctele şi percepţiile căpătate in urma experienţelor noastre de viaţă. Programele cele mai puternice şi mai influente din mintea subconştientă sunt cele care au fost inregistrate la inceput. in timpul perioadei de formare – perioada extrem de importantă intre gestaţie şi varsta de şase ani – programele fundamentale care dau formă vieţii au fost inregistrate, observandu-i şi ascultandu-i pe primii noştri educatori – părinţii, fraţii şi persoanele din comunitatea locală. Din păcate, aşa cum ne spun mereu şi psihiatrii, psihologii şi consilierii, o mare parte din ceea ce am invăţat atunci s-a bazat pe percepţii greşite, care se exprimă in prezent sub forma credinţelor limitatoare, prin intermediul cărora ne auto-sabotăm in permanenţă.

Majoritatea părinţilor nu-şi dau seama că acţiunile şi cuvintele lor sunt inregistrate, in mod continuu, de subconştientul copilului, care compilează o inregistrare a primelor experienţe de viaţă. Cand un copil mic este certat frecvent pentru că e rău, el nu inţelege nuanţa – respectiv, că este o condiţie temporară, asociată cu o faptă recentă. in schimb, mintea lui fragedă inregistrează afirmaţia ca o condiţie permanentă, care-l defineşte ca persoană. La fel se intamplă şi cu credinţele transmise, rostite sau nerostite, potrivit cărora copilul nu are merite, nu este suficient de bun sau de deştept, sau că este slab şi bolnăvicios. Aceste afirmaţii nevinovate se descarcă direct in subconştientul copilului. Deoarece rolul minţii este acela de a crea coerenţă intre programele pe care le rulează şi viaţa reală, creierul generează, in mod inconştient, reacţii comportamentale corespunzătoare (sau necorespunzătoare), care asigură respectarea adevărului percepţiilor programate. Odată dobandite, programele subconştiente işi aplică, in mod automat, percepţiile sub forma unor realităţi false, ce modelează viaţa persoanei respective.

Haideţi să aplicăm acest exemplu, unei experienţe nefericite din viaţa reală. Imaginaţi-vă că sunteţi un copil de cinci ani, care are un acces de furie in magazin, pentru că vrea o anumită jucărie. Pentru a vă potoli ieşirea, tatăl se enervează şi spune ceva ce a auzit de la părinţii lui: „Nu o meriţi!” Consideraţi că au trecut 20-30 ani şi acum sunteţi un adult in faţa unei noi slujbe, care vă va oferi o răsplată financiară extraordinară. Vă faceţi ganduri minunate despre viitor. Apoi, dintr-odată, greşiţi şi apar piedicile. Drumul către succes – care părea clar pană atunci – pare blocat acum. Ştiţi că aveţi capacitatea de a reuşi, dar brusc lucrurile iau o intorsătură nefericită şi comportamentul vostru devine nesigur şi neprofesional – lucru pe care potenţialul angajator il observă.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

„Ce se intamplă?”, vă intrebaţi. Problema este că programele subconştientului sunt in conflict cu dorinţa conştientului. Deşi conştientul este pozitiv şi plin de speranţe cu privire la oportunităţi, mesajul inregistrat de la tatăl vostru – „Nu meriţi!” – programează in mod subversiv comportamentul subconştientului. Ca şi in cazul persoanei hipnotizate, care incerca să ridice un pahar despre care i s-a spus că are o greutate de sute de kilograme, subconştientul vostru se angajează in comportamente de auto-sabotare, pentru a se asigura de faptul că realitatea este conformă cu programul – şi probabil că nici nu ştiţi că se intamplă astfel. De ce? Deoarece programele automate sunt la conducere, in timp ce mintea conştientă este preocupată de alte ganduri, cum ar fi cum să cheltuiţi venitul suplimentar. Prin urmare, atunci cand mintea conştientă este angajată in altceva, ea nu observă comportamentele automate, care sunt generate de subconştient. Şi, pentru că subconştientul se ocupă de 95% din ceea ce facem, cea mai mare parte a propriului nostru comportament este invizibil pentru noi!

De exemplu, să spunem că aveţi un prieten, Bill, pe care-l cunoaşteţi din copilărie. Cunoscandu-l bine, pe el şi familia sa, vă daţi seama că, prin comportamentul său, se aseamănă foarte mult cu tatăl lui. Apoi, intr-o zi, faceţi o remarcă intamplătoare: „Ştii ceva, Bill, eşti exact ca tatăl tău”. Bill se trage inapoi şocat, indignat că aţi putea pană şi sugera un astfel de lucru. „Cum poţi să spui ceva atat de ridicol?”, intreabă el. Gluma este că toată lumea în afară de Bill poate vedea ca purtarea lui seamănă cu cea a tatălui său. De ce? Deoarece cand Bill se angajează in programe comportamentale subconştiente, inregistrate pe cand era copil şi il observa pe tatăl lui, mintea sa conştientă este, in acelaşi timp, cufundată in ganduri. In aceste momente, programele subconştiente automate funcţionează fără a fi urmărite; prin urmare, ele sunt inconştiente.

Ca un alt exemplu cunoscut despre modul in care funcţionează comportamentul invizibil, imaginaţi-vă că sunteţi la volanul unei maşini şi in timp ce conduceţi, discutaţi animat cu un prieten aflat pe locul din dreapta. V-aţi implicat atat de mult in discuţie, incat doar mai tarziu, cand privirea revine la drum, vă daţi seama că, in ultimele cateva minute, nu aţi fost atent la şofat. Intrucat mintea conştientă era preocupată de conversaţie, maşina a fost condusă de pilotul automat al minţii subconştiente. Dacă vi s-ar cere să descrieţi ce aţi făcut in această perioadă, aţi spune: „Nu ştiu. Nu eram atent”. Aha! Asta e şi ideea. Cand mintea conştientă este ocupată, nu observăm comportamentele programate in subconştient. Nu suntem atenţi! in consecinţă, cand viaţa nu se desfăşoară aşa cum am dori, rareori recunoaştem că am contribuit la propriile dezamăgiri. Deoarece nu suntem in general conştienţi de influenţa comportamentelor subconştiente, este normal să credem că suntem victimele unor forţe externe. Din nefericire, victimizarea devine o stare care se alimentează singură. Dacă ne percepem drept victime, funcţia creierului este să manifeste acest adevăr in realitatea noastră. Ca victime, percepem că suntem neputincioşi in manifestarea intenţiilor noastre. Nimic nu este mai departe de adevăr. Baza de date a percepţiilor şi credinţelor programate in propriile minţi reprezintă un factor primar in modelarea vieţilor noastre. Vestea bună este că avem putere asupra conţinutului acestei baze de date. A deveni conştienţi de credinţele şi programarea noastră inconştientă este poarta către evoluţia spontană.

Bruce H. Lipton –  Evoluţia spontană

Reclame

Detaşează-te şi abandonează-te!

Detaşează-te şi abandonează-te!

Detaşează-te şi abandonează-te!

De ce este atât de greu să ne detaşăm de emoţiile noastre negative? Motivele sunt multiple. Mai întâi de toate, emoţiile negative nu reprezintă decât vârful aisbergului. De aceea, atunci când ne enervăm sau când devenim anxioşi, emoţiile care ies la suprafaţa conştiinţei nu se compară nici pe departe cu cele care rămân ascunse în umbră. În al doilea rând, negativitatea este lipicioasă. Ea se agaţă de noi la fel de tare cum ne agăţăm noi de ea. Acesta reprezintă mecanismul ei de supravieţuire. Sentimentele cred că au dreptul de a exista. La fel ca şi noi, ele îşi justifică existenţa, oferindu-ne motive şi construindu-şi o poveste convingătoare. Cu toate acestea, nu este foarte greu să te detaşezi de negativitate. Totul este să ştii cum.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Procesul începe prin recunoaşterea sentimentelor personale, oricât de nedorite ar fi acestea, şi prin aducerea lor la suprafaţă. Am vorbit deja de acest pas. Urmează detaşarea propriu-zisă de negativitate. Acest act trebuie să fie echilibrat, întrucât noi dorim să ne asumăm responsabilitatea („Această emoţie îmi aparţine‛), dar fară a ne identifica prea tare cu ea („Această emoţie este una cu mine‚). Negativitatea nu este niciodată una cu noi dacă ne cunoaştem şinele real, care transcende umbra. De aceea, noi trebuie să considerăm orice reacţie negativă un fel de alergie sau de gripă, ceva neplăcut, dar numai pentru moment. O alergie ne aparţine, dar nu este una cu noi. O gripă ne face să ne simţim mizerabil, dar asta nu înseamnă că suntem noi înşine mizerabili. Dacă vei descoperi mai multe modalităţi de a te dezlipi de negativitate, vei deveni din ce în ce mai detaşat de ea. Următoarele afirmaţii au efecte pozitive în acest sens:

  • „Voi trece şi de această situaţie. Nu va dura de-a pururi‚.
  • „M-am mai simţit aşa şi altădată. Mă pot descurca‛.
  • „Nu mă voi simţi mai bine dacă îmi voi vărsa nervii pe altcineva‛.
  • „Nimeni nu câştigă vreodată jocul acuzaţiilor‛.
  • „Exprimarea acestor sentimente mă va conduce la regret şi la vinovăţie‛.
  • „Pot să am răbdare. Să vedem dacă reuşesc să mă liniştesc puţin‛.
  • „Nu sunt singur. Pot suna pe cineva ca să mă ajute să trec de această pasă proastă‛.
  • „Eu sunt mult mai mult decât sentimentele mele”
  • „Stările de spirit vin şi pleacă, chiar şi cele mai proaste dintre ele‛.
  • „Ştiu cum să mă centrez‛.

Dacă îţi repeţi aceste afirmaţii şi îţi cultivi credinţa în ele, vei învăţa să te descurci din ce în ce mai bine. Cum le poţi transforma în realitate? Dorindu-ţi acest lucru. Trebuie să îţi doreşti sincer să fii detaşat, centrat, răbdător şi conştient de sine. Ori de câte ori îţi manifeşti această intenţie, tu te aliniezi practic cu vibraţia detaşării. Invers, ataşamentul excesiv conduce la amplificarea negaţivităţii. Acest lucru se întâmplă atunci când gândeşti în termenii:

  • „Mă simt oribil. Nu merit acest lucru. De ce eu?‛
  • „Cineva trebuie să plătească. Nu mi-am făcut cu mâna mea acest lucru‛.
  • „Pe cine mi-aş putea descărca nervii?‛.
  • „Situaţia mă scoate din minţi‚.
  • „Nimeni nu mă poate ajuta‛.
  • „Ce aş putea face pentru a-mi distrage atenţia, astfel încât această emoţie să dispară?‛.
  • „Am nevoie de un calmant pentru a mă linişti‛.
  • „Ceilalţi ar face bine să se ferească din calea mea, căci mă simt mizerabil‛.
  • „Doresc să fiu salvat‛.
  • „Cineva mi-a copt-o‛.
  • „Trebuie să reglez chiar acum conturile‛.
  • „Nu mă pot împiedica să simt ceea ce simt. Aşa sunt eu construit‛.

Occidentalii identifică adeseori „detaşarea‛ cu fatalismul sau cu indiferenţa orientalilor. De aceea, primul pas pe care ar trebui să îl faci este să îţi redefineşti acest concept într-o manieră pozitivă. Detaşarea nu este sinonimă cu indiferenţa, ci cu dorinţa de a te elibera de negativitate.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Nu te mai judeca singur

Fiecare om trăieşte emoţiile pe care consideră că le merită. Acestea nu sunt însă neapărat cele pe care şi le-ar dori. Nici pe departe. Din păcate, oamenii maschează adeseori aceste sentimente „negative‛ sub deghizarea unora „pozitive‛. Dincolo de aceste sentimente „negative‛ (teamă, mânie, invidie, ostilitate, victimizare, plângere de milă sau agresivitate) se ascunde o imagine de sine care are nevoie de ele. Nu există doi oameni care să le folosească în exact aceeaşi manieră. Noi ne construim identităţile în felul nostru unic. Unii oameni se folosesc de teamă pentru a se motiva să depăşească anumite încercări; alţii ca să se simtă dependenţi şi victimizaţi. Unii se folosesc de mânie pentru a-i controla pe ceilalţi, în timp ce alţii se tem de ea şi nu o manifestă niciodată deschis. Sentimentul identităţii personale (al sinelui), şi implicit cel al preţuirii de sine, se ascunde însă în toate sentimentele noastre.

Orice emoţie este valabilă dintr-un anumit punct de vedere. Dacă este dublată însă de autocondamnare, ea poate deveni extrem de distructivă. Iubirea orientată greşit, distorsionată sau respinsă, a distrus vieţi. „Nu am vrut decât să fiu de folos‚ sună ca o afirmaţie pozitivă născută din afecţiune, dar de câte ori nu maschează ea o intruziune nedorită? Dacă doreşti, tu îţi poţi construi o imagine de sine lipsită de criticism. Foarte mulţi oameni îşi doresc acest lucru, şi tot atâţia experţi ne învaţă cum. Dacă emoţiile tale au efecte negative, tu nu îţi vei putea crea însă şinele dorit. Este foarte greu să te simţi bine în pielea ta atunci când emoţiile primare precum teama sau mânia te controlează. Ce este de făcut în acest caz? Aşa cum spuneam, reprimarea nu este cea mai bună soluţie, dar în mod evident nici lăsarea emoţiilor negative să îşi facă de cap. Personal, acord o mare valoare simpatiei. Dacă te poţi uita la tine, spunându-ţi: „Este în regulă. Înţeleg‚, împuşti doi iepuri dintr-un singur foc. Nu îţi mai judeci negativ emoţiile şi îţi acorzi permisiunea de a fi cel care eşti în realitate. Noi avem tendinţa să ne direcţionăm simpatia asupra altor persoane, uitând de noi înşine.

O întâlnire pe care am avut-o odată cu o tânără care a venit să îmi pună o întrebare mi-a reamintit acest lucru.

– Îi ascult tot timpul pe ceilalţi oameni, mi-a spus ea, şi mă întreb uneori dacă simpatia nu poate fi dusă prea departe.

Am rugat-o atunci să îmi spună ce se întâmplă atunci când îi ascultă pe oameni.

– Este ciudat, mi-a răspuns ea. Când mă trezesc dimineaţa, îmi ascult familia şi simpatizez cu fiecare în parte. Am făcut asta încă din copilărie. La serviciu oamenii îmi povestesc necazurile lor, întrucât ştiu că le voi răspunde cu simpatie. Mai recent, chiar şi oamenii de pe stradă, străini pe care nu i-am văzut în viaţa mea, mă opresc şi îmi povestesc ce li s-a întâmplat. Aud tot felul de poveşti.

– Şi îţi faci întotdeauna timp pentru a le oferi oamenilor simpatia ta? am întrebat-o. A dat afirmativ din cap. Nu cred că este ceva rău în asta, i-am spus. M-a privit uşurată. De fapt, am continuat, cred chiar că eşti o fiinţă cu totul remarcabilă, chiar dacă nu îţi dai seama de asta. Sunt recunoscător că exişti. Luată prin surprindere, tânăra a trăit un moment de stânjeneală. Puţini oameni în această lume pot spune că suferă de un exces de simpatie pentru semenii lor. Există însă şi o capcană, i-am spus. Simpatia este un sinonim pentru compasiune, iar acest cuvânt înseamnă „a suferi împreună cu‚. După părerea mea, aici ar trebui să tragi linia. Ţi-ai folosi în mod greşit simpatia dacă aceasta te-ar epuiza. Nu trebuie niciodată să te simţi copleşită sau la fel de rău ca persoana cu care empatizezi. Atunci când este corect aplicată, compasiunea este la fel de preţioasă pentru cel care o oferă ca şi pentru cel care are parte de ea.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

După discuţia de mai sus, m-am gândit cum am putea aplica acest principiu sinelui nostru. În interiorul fiecăruia dintre noi există o voce care ne judecă. O putem numi conştiinţă sau supraego; cert este că nu este vorba de o judecată venită din exterior. Ea acţionează independent, evaluând valoarea noastră şi a gândurilor noastre. Să spunem că ne enervăm pe nedrept pe cineva, iar apoi ne simţim vinovaţi pentru acest lucru. Vocea care ne judecă ne spune în mintea noastră: „Ai greşit. Ai intrat singur în necaz, şi meriţi acest lucru.‚ Chiar dacă astfel de cuvinte ne pot fi întrucâtva de folos, realitatea este că vocea care ne judecă suntem chiar noi; de aceea, judecata ei se îndreaptă împotriva sa. Nu există un judecător cu adevărat independent în interiorul nostru. Vocea care ne spune că am greşit sau că suntem răi nu este decât un personaj fictiv. Interesant este faptul că ea nu este niciodată capabilă de simpatie. Pentru a-şi păstra puterea asupra noastră, ea trebuie să ne intimideze.

Ce s-ar întâmpla dacă ai începe să simpatizezi cu tine însuţi? Judecătorul interior ar dispărea automat, sau şi-ar diminua puterea asupra ta. În cazul tinerei de mai sus, am intuit că aceasta nu îşi folosea în mod egoist simpatia, aşa cum procedează oamenii care îşi spun: „Când văd cât suferă altcineva, mă simt întotdeauna mai bine în ceea ce mă priveşte.‚ Dimpotrivă, ea îşi lăsa simpatia să curgă liber, fiind un canal pentru aceasta. La fel ar trebui să procedăm cu toţii, dar nu doar în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi oameni, ci şi pe noi înşine. Acest canal ne poate conduce până la Dumnezeu, în ipostaza ei cea mai înaltă, compasiunea joacă un rol vindecător. Ori de câte ori îţi oferi simpatia unei alte persoane, durerea ei este auzită de un nivel superior al conştiinţei. Nu vorbesc aici de renunţarea la nivelul obişnuit de conştiinţă, dar atunci când acesta te pedepseşte şi te face să te simţi nevrednic, înseamnă că merge prea departe. Eliberează-te de judecata care te menţine într-o concepţie îngustă de sine. În lumea spirituală a lui Dumnezeu, orice suferinţă poate fi vindecată. Simpatia deschide unul din canalele care conduc către puterile vindecătoare. De aceea, aspiră să devii un astfel de canal. Compasiunea reprezintă una din cele mai înalte bucurii ale vieţii, şi cu siguranţă cea mai pură dintre toate.

Deepak Chopra

Ceea ce cauţi, eşti deja

Ceea ce cauţi, eşti deja

Ceea ce cauţi, eşti deja

Secretul spiritual care se aplică aici este: ceea ce cauţi eşti deja. Conştienţa ta îşi are sursa în unitate, iar în loc să cauţi în afara ta, mergi la SURSĂ şi înţelege cine eşti. A căuta este un cuvânt ce se aplică adesea căii spirituale şi mulţi oameni se numesc cu mândrie căutători. Problema este că actul căutării, în sine, porneşte de la o presupunere falsă. Actul de căutare este blestemat, deoarece reprezintă o vânătoare care te duce în afara ta, nu contează că este DUMNEZEU sau bani. Căutarea productivă este atunci când laşi la o parte presupunerea de a câştiga un premiu. Începi de la tine însuşi, deoarece SINELE tău este cel care conţine toate răspunsurile.

Pentru materialismul spiritual, avem următoarele capcane:

  • Să ştii încotro mergi.
  • Să te lupţi ca să ajungi acolo.
  • Să foloseşti harta altcuiva.
  • Să lucrezi pentru a deveni mai bun.
  • Să-ţi stabileşti un orar.
  • Să nu aştepţi o minune.

Un căutător adevărat evită aceste capcane şi le aplică pe următoarele:

Să nu ştii încotro mergi.

Evoluţia spirituală este spontană, iar întâmplările importante au loc pe neaşteptat, la fel ca şi cele mărunte. Un singur cuvânt îţi poate deschide inima, iar o singură privire îţi poate spune cine eşti cu adevărat. Trezirea nu se întâmplă după un plan. Tot ce poţi să-ţi imaginezi dinainte sunt doar imagini, iar imaginile nu sunt niciodată aceleaşi, deci, lucru cu obiectivul.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Nu te lupta să ajungi acolo. Dacă la capătul drumului ar exista vreo răsplată spiritual, cum ar fi un vas cu aur sau cheia raiului, cu toţii am munci din greu pentru această recompensă. Nu primeşti un CEC, ci devii altă persoană, acelaşi lucru este adevărat şi pentru dezvoltarea spirituală, lucru ce se întâmplă în planul conştienţei, mai degrabă decât pe tărâmul fizic.

Nu urma harta altcuiva. Au fost timpuri când eram sigur că meditaţia profundă cu o mantră specială practicată continuu este cheia de a ajunge iluminare. Este nevoie de precauţie, căci dacă urmezi harta altcuiva s-ar putea să intri într-un mod fix de gândire, dar ele nu sunt acelaşi lucru cu libertatea. Trebuie adunate învăţături din toate direcţiile şi să le consideri adevărate, doar pe acelea ce duc la progresul propriu, dar să rămâi deschis la schimbările care se petrec în tine.

Nu face din asta un proiect de autoperfecţionare. Autoperfecţionarea este ceva real, dar oamenii rămân blocaţi în locuri din care pot să înveţe să iasă. Unii oameni simt că se îmbunătăţesc extraordinar atunci când li se lărgeşte conştienţa, însă este nevoie să fii foarte puternic, pentru că a te confrunta cu multe obstacole şi provocări ce te aşteaptă pe CALE. Conştienţa lărgită vine ca un preţ, acela de a-ţi abandona limitările şi pentru oricine ce se simte o victimă, aceste limitări sunt adeseori atât de rezistente încât evoluţia este foarte lentă. Este de înţeles să cauţi ajutor la nivelul la care a apărut problema.

Nu-ţi stabili termene. Sunt mulţi oameni care au renunţat la spiritualitate, pentru că nu-şi atingeau obiectivele suficient de repede. Cel mai bun mod de a evita o dezamăgire este să nu-ţi stabileşti de la început nici un termen, deşi multora li se pare că acest lucru e greu de făcut, fără să-şi piardă motivaţia. Fără îndoială disciplina are de-a face cu a-ţi aminti să meditezi regulat, să te ţii de cursuri, să citeşti cărţi care te inspiră şi să-ţi păstrezi scopul viu. Pentru a ajunge la o viaţă spirituală este nevoie să te dedici, în acest mod e mai puţin probabil să cazi pradă dezamăgirii.

Nu aştepta o minune. Nu contează cum defineşti miracolul, extazul permanent şi veşnic. Miracolul înseamnă să-l laşi pe DUMNEZEU să facă tot, el separă lumea supranaturală de această lume, aducând speranţa că într-o zi această lume supranaturală îşi va face prezenţa. Dacă poţi să eviţi capcanele materialismului spiritual, eşti mai puţin tentat să alergi după un obiectiv anume şi imposibil. Cele mai spiritualizate personalităţi din istorie nu au fost nici ele totalmente bune, dar au fost totalmente fiinţe umane, deci, au acceptat şi au iertat ş nu au judecat. Oamenii trebuie să accepte pentru totdeauna că avem o viaţă căreia fiecare dintre noi este liber să-i dea o formă, prin alegerile ce le face. Singurul lucru care va fi întotdeauna pur şi neprihănit este propria conşţienţă după ce o înţelegi. Conştienţa oferă o alternativă dincolo de conflict. Trebuie să existe altcineva care priveşte, deci, există un observator care este conştient, fără să se lase prins în fi treaz, adormit sau în stare de vis. Acest observator tăcut este cea mai simplă versiune a noastră, adică aceea care pur şi simplu este.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Ca să te recâştigi pe tine însuţi, trebuie să ajungi cât mai aproape de zero cu putinţă (observatorul tăcut). În esenţa sa, realitatea este existenţa pură, deci, întâlneşte-te pe tine însuţi acolo şi atunci vei fi capabil să creezi orice să existe. Conştiinţa EU SUNT conţine tot ce este necesar pentru a face o lume, deşi, în sine este formată din nimic altceva, decât dintr-un martor tăcut. Acest lucru este motiv de incredibilă bucurie, dacă adevăratul TU nu se află în capul tău, atunci înseamnă că ai fost eliberat la fel ca şi conştienţa însăşi, libertate ce nu are limite. Poţi crea orice, deoarece te afli în atomul creaţiei, oriunde vrea să meargă conştienţa ta, materia trebuie să o urmeze. La urma urmei, mai întâi eşti TU şi apoi universul. Toate experienţele au loc în cazanul clocotitor al CREAŢIEI. Într-un moment de trezire creierul este la fel de derutat, de bucuros, de nesigur, de stânjenit şi uluit ca şi un bebeluş ce–şi descoperă picioarele, dar la nivelul martorului acest amestec confuz este limpede ca lumina zilei: TOATE SUNT UNA.

Un punct de stabilitate mai solid este martorul tăcut. Întâlnirea cu martorul tăcut se face prin a căuta în interiorul tău, astfel:

  • Urmează curentul conştienţei.
  • Nu te împotrivi la ceea ce se întâmplă în interior.
  • Deschide-te către necunoscut.
  • Nu cenzura şi nu nega ceea ce simţi.
  • Caută să te depăşeşti.
  • Fii sincer şi spune adevărul
  • Lasă centrul fiinţei să-ţi fie casă.

Urmează cursul conştienţei.

Expresia urmează-ţi fericirea, a devenit o maximă pentru multă lume.. Uneori, conştienţa nu e acelaşi lucru cu bucuria sau fericirea. Cei mai mulţi oameni nu urmează aceste indicii. Însă, dacă îţi urmezi conştienţa, îţi dai seama că ea taie o cale prin timp şi spaţiu. Conştienţa nu se poate desfăşura, fără desfăşurarea unor evenimente exterioare, care să o oglindească. Astfel, dorinţa şi scopul sun legate, dacă îţi urmezi dorinţa, scopul se dezvăluie singur. Există un flux care leagă evenimentele separate, iar acest flux eşti tu. Însă, dacă eşti dispus să te duci unde te duce curentul, calea ta va duce, cu siguranţă, mai aproape de martorul tăcut, care se află la originea tuturor dorinţelor tale.

Nu te împotrivi la ceea ce se întâmplă în interior. Ca să cauţi cine eşti, trebuie să dai drumul imaginilor vechi pe care le ai despre tine. Faptul că îţi place sau nu de tine, nu are nici o relevanţă. Partea din noi care a găsit pacea în toate bătăliile este martorul tăcut, iar dacă ceri să te întâlneşti cu el, fii pregătit. Nu te împotrivi acestei schimbări, pentru că scapi de capcanele ego-ului şi treci la o nouă abordare a SINELUI.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Deschide-te către necunoscut. Cine crezi că eşti nu e real, ci un amestec de evenimente trecute, dorinţe şi amintiri. O nouă experienţă nu este nouă cu adevărat, ci doar o variaţiune uşoară a unor senzaţii familiare. A te deschide către necunoscut înseamnă să tai creanga pe care stau relaţiile şi rutinele noastre obişnuite. Toată această structură familiară este o carapace, necunoscutul se află în afara carapacei, iar pentru a-l întâlni trebuie să fim dispuşi să-l întâmpinăm în interiorul nostru.

Nu cenzura şi nu nea ceea ce simţi. La suprafaţă viaţa zilnică a devenit mai confortabilă decât a fost vreodată. Un creator n-ar trebui să fie nici odată blocat în felul acesta. Nu este nici o persoană cu autoritate, care să impună această reprimare, ea este în totalitate autoimpusă. Scopul nostru nu este să experimentăm numai emoţii pozitive, căci drumul spre libertate nu este prin a te simţi bine, ci prin a te simţi sincer şi adevărat faţă de tine însuţi. Trecutul nu este trecut, atâta vreme cât datoriile acestea rămân neplătite, deci, nu trebuie să revii la persoana care te-a supărat sau te-a înfuriat cu intenţia să revizuieşti modul în care s-a desfăşurat trecutul. Scopul în a scăpa de datoriile emoţionale este acela de a-ţi găsi locul în prezent. Însă fiecare sentiment ascuns şi blocat este o bucată mare de conştiinţă îngheţată. Până nu se dezgheaţă, spui doar că SUNT RĂNIT, chiar dacă refuzi să o vezi, te ţine în ghearele ei, deci, este un obstacol în plus între mine şi martorul tăcut, ce trebuie eliminat. Trebuie să acordăm timp şi atenţie, să fim conştienţi de sentimentele noastre, lăsându-le să spună ce au de spus.

Caută să te depăşeşti. Când SINELE meu este fix şi stabil, se poate şti că s-a realizat ceva pozitiv. Trebuie să căutăm să mergem dincolo de această identitate auto-creată, pentru a găsi sursa ei de energie. Martorul tăcut nu e un al doilea SINE, nu este ca un costum nou ce atârnă în dulap şi pe care poţi să-l îmbraci, astfel, înlocuind costumul ponosit cu cel nou. Martorul tăcut este o accepţie despre SINE, care se află dincolo de graniţe, este ochiul cel tăcut ce priveşte în jos. A căuta să te depăşeşti, înseamnă să-ţi dai seama, extrem de hotărât, că identitatea ta fixă este falsă, atunci când ego-ul îţi cere să vezi lumea din perspectiva sa şi mie ce-mi iese din asta, poţi să te eliberezi spunând acel eu nu mai deţine conducerea.

Fii sincer şi spune adevărul. Adevărul vă face liberi (Ioan VIII, 32), care nu a fost menit să fie un sfat practic. Deşi în spatele acestor cuvinte există o intenţie spirituală, care în esenţă spun: Tu nu te poţi elibera, dar adevărul poate să o facă. Altfel spus, adevărul are puterea să dea la o parte ceea ce este fals şi făcând acest lucru ne va elibera. Dacă vrei să te eliberezi trebuie să onorezi acest impuls. Câteva idei de eliberare:

  • Ştii că nu poţi să fii ceea ce vrea altcineva să fii, indiferent cât de mult iubeşti acea persoană.
  • Ştii că iubeşti, chiar şi atunci când este înfricoşător să o spui.
  • Ştii că lupta altcuiva nu este lupta ta.
  • Ştii că eşti mai bun decât pari.
  • Ştii ca să supravieţuieşti.
  • Ştii că trebuie să mergi pe drumul tău, indiferent de ce înseamnă.

Fiecare frază începe cu ştii, deoarece martorul tăcut este la acel nivel la care te cunoşti pe tine, indiferent de ce anume cred alţii că ştiu. Genul de adevăr care vine de la cel care ştie este calm şi nu se referă la cum se comportă alţii, ci clarifică cine eşti cu adevărat, deci, preţuieşte aceste străfulgerări şi care au fost create ca să te facă să te simţi în siguranţă şi acceptat.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Lasă centrul fiinţei tale să-ţi fie casă. În mod paradoxal, centru este peste tot, deci este spaţiu deschis ce nu are limite. În loc să te gândeşti la centrul tău, ca un punct definit, în felul în care oameni arată spre inimă, ca fiind lăcaşul sufletului, mai bine fii în centrul experienţei. Experienţa nu este un loc ci o concentrare a atenţiei, deci, poţi să trăieşti acolo în punctul nemişcat în jurul căruia se învârte totul. Nu poţi să citezi martorul tăcut, dar poţi să te plasezi aproape de el prin faptul că refuzi să te pierzi în propria ta creaţie. Când te copleşeşte ceva, sunt câţiva paşi simpli pe care te poţi sprijini şi anume:

  • – Este posibil ca această situaţie să mă zguduie, dar eu sunt mai mult decât orice situaţie.
  • – Respirăm profund şi ne concentrăm pe ceea ce simte corpul nostru.
  • – Facem un pas în spate şi ne vedem aşa cum ne-ar vedea o altă persoană, de preferinţă persoana cu care am conflictul.
  • – Ne dăm seama că emoţiile noastre sunt nişte indicii de încredere, care să ne arate ceea ce este permanent real. Ele sunt reacţii de moment şi cel mai probabil născute din rutină.
  • – Dacă suntem pe punctul de a exploda în reacţii necontrolate plecăm de acolo.

Cu toţii suntem închişi în personalităţi şi conduşi de ego-uri. Personalităţile ego sunt antrenate de rutină şi de trecut şi ele merg ca nişte motoare cu autopropulsare. Dacă poţi vedea o a doua perspectivă, care întotdeauna este calmă, alertă, detaşată, acordată dar nu copleşită, acest loc este centrul tău. Nu eşti câtuşi de puţin un loc ci o întâlnire îndeaproape cu martorul tăcut.

Propunem un exerciţiu pentru a găsi martorul tăcut.

Sinele nostru adevărat are calităţi pe care noi le experimentăm deja, în fiecare zi, deci, inteligenţa, starea de veghe,, de adaptare, de cunoaştere, ori de câte ori intră în joc una dintre aceste calităţi, trăim aproape de SINELE nostru real. Atunci când ne simţim distraşi, pierduţi, derutaţi, înfricoşaţi, împrăştiaţi sau suntem prinşi între limitele ego-ului, deci se întâmplă contrar SIELUI real. Încercaţi să vă surprindeţi într-un asemenea moment şi să ne îndepărtăm de el, aici, alegeţi o experienţă puternic negativă, de genul celor enumerate în continuare:

  • Ne înfuriem din cauza traficului.
  • Ne-am certat cu partenerul sau partenera.
  • Am avut o atitudine de împotrivire faţă de şef la serviciu.
  • Am pierdut controlul asupra copiilor.
  • Am fost înşelaţi într-o tranzacţie sau afacere.
  • Am simţit că ne-a trădat un prieten apropiat.

Atunci când simţim înţepătura furiei, jignirii, neîncrederii, suspiciunii sau trădării, să ne spunem: Aceasta este ce simte ego-ul meu şi-mi dau seama de ce, fiind foarte obişnuit cu aşa ceva. Deci, o accept, atât cât va dura. După care lăsăm sentimentul să curgă, cu toate implicaţiile sale, imaginaţi-vă ca va umplut sentimentul nostru, că se revarsă din noi, ca unda de şoc a unei explozii. Nu cronometraţi, sentimentul poate fi suficient de puternic, încât să dureze o vreme până să vrea să se extindă. După care uitându-ne la unda sentimentului ce dispare în infinit şi încercăm să vedem dacă avem vreo senzaţie din cele de mai jos:

  • O chicoteală, dorinţa de a râde de toate.
  • O ridicare din umeri, ca şi cum toată treaba n-ar fi cine ştie ce.
  • Un sentiment de calm sau pace.
  • Un oftat profund de uşurare sau de epuizare.
  • Un sentiment de eliberare sau că aţi dat drumul la ceva.
  • Ne dăm brusc seama că cealaltă persoană ar putea avea dreptate.

Acestea sunt sentimente de avertizare, care apar în noi, atunci când traversăm graniţa invizibilă dintre ego şi SINELE real. Scopul este să ajungem la frontieră, la linia de unde nevoile ego-ului încep să-şi piardă puterea. Apar după cum sunt arătate în continuare.

  • Atunci când râdeţi, dispare nevoia de a vă lua în serios.
  • Când ridicăm din umeri, dispare nevoia de a le da lucrurilor proporţii exagerate.
  • Când ne simţim calmi, dispare nevoia de a ne simţi agitaţi sau de a trăi o dramă.
  • Când putem să ne uităm la noi înşine ca şi cum am fi o altă persoană şi dispare nevoia de a fi singurul care contează.
  • Când simţim uşurare sau oboseală , dispare nevoia de a menţine stresul (semn că ne-am reconectat cu corpul, în loc să trăim în minte).
  • Când avem sentimentul că am dat drumul la ceva, dispare nevoia de răzbunare şi apare posibilitatea iertării.
  • Când ne dăm dintr-odată seama că cealaltă persoană ar putea să aibă dreptate, dispare nevoia de a judeca.

Acest exerciţiu nu va risipi, în mod miraculos, orice sentiment negativ, dar scopul lui este să ne ducă la întâlnirea îndeaproape cu SINELE nostru real. Încercându-l cu această intenţie, pe viitor vom fi surprinşi cât de uşor vă va scăpa de ghearele emoţiilor care vă controlează de ani de zile.

 Dr. DEEPAK CHOPRA

CREATORII UMBREI

CREATORII UMBREI

CREATORII UMBREI

CREATORII UMBREI

Este imposibil astăzi să te gândeşti la natura umană fără să realizezi că aceasta reprezintă un mister foarte profund. La fel ca vârful aisbergului, numai o fracţiune infimă din realitatea fiinţei tale este vizibilă în lumea fizică. Nevăzut şi adeseori ignorat, sufletul uman reprezintă un loc al tuturor ambiguităţilor, contradicţiilor şi paradoxurilor. Acest lucru este cât se poate de normal, căci manifestările sale sunt experienţele noastre în această lume a dualităţii şi a contrastelor. Nimeni nu poate avea o experienţă în absenţa contrastelor de tip lumină şi umbră, plăcere şi durere, sus şi jos, înainte şi înapoi, cald şi rece. Dacă nu ar exista aceste diviziuni, nu ar exista nici o manifestare. Conştiinţa nu ar fi altceva decât un câmp infinit şi gol, la fel ca un deşert. Noi am fi conştienţi de toate lucrurile simultan, dar de nimic în particular.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Pentru a putea avea o manifestare, noi avem nevoie de energii opuse.

Aşa se explică de ce duşmanii expliciţi pot deveni aliaţi impliciţi. Spre exemplu, Osama bin Laden şi George Bush s-au cocreat unul pe celălalt. La prima vedere ei au fost duşmani, dar pe un nivel invizibil ei au fost aliaţi. Acest principiu este general. Orice om are nevoie de duşmanii lui pentru a fi cel care este. Jung a avut curajul de a sesiza faptul că noi avem nevoie de latura noastră întunecată pentru a fi cei care suntem. Adevărul este că rasa umană nu ar fi putut evolua fară subconştientul colectiv. Oamenii şi-au transmis unii altora descoperirile prin aceste fire invizibile care îi unesc, şi îndeosebi descoperirile legate de sine. Antropologia fizică a demonstrat că odată cu homo sapiens a apărut o parte nouă a creierului, cortexul, dedicată funcţiilor superioare. El este cel care ne permite să raţionăm, să iubim şi să ne manifestăm compasiunea. Religia s-a născut odată cu cortexul, care a dat naştere conceptelor de rai şi de iad. Fără creierul superior oamenii nu ar fi putut inventa niciodată matematica, cititul şi scrisul, sau artele.

În aceste condiţii, oamenii de ştiinţă au trăit un şoc atunci când au descoperit rămăşiţele omului din Neanderthal şi au constatat că acesta nu numai că avea un cortex uriaş, dar că el era chiar mai mare ca al nostru. Şi totuşi, oamenii din Neanderthal au vânat în Europa animale mari timp de 400.000 de ani, o perioadă de două ori mai lungă decât cea în care a existat pe pământ homo sapiens, creându-şi o singură unealtă: o suliţă grea cu un vârf de piatră ascuţită. În pofida cortexului lor uriaş, ei nu au putut descoperi niciodată o altă unealtă. Nu au fost capabili nici măcar să inventeze o suliţă mai uşoară, care să poată fi aruncată. Pe întreaga perioadă în care au existat, ei s-au folosit exclusiv de suliţele lor grele, cu care îşi atacau prăzile (mamuţi sau lei de peşteră, pe care îi loveau cu armele lor). Nu este de mirare că aproape toate scheletele de oameni din Neanderthal prezintă fracturi multiple ale oaselor. Este evident că acele animale mari reacţionau, şi totuşi timp de aproape o jumătate de milion de ani acei oameni primitivi nu au fost capabili să îşi imagineze că ar fi mult mai sigur dacă şi-ar construi nişte suliţe mai uşoare pe care să le poată arunca de la distanţă.

Singura concluzie pe care o putem trage este că evoluţia umanităţii nu a depins de creierul oamenilor, ci de mintea pe care au împărtăşit-o aceştia. La nivelul subconştientului oamenii au continuat să înveţe, dar într-un ritm foarte lent. Homo sapiens şi-a folosit creierul pentru sarcini infinit mai complexe decât strămoşii săi. După ce unul dintre ei şi-a imaginat că poate construi arme mai bune, viaţa oamenilor a devenit mult mai uşoară. Agricultura a înlocuit vânătoarea şi culesul fructelor sălbatice. Pe măsură ce viaţa oamenilor a devenit mai complicată a apărut limbajul, iar oamenii au devenit capabili să schimbe între ei idei. Cu alte cuvinte, Jung a descoperit locul secret în care se petrece întreaga acţiune. Subconştientul colectiv este biblioteca minţii, depozitul tuturor experienţelor din trecut ale umanităţii, la care noi avem acces. Nimeni nu a putut da vreodată un răspuns singular la întrebarea: „Cine sunt eu?‚ Şinele uman este fluid şi se află într-o schimbare continuă. El include propriul sine, dar şi şinele pe care îl împărtăşim cu toţi ceilalţi oameni. Spre exemplu, studiile au indicat că cerebelul oamenilor care se pricep la calculatoare şi care joacă jocuri video îşi dezvoltă căi neuronale noi, pe care ceilalţi oameni nu le au.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Dacă dorim să ne descoperim şinele real, noi trebuie să pătrundem în lumea umbrei şi în fluxul ei constant. Până acum acest demers li s-a părut oamenilor extrem de periculos, speriindu-i de moarte. La începutul faimosului său film Hamlet, Laurence Olivier a rostit următoarele cuvinte: „Aceasta este povestea unui om care nu s-a putut hotărî.‚ Hamlet avea dovada că unchiul său i-a ucis tatăl pentru a pune mâna pe coroana Danemarcei. El avea toate motivele din lume să încerce să se răzbune, dar nu a putut face acest lucru. Periculoasa călătorie în ţinutul umbrei, în care domnesc răzbunarea şi omorurile, ameninţa însăşi existenţa lui Hamlet, nobleţea şi educaţia lui civilizată. În cele din urmă, prinţul a acceptat să facă această călătorie periculoasă, dar aceasta l-a condus la dezgust, dispreţ de sine, pierderea iubirii şi încercarea de a se sinucide, reacţii tipice atunci când te confrunţi cu monştrii din adâncuri. În final, când este ucis el însuşi, Hamlet îşi acceptă soarta cu uşurare şi cu un calm nepământesc. După părerea mea, cuvintele pe care Laurence Olivier ar fi trebuit să le rostească la începutul filmului ar fi trebuit să fie: „Aceasta este povestea unui om care s-a temut de propria sa umbră.‚

Umbra este o creaţie a omului, făurită în subconştientul colectiv

Aşadar, este important să înţelegem că umbra este o creaţie a omului, făurită în subconştientul colectiv. Ura adresată duşmanilor (ieri erau comuniştii, astăzi sunt teroriştii) nu are nimic de-a face cu natura umană. Noi am moştenit această ură. Ea se naşte din umbră, respectiv din experienţele altor oameni din trecut. Unul din principalele instrumente ale umbrei este crearea conceptului de „ei‚, oameni diferiţi de „noi‚. „Ei‚ doresc să ne facă rău şi să ne ia tot ce avem. Spre deosebire de noi, ei nu sunt întru totul umani. De aceea, avem dreptul să ne luptăm cu ei şi să îi distrugem. Acesta este principalul arhetip al umbrei, care modelează minţile a milioane de oameni, supravieţuind generaţie după generaţie în detrimentul gândirii raţionale. Fiinţele umane au creat în mod conştient civilizaţii vaste în care şi-au continuat evoluţia, dar la nivel inconştient au acumulat o istorie care transcende cu mult experienţele singulare acumulate de un om sau de altul, în orice epocă a istoriei. Ceea ce noi numim „eu‚ este într-o măsură mult mai mare decât credem: „noi‚. Dovezile pot fi găsite chiar în organismul nostru. Sistemul nostru imunitar este un proiect colectiv. Chiar sub osul stern se află o glandă numită timus, care produce anticorpii necesari pentru a rezista în faţa atacurilor virusurilor şi microorganismelor. Atunci când ne naştem, timusul nu este bine dezvoltat. În primul an de viaţă imunitatea copilului depinde de cea a mamei. Timusul creşte şi se dezvoltă până la vârsta de 12 ani, când atinge mărimea sa maximă, după care începe să se micşoreze. În timpul perioadei de creştere, timusul oferă corpului anticorpii pentru toate bolile cunoscute până atunci de rasa umană, chiar dacă organismul nu se îmbolnăveşte propriu-zis de aceste boli. Moştenirea imunităţii este colectivă. Simultan, fiecare dintre noi contribuim cu informaţii noi la această moştenire, pe măsură ce ne confruntăm cu alte boli.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Acest exemplu demonstrează că noi nu avem un corp fizic separat. Corpul nostru participă la un proiect colectiv care nu se încheie niciodată. Aş fi putut lua şi alte exemple care să demonstreze acest lucru, cum ar fi evoluţia creierului, dar în ultimă instanţă totul se reduce la ADN. Genele noastre înregistrează istoria dezvoltării umane la nivel fizic. Chiar dacă genetica nu ne-a dezvăluit încă toate secretele genomului uman, personal cred că următoarea mare revelaţie nu va fi una fizică, ci una referitoare la suflet. Prima noastră sarcină când vom ajunge pe acest nivel va fi să ne reînnoim sufletul. Era umbrei nu se poate sfârşi decât dacă vom alege unitatea în locul separării. Practic, soarta sinelui divizat se află în mâinile fiecăruia dintre noi. ….EFECTUL UMBREI – Deepak Chopra, Debbie Ford, Marianne Williamson

DAR DACĂ TOT CEEA CE CUNOAŞTEŢI ESTE GREŞIT?

DAR DACĂ TOT CEEA CE CUNOAŞTEŢI ESTE GREŞIT?

DAR DACĂ TOT CEEA CE CUNOAŞTEŢI ESTE GREŞIT?

DAR DACĂ TOT CEEA CE CUNOAŞTEŢI ESTE GREŞIT?

Cea mai bună metodă de a te confrunta cu necunoscutul este să nu-l cunoşti” – Swami Beyondananda

Priviţi cerul intr-o noapte fără nori şi fără Lună şi veţi vedea mii de puncte de lumină – fiecare dintre ele fiind o stea uriaşă, minunată, intr-un Univers prea vast pentru imaginaţia noastră. Concentraţi-vă asupra unei singure stele şi gandiţi-vă că poate nici nu mai există, că poate a ars şi s-a risipit in spaţiu, cu eoni in urmă. Dar pentru că steaua a fost la o distanţă de ani lumină, lumina ce-i marca existenţa incă mai este vizibilă, servind ca ghid de navigaţie pentru marinari. Acum, coboraţi-vă privirea de pe cer, pe Pămant, şi intrebaţi-vă: „Este oare posibil să ne fi stabilit traseul, luandu-ne după o stea care a ars? Dacă sistemul nostru de credinţe despre viaţă este greşit?” La suprafaţă, această controversă pare ciudată. in definitiv, acum generăm, transmitem şi absorbim mai multe informaţii ştiinţifice decat oricand, prin intermediul cărţilor, CD-urilor, DVD-urilor, radioului, televiziunii şi Internetului. Dar informaţia ca atare nu este suficientă. Un conţinut corect, intr-un context greşit, este mai degrabă o dezinformare care ori ne va indepărta de la drum, ori ne va conduce pe un drum periculos.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Să luăm exemplul unui comandant de vapor, care ordonă ca vasul să-şi schimbe cursul spre lumina care se vede in zare. Cand o voce de la lumina indepărtată ii sugerează prin radioemiţător ca vaporul să o ia pe o cale ocolitoare, căpitanul urlă autoritar să se menţină cursul. Atunci vocea adaugă: „Căpitane, suntem farul”. Vedeţi voi, cursul pe care-1 alegem depinde de perspectiva pe care o avem. Atunci cand credem cu putere intr-o percepţie, o vedem ca pe singura şi unica realitate şi ignorăm toate celelalte posibilităţi. De fapt, ca indivizi şi ca societate, noi navigăm pe baza unor percepţii filozofice vechi, dezaprobate de ştiinţă. Dar, ca şi stelele care au dispărut cu mulţi ani lumină in urmă, vestea morţii lor nu a ajuns incă la noi. Ca şi semnalele de la far, lumina ne indreaptă intr-o nouă direcţie – dacă o percepem corect.

Astăzi, evoluţia umană este intr-un punct de cotitură, unde o paradigmă veche şi o conştienţă nouă şi provocatoare incearcă să coexiste, dar fără prea mare succes. Obişnuinţele şi tradiţia ne leagă de o perspectivă demodată asupra Universului – şi, totuşi, civilizaţia este pe cale să dea naştere unui mod nou de inţelegere a vieţii, incitant şi optimist. Pentru a inţelege mai bine situaţia grea in care ne aflăm, haideţi să ne intoarcem cu cinci sute de ani in urmă, cand astronomul Nicolas Copernic, privind cerul dintr-un turn de catedrală, a făcut o observaţie astronomică de-a dreptul cutremurătoare. Contrar concepţiei obişnuite, conform căreia Pămantul se afla in centrul Universului, Copernic a inţeles că Pămantul se rotea zilnic in jurul axei sale şi anual, in jurul Soarelui. Conducătorii bisericii au considerat că ideea lui Copernic era o blasfemie şi s-au agăţat de vechile credinţe, pană in punctul in care l-au forţat pe Galileo, nouăzeci de ani mai tarziu şi sub ameninţarea săbiei, să renunţe la susţinerea teoriei lui Copernic şi să-şi petreacă restul vieţii in inchisoare. Totuşi, in mod ironic, aceleaşi autorităţi bisericeşti au adoptat formulele matematice ale lui Copernic, pentru a regla discrepanţele din calendarul religios. Ideea este – aşa cum a văzut şi Galilei – că durează ceva timp pană cand schimbările majore sunt acceptate de conştiinţa oamenilor.

A trecut un secol de cand Einstein a demonstrat ştiinţific că tot ce există in Univers este interconectat şi alcătuit din energie. Şi totuşi, o mare majoritate de oameni trăieşte şi acum pe baza principiilor depăşite ale fizicii newtoniene, care spun că lumea este un mecanism angajat intr-un şir de acţiuni şi reacţiuni cauză-efect. Deşi cei de la putere au folosit teoria relativităţii elaborată de Einstein, pentru a construi arme atomice – la fel cum biserica s-a folosit de calculele lui Copernic, pentru a-şi imbunătăţi calendarul – ei au ignorat implicaţiile imense ale bombardării chiar şi a unei mici părţi din planeta pe care o impărţim cu toţii. intre timp, aderarea noastră la concepţii greşite şi „percepţiimit” a deconectat atat de mult omenirea de Natură, incat activitatea umană a devenit o „reţea de acte ce pun in pericol viaţa”. Deşi titlurile ziarelor prezintă semnale de alarmă despre atacuri sinucigaşe cu bombă in Orientul Mijlociu, foarte mulţi oameni nu reuşesc să realizeze faptul că intreaga noastră specie a devenit o bombă cu ceas, pentru planetă. Studiile ştiinţifice au arătat clar că lăcomia umană şi poluarea provoacă cea mai mare extincţie in masă de la dispariţia dinozaurilor, cu şaizeci şi cinci de milioane de ani in urmă. Dacă tendinţele actuale se continuă, jumătate dintre toate speciile vor dispărea, pană la sfarşitul acestui secol.1

Deşi rutina noastră zilnică va continua şi in lipsa leilor din Serengeti (la urma urmei, ii putem vizita oricand la grădina zoologică, nu-i aşa?), nu există viaţă in afara reţelei vieţii. Nerostită – dar subinţeleasă din avertizările privind dispariţia speciilor de plante şi animale – se află şi propria noastră dispariţie ca specie. Omenirea modernă se mandreşte mult cu cunoştinţele adunate despre Univers şi viaţă. intrucat suntem cea mai educată şi mai informată civilizaţie din istorie, este adevărat că, la nivel colectiv, ştim foarte multe. Dar ce ştim, cu adevărat, despre ceea ce ştim? E sigur că avem o mulţime de date – dar, aşa cum ne arată crizele ce ne stau in faţă, se pare că nu prea ştim multe. Problemele noastre nu sunt datele in sine, ci ele apar din interpretarea datelor. NU VĂD, PÂNĂ NU CREDAşa cum demonstrează şi exemplul nostru cu bătrana urată/femeia tanără, aceleaşi date pot fi folosite pentru a interpreta două imagini complet diferite. Cand este vorba despre a inţelege natura vieţii, imaginea pe care ne-o formăm pe baza informaţiilor poate să insemne viaţa sau moartea civilizaţiei. Din fericire, aspectele ştiinţifice radicale, discutate in Evoluţie spontană, oferă o nouă interpretare a datelor ştiinţifice – interpretare care aruncă o umbră de indoială asupra percepţiei noastre convenţionale despre viaţă.

 

Rene Descartes ne-a sfătuit să punem la indoială totul. Iar acum, a sosit momentul să o facem. Nu tot ceea ce ştim este greşit – dar tot ceea ce credem că ştim trebuie examinat, cantărit şi reconsiderat.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

NU VĂD, PÂNĂ NU CRED

 Toţi vrem să reparăm lumea, indiferent dacă ne dăm seama de asta, ori nu. La nivel conştient, mulţi dintre noi doresc să salveze planeta, din motive altruiste sau etice. La nivel inconştient, eforturile noastre de a servi drept apărători ai Pămantului pornesc dintr-o programare comportamentală mai profundă, cunoscută drept imperativ biologic – impulsul de a supravieţui. Simţim in adancul nostru că, dacă planeta se distruge, la fel se va intampla şi cu noi. Aşa că, inarmaţi cu bune intenţii, cercetăm lumea şi ne intrebăm: „De unde să incepem?” Terorism, genocid, sărăcie, incălzire globală, boli, foamete… opreşte-te! Fiecare nouă criză se adaugă la un munte de deznădejde şi putem fi uşor copleşiţi de iminenţa şi magnitudinea ameninţărilor ce ne stau in faţă. Ne gandim: „Eu sunt doar unul – unul din miliarde de oameni. Ce pot eu face?” Combinaţi enormitatea misiunii, cu cat de mici şi neajutoraţi ne imaginăm că suntem şi, curand, toate bunele noastre intenţii zboară pe fereastră.

Conştient sau inconştient, cei mai mulţi dintre noi işi acceptă sentimentul de neputinţă şi de slăbiciune, intr-o lume care, aparent, nu mai poate fi controlată. Ne percepem ca nişte simpli muritori, care nu fac decat să incerce să-i supravieţuiască zilei de astăzi. Oamenii, plecand de la prezumţia de neputinţă, il cheamă deseori pe Dumnezeu ca să le rezolve problemele. Imaginea unui Dumnezeu protector, asurzit de cacofonia nesfarşită de rugăminţi ce se ridică de pe această planetă aflată in suferinţă, a fost descrisă in mod amuzant, in filmul Bruce Almighty(Dumnezeu pentru o zi), in care personajul interpretat de Jim Carrey, Bruce, preia munca lui Dumnezeu. Paralizat de vuietul rugăminţilor continue din mintea lui, Bruce le-a transformat in notiţe, care, in cele din urmă, ajung să-l ingroape sub ele. Deşi mulţi susţin că-şi trăiesc vieţile in conformitate cu Biblia, percepţia de neputinţă este atat de cuprinzătoare, incat pană şi cei mai fervenţi credincioşi par să fie orbi la referinţele frecvente care se fac in scripturi, despre puterile noastre. De exemplu, Biblia oferă instrucţiuni specifice in ceea ce priveşte muntele de deznădejde: „Dacă aţi avea credinţă cat un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: Mută-tede aici colo, şi s-ar muta. Nimic nu v-ar fi cu neputinţă”!. E o sămanţă de muştar greu de inghiţit. Tot ce avem nevoie este credinţa – şi nimic nu va fi imposibil pentru noi? Mdaa… sigur! Dar serios, cu aceste instrucţiuni divine la indemană, ne punem intrebarea: „Este, oare, presupusa noastră neputinţă şi slăbiciune o reflexie reală a capacităţilor umane?” Progresele in ştiinţă şi fizică oferă o alternativă uimitoare – una care sugerează că sentimentul nostru de neputinţă este rezultatul limitărilor învăţate. Prin urmare, cand intrebăm: „Ce ştim cu adevărat despre noi?“, intrebăm, de fapt: ,.Ce am invăţat despre noi inşine?”

Suntem, oare, atât de slabi pe cât am fost învăţaţi să credem?

În termeni de evoluţie umană, cea care oferă „oficial” adevărul este ştiinţa materialistă. Şi, conform modelului medical tradiţional, corpul uman este un mecanism biochimic, controlat de gene; in timp ce mintea umană este un „epifenomen” neclar – respectiv o condiţie secundară, accidentală, derivată din funcţionarea mecanică a creierului. E un mod bizar de a spune că trupul fizic este real şi mintea este un produs al imaginaţiei creierului. Pană nu demult, medicina convenţională ignora rolul minţii in funcţionarea corpului, cu o singură excepţie iritantă – efectul placebo – care demonstrează că mintea are puterea de a vindeca trupul, atunci cand oamenii au credinţa că un anumit medicament sau tratament le va fi benefic, chiar dacă remediul este doar o pilulă cu zahăr, fără nicio valoare farmaceutică. Studenţii la medicină invaţă că o treime din toate bolile se vindecă prin magia efectului placebo.

După mai mulţi ani de şcoală, aceiaşi studenţi ajung să ignore importanţa minţii in procesul de vindecare, deoarece ea nu se mai potriveşte cu schemele paradigmei newtoniene. Din nefericire, ca doctori, ei ii privează pe pacienţi de puterea lor, prin faptul că nu incurajează puterea de vindecare pe care o deţine mintea. Suntem in continuare privaţi de puterea noastră, prin acceptarea tacită a unei noţiuni esenţiale in teoria darwinistă: cea potrivit căreia, evoluţia este stimulată de lupta pentru supravieţuire. Programată cu această percepţie, omenirea se trezeşte intr-o luptă continuă pentru a rămane in viaţă – intr-o lume unde domneşte regula supravieţuirii celui mai bine adaptat. Tennyson a descris foarte expresiv realitatea acestui coşmar darwinist, numind-o lumea „neagră in cerul gurii”. Scufundată intr-un ocean de hormoni de stres, produşi sub impulsul fricii de către glandele noastre suprarenale, comunitatea celulară internă este manată la nivel subconştient, să apeleze in permanenţă la comportamentul luptă-sau-fugi, pentru a supravieţui intr-un mediu ostil. Ziua ne luptăm să ne caştigăm existenţa, iar noaptea fugim de luptele noastre, cu ajutorul televiziunii, alcoolului, drogurilor, sau al celorlalte forme de distracţie in masă.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

insă şi aşa, suntem bantuiţi de intrebări sacaitoare: „Există, oare, speranţă sau scăpare? Situaţia noastră va fi, oare, mai bună săptămana viitoare, anul viitor, sau vreodată?” Se pare că nu. Conform darwiniştilor, viaţa şi evoluţia sunt o eternă „luptă pentru supravieţuire”. Ca şi cand asta nu ar fi destul, a ne apăra de cei mai mari lupi din lume reprezintă doar jumătate de luptă. Duşmanii interni ne ameninţă şi ei supravieţuirea. Microbii, virusurile, paraziţi şi da. pană şi alimentele cu nume strălucitoare, cum ar fi Twinkles, pot cu uşurinţă să ne facă rău corpurilor fragile şi să ne saboteze biologia. Părinţii, profesorii şi doctorii ne-au programat cu credinţa că celulele noastre sunt susceptibile la boală şi disfuncţii genetice. in consecinţă, anticipăm ingrijoraţi probabilitatea apariţiei bolii şi ne cercetăm vigilent trupurile pentru o umflătură ici, o decolorare colo, sau orice alt lucru anormal care semnalează moartea noastră iminentă.

Bruce H. Lipton, Steve Bhaerman – Evoluţie Spontană

DOR de Origine Românească

 

DOR de Origine Românească

DOR de Origine Românească

DOR de Origine Românească

În dor, omul trăieşte simţirea intensă a legăturii în care se afla cu cei cu care a vieţuit la un loc, când e depărtat de ei. Dorul e simţirea acută a absenţei acelora din orizontul său, care poartă urmele lor, ce nu pot fi umplute de alţii. In dor se trăieşte o prezenţă suigeneris a celor absenţi; se trăieşte durerea absenţei lor. Dar chiar prin această durere se trăieşte, în acelaşi timp, un fel de neştearsă prezenţă a lor în conştiinţă. Absenţalor e un chin, pentru că nu e o absenţă totală, nu e o uitare.

In dor omul e singur sau fară cel dorit, şi în acelaşi timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de faţă în carne şi oase, ci e reprezentat prin dor. Dorul aduce şi ţine în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar şi o durere, deoarece chipul nu ţine cu adevărat locul celui absent şi dorit. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din fiinţa celui ce doreşte la cel dorit. Dorul se iveşte pe neaşteptate, vine năprasnic şi fierbinte, vine ca vântul pentru că este legat de dragoste, care circulă, între cei ce se iubesc, ca gândul.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

 Dorul e foc ce arde inima

Dorul e foc ce arde inima, e boală care îngălbeneşte pe cel în care se aşază şi-l usucă din picioare, îl face să plângă, îi paralizează orice activitate, îl poartă din loc în loc, nu-i mai dă odihnă, nu-l lasă sa lucreze, nu-l lasă să doarmă. Căci acela tot timpul se gândeşte la cel dorit. Dorul e ca un şarpe, ca un câine. Dorul cel mai năpraznic este între cei ce se iubesc. Dar există un dor de părinţi, de fraţi, de sat, de peisajul satului, de ţară.  „Jelui-m-aş brazilor De doruţul fraţilor;  Jelui-m-aş munţilor De dorul părinţilor; Jelui-m-aş florilor De dorul surorilor.” Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezenta într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite. Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta. Cele mai extreme stări între care se mişcă ca între doi poli sufletul omenesc sunt luciditatea şi duioşia. Faptul acesta face ca luciditatea să aibă în sine duioşia ca virtualitate care se actualizează repede sau duioşia să aibă o claritate străină de nota tulbure, haotică, violentă a sentimentalismului altor popoare. Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duioşie printr-o frânare reciprocă, când persoana iubită sau dragă e de fată, având în el o notă de bucurie.

Dorul e duioşia distanţei. Dar e frânată şi ea de meditaţie. Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide în care trăieşte poporul român. In dor fulgeră o pătrundere deosebit de adâncă a calităţilor şi frumuseţilor persoanei dorite, tocmai pentru că această pătrundere e înaripată de duioşie. Individualistul nu suferă de dor. Dar el nici nu a străbătut prin cunoaştere la esenţa cea mai frumoasă a altuia. Lui îi este indiferent din punct de vedere afectiv că este sau nu este cine va lângă el. El nu suferă de absenţa cuiva. El nu cunoaşte afectiv propriu-zis pe nimeni, decât pe sine însuşi, şi nici pe sine însuşi nu se cunoaşte afectiv, deci nu se are deschis în ceea ce este mai adânc şi mai uman în el. Dragostea lui, redusă la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferentă dacă se satisface cu o femeie sau alta. El duce o existenţă introvertită. Este interesat numai de el. Dar şi introvertirea lui se opreşte la un zid chiar în fiinţa proprie, dincolo de care nu poate trece. In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului. Dorul este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atracţie de la distanţa asupra celui ce-l doreşte.

Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la aceea.  Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un văl de tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care sigur ar putea da lumină celor din jurul său. Cel ce doreşte se depăşeşte pe sine, dar se cunoaşte într-un mod mai deplin, pe când egoistul nu se vede decât pe sine, dar foarte ciuntit, căci nu e preocupat decât de satisfacerea pasiunilor sale. Desigur, şi iubirea este o pasiune. Dar iubirea adevărată e mai cuprinzătoare decât pasiunea carnală, ca nu vede în fiinţa iubită numai trupul sau, cel puţin la început, e străină de pasiunea carnală. In faţa dorului se deschid dimensiunile indefinite şi indefinit de fermecătoare ale persoanei dorite. Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite. Dorul transfigurează persoana iubită sau, mai degrabă, e ochiul care vede sau actualizează aura transfiguratoare care învăluie, de fapt, o persoană. O dată cu aceasta, dorul înseamnă o acută simţire a insuficienţei sau a imposibilităţii vieţii însingurătate. Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potenţată faţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii. In dor te descoperi fară să te realizezi. In el aştepţi prezenţa persoanei dorite ca să te realizezi. Te doreşti mai mult după persoana cu care ai realizat mai înainte o comuniune îndelungată, pentru că în acea comuniune s-a descoperit căldura ei ca atmosferă necesară a existenţei tale. Simţi fiinţa dorită ca un fel de casă ontologică a existenţei tale, ca un fel de centru de gravitate pentru fiinţa ta, ca o condiţie a existenţei. Până eşti departe de ea n-ai odihnă, eşti pe drumuri. Prin dor vine până la tine, de la distanţă, adierea căldurii familiare a persoanei cu care ai fost în comuniune. Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăieşti necesitatea ca comuniunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezenţa persoanei dorite lângă tine. Simţi necesitatea să ai căldura ei lângă tine şi nu numai de la distanţă, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei. In dor te duci cu gândul şi cu simţirea lângă persoana iubită. Dar, în acelaşi timp, în dor manifeşti trebuinţa ca să te duci în carne şi oase la ea şi ea să vină la tine în carne şi oase. In dor se manifestă simţirea prezenţei reciproce e nedepline prin gând şi trebuinţa prezenţei reciproce depline. Dorul răsare din comuniunea deplină realizată înainte şi din conştiinţa persistenţei acestei comuniuni, dar a neputinţei ei de a se manifesta deplin. Dorul e comuniunea virtualizată în tendinţa de a se reactualiza.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Dorul prelungeşte comuniunea trecută în dimensiunea interioară a comuniunii şi menţine pe cei ce se doresc în această dimensiune, dar pe fiecare în acelaşi timp, în mod separat, în dimensiunea exterioară, dar cu durerea de a nu putea manifesta comuniunea lor în exterior. Dacă relaţiile sociale formale reprezintă trăirea în exteriorul interuman, în afara dimensiunii interioare, dorul reprezintă trăirea exclusivă în interiorul interuman, în neputinţa actualizării ei exterioare. Interiorul acesta e preţuit de cei ce au simţ pentru el. Poporul român are un dezvoltat simţ pentru el. Interiorul acesta reprezintă celălalt tărâm al umanităţii reale. Făt-Frumos, ca reprezentant al poporului român, aflător în dimensiunea exterioară, o duce pe aceasta în celălalt tărâm, căci acolo găseşte pe frumoasa Ileana Cosânzeana, partenera comuniunii profunde, ca să realizeze cu ea şi comuniunea pe tărâmul exterior, căci abia aici poate realiza cu ea cununia convieţuirii depline. Dar venirea lor la comuniunea pe tărâmul exterior e îngreunată de tot felul de piedici. Călătoria plină de peripeţii şi de primejdii a lui Făt-Frumos în căutarea Ilenei Cosânzene este o călătorie a dorului după fiinţa cu care s-a aflat mai înainte şi continuă să se afle în legătura iubirii, dar anumite împrejurări împiedică manifestarea ei în planul relaţiilor văzute. El călătoreşte pentru a o găsi şi pentru a o aduce de pe tărâmul relaţiei interioare a dorului, pe tărâmul relaţiei exterioare depline. El o caută, ea îl aşteaptă. Iar după ce se întâlnesc, doboară toate piedicile care-i împiedică de a reveni pe terenul comuniunii văzute, într-o consimţire şi împreună-lucrare deplină. Despărţirea în planul văzut s-a datorat unei greşeli a unuia dintre ei sau a amândurora, sau intervenţiei unei forţe duşmănoase. Această despărţire declanşează dorul şi căutarea, şi aşteptarea reciprocă, şi toate oboselile, şi luptele, pentru a face posibilă trecerea de la comuniunea pur interioară la comuniunea deplină în planul relaţiilor exterioare. Nu s-ar putea spune că avem aci, într-o formă populară, mitul platonic (de influenţă hindusă) al căderii dintr-o pleromă (plenitudine) anterioară a iubirii sau a unităţii în urma unei plictiseli de ea, şi întoarcerea din nou în ea, ca să-i urmeze o altă întoarcere. Iubirea anterioară n-a fost perfectată într-o nuntă; întoarcerea pe tărâmul relaţiilor văzute se încoronează prin nunta iubirii perfecte şi definitive. Dorul pe care-l trăieşte atât de intens poporul român e pricinuit de imperfecţiunea oricărui început, dar şi de imperfecţiunea condiţiei noastre pământeşti.

Poporul român aspiră prin dor şi încearcă să realizeze prin înlăturarea despărţirii comuniunea finală perfectă între cei temporar despărţiţi. Făt-Frumos, fiul de împărat, se căsătoreşte în bucuria universală a întregii ţări, a întregului cosmos, cu Ileana Cosânzeana, pentru o fericire fără de sfârşit. Iubirea sau comuniunea nu se termină printr-o moarte a perechii, ca în Tristan şi Isolda. Nu se termină nici cu plecarea definitivă a unuia dintre parteneri, ca plecarea lui Lohengrin, care face acest gest pentru că a trebuit, împotriva voii lui, să se descopere soţiei sale. Pentru poporul nostru, această ţinere sub acoperământ a identităţii proprii de către un partener în iubire e de neconceput, fiind contrară comuniunii iubirii şi luminii în care trebuie să se afle iubirea. Se dezaprobă şi în unele basme ale noastre descoperirea partenerului, dar numai când ea e forţată prematur de celălalt, înainte de a se fi realizat o desăvârşire în iubire şi în înţelegere; iar despărţirea provocată de ea se repară prin oboselile şi sacrificiile impresionante, însufleţite de dor ale partenerului care a forțat despărţirea. Despărţirea stârneşte dorul, care augmentează iubirea, şi dorul se stâmpără în nunta finală. Dorul nu numai că reface comuniunea iniţială, ci o desăvârşeşte. Intr-o piesă de teatru a lui Vasile Voiculescu, feciorul de voievod valah, jignit de logodnica lui, o principesă bizantină, pleacă. Dar ea, pornind după el plină de dor, după multe oboseli şi primejdii reuşeşte să-l regăsească, şi iubirea lor maturizată prin dor şi, devenită neclintită, se încheie în nuntă sau în unirea perfectă şi definitivă. Dorul e un intermezzo, nu o stare definitivă. Nu se poate concepe nici permanentizarea lui, neîncheiată prin unirea deplină, nici stingerea lui şi împăcarea cu eterna despărţire. Dorul ca un chin nesfârşit şi-ar pierde rostul lui de tensiune, iar dorul care s-ar stinge şi-ar pierde din marca lui importantă în viaţa poporului nostru. Sigur că sunt şi doruri care se sting, şi cei ce se doresc îşi găsesc, după o vreme, alţi parteneri în iubire. Dar aceasta se întâmplă numai în cazul unei iubiri care nu s-a consolidat, n-a prins rădăcini adânci. Dorul soţilor despărţiţi, al copiilor şi al părinţilor nu se stinge până nu e satisfăcut prin reîntâlnire. Şi cei ce au acest dor nu pot concepe că el va rămâne nesatisfăcut. „Am să mor cu dorul lui”, „mă duc cu dorul lui în mormânt” spune mama care-şi dă seama că nu sunt perspective de a-şi revedea fiul înainte de moarte, afirmând prin aceasta că dorul nu o va părăsi nici când va muri. Dar când are perspectiva de a-l mai vedea, zice: „Dorul lui mă ţine în viaţă”. Dorul soţilor care a trebuit să se depărteze unul de altul pentru o vreme nu se stingea în trecutul poporului nostru printr-un divorţ acceptat cu inima uşoară, cum se întâmplă azi. Aceasta e o dovadă spre comuniunea adâncă, care îi lega pe soţi în concepţia poporului nostru. Omul occidental nu are un cuvânt pentru trăirea acestei legături care persistă atât de puternic, chiar când partenerii sunt la distanţă. Aceasta pentru că nu are trăirea atât de intensă exprimată de acest cuvânt, întrucât, datorită individualismului său, nu realizează comuniunea adâncă pe care o trăieşte poporul român. Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvânt, poate pentru că are sentimentul confundării cu toate, deci şi cu cei iubiţi, chiar dacă sunt la distanţă.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Tăria acestui sentiment al comuniunii care persistă chiar în condiţia depărtării spaţiale o manifestă poporul nostru în mulţimea cântecelor de dor. Cântecele acestea se numesc în acelaşi timp cântece de jale, căci în dor e o tristeţe, e o jale. Cântecul de dor şi de jale e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real. Germanul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo în cor, pentru același efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana. Căci solo lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie. Dar lucru ciudat: în cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţi, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fară să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând, pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun sau pe rând, dar persoana e legată de celelalte persoane. Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru şi, poate, cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco- şi slavo- bizantină. În dor, românul trăieşte faptul că insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl poartă pe celălalt în sine, chiar în absenţa lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau într-o absenţă prezentă, cum simte ciungul mâna tăiată la locul ci sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, într-o prezenţă absentă.  În dor, românul trăieşte structura dialogică a fiinţei sale, adresând cuvântul fiinţei iubite şi auzindu-i răspunsul; trăieşte faptul că nu poate exista fără acest dialog, că nu poate ieşi din acest dialog, dar, în acelaşi timp, trăieşte durerea că dialogul nu se realizează decât într-o lume a umbrelor. În dor, singurătatea e populată ca de o umbră de persoana iubită sau ca de nişte umbre de persoanele iubite, ca de nişte schiţe ale realităţii lor, dar nu ca de nişte schiţe desenate cu voia, ci ca de nişte schiţe care se ivesc şi stăruie si peste voia celui stăpânit de dor. Nu ştim dacă omul poate realiza o singurătate absolută, lipsită chiar şi de aceste schiţe spirituale ale realităţii ce se impun obiectiv în orizontul lui. Interiorul omului golit de orice preocupare de oameni e umplut de stafii. Intr-o astfel de singurătate e posibil să i se arate omului umbra Satanei, atrasă de golul înfricoşător, vecin cu neantul, aducător de nebunie şi de sinucidere, cum s-a arătat lui Ivan Karamazov. Căci o astfel de singurătate e semnul lipsei oricărei iubiri în trecut şi în prezent. Intr-o astfel de singurătate i se impune unui individ în mod acut şi persistent întrebarea: La ce mai trăiesc cu şi care este rostul existenţei mele? In orizontul acestei singurătăţi absolute se trăieşte ceea ce se cheamă urâtul, golul îngrozitor. Este o singurătate care înspăimântă într-un mod indescriptibil. Parcă totul sare la tine. Chinul urâtului nu poate fi suportat multă vreme. Desigur, ne gândim la un grad intens al urâtului. Căci el are diferite grade. E foarte semnificativ faptul că urâtul, în înţelesul de singurătate fără nici o lumină, e exprimat prin acelaşi cuvânt care indică contrarul frumosului, al omului frumos. Iar în cântecul popular, urâtul, în acest înţeles, indică pe omul tăcut sau pe omul care nu spune cuvinte frumoase, ci cuvinte grele, aspre, adică nu comunică o căldură sufletească, pe omul cu care nu poţi realiza o comuniune. El te lasă să te scufunzi în golul existenţei, să fii cuprins de sentimentul lipsei de rost şi de consistenţă a existenţei.  „Urâtul din ce-i făcut? Din omul care-i tăcut. Ce i-ai zice, el tot tace; Vezi urâtul cum se face.” Dimpotrivă, dragostea se naşte din comunicabilitate sau produce comunicabilitatea:  „Dragostea din ce-i făcută? Din omul cu vorbă multă. Zice una, zice alta, Şi dragostea iacă-i gata.” Astfel, poate exista singurătate sau urât în societatea cuiva; când cineva ţi-i urât, nici nu-ţi vine să-i vorbeşti. Societatea unui astfel de om îţi deschide şi mai mult hăul singurătăţii.  Boala urâtului e gravă, mai ales că nu e un dor care-ţi umple sufletul de chipul persoanei dorite.

 Dorul e un remediu împotriva urâtului

Dorul e un remediu împotriva urâtului, pentru că întreţine o nădejde. Singurătatea e un urât chinuitor când nu  e luminată de nici o speranţă, de nici un dor.  Poporul român se dovedeşte – prin groaza de urât sau de singurătate şi prin trăirea intensă a dorului ca remediu al urâtului sau al singurătăţii absolute – un popor al comuniunii. In dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.

Pr. Dumitru Stăniloaie

PUNCTUL DE HAOS

PUNCTUL DE HAOS

PUNCTUL DE HAOS

PUNCTUL DE HAOS

Dacă nu schimbăm direcţia, este posibil să ajungem exact acolo încotro ne îndreptăm” (Proverb chinezesc)

Starea societăţii devine pe zi ce trece mai dramatică, economia cedează şi am sentimentul că ne aflăm într-o croazieră pe un Titanic. Pare că tot răul lumii s-a adunat aici. Ne aflăm la o răscruce a destinului nostru colectiv, iar viitorul poate fi sumbru. Ervin Laszlo, unul dintre ce mai mari specialişti în teoria sistemelor, numeşte aceasta Punctul de haos, şi consideră că încă mai putem evita aisbergul, deşi suntem în al doisprezecelea ceas, dacă suntem extrem de atenţi la tot ce gîndim, vorbim şi facem.

Avem nevoie de o schimbare de conştiinţă.

Nici o problemă nu poate fi rezolvată de pe acelaşi nivel de conştiinţă pe care a fost creată. Trebuie să învăţăm să respectăm tot ce e viu. Viu este totul. Nu mai putem exploata natura, începînd cu cea umană, la nesfîrşit. Trebuie să ne oprim, altminteri ne vom asfixia cu propriile toxine, iar ultimul dintre noi nu va avea timp nici să stingă lumina… De ce nu ne gîndim la copiii noştri şi la valoarea vieţii, a oamenilor, a animalelor, a păsărilor, a florilor şi a pămîntului, ca întreg, ca fiinţă? Am creat un loc urît în univers, deşi am primit unul frumos. E riscant să te mai naşti aici… Nu-i mai sfătuiesc în acest sens nici pe cei pe care, aparent, nu îi cunosc. Totuşi, şi ei, toţi, au dreptul la forma asta de viaţă. Au dreptul la ceea ce merită. Cu ce drept le răpim acest drept?

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Potrivit terminologiei lui Laszlo, haosul defineşte starea unui sistem în care procesele creează condiţiile unui comportament complex, doar în aparenţă dezordonat, guvernat de ceea ce autorul numeşte „puncte de atracţie” haotice. Într-o astfel de stare, sistemul e hiperreactiv chiar şi la fluctuaţii infinitezimale. Fereastra haosului, sau „fereastra de decizie” reprezintă o perioadă de tranziţie în viaţa unui sistem, în cursul căreia se poate produce orice eveniment, cît de neînsemnat, care să schimbe tendinţele existente şi să producă nişte procese noi. În fine, punctul haosului, constituie un moment de răscruce în evoluţia unui sistem, în care vechile tendinţe sunt distruse, deci sistemul ca atare nu mai poate reveni la stările sale anterioare de funcţionare şi este lansat, în mod ireversibil, pe o nouă cale, ce poate să ducă die la distrugere, fie o nouă structură şi un nou mod de funcţionare. În dorinţa de a opri alunecarea omenirii spre un (nou?) punct de haos, Ervin Laszlo nu doar că a scris, dar a înfiinţat în 1993 şi aşa-zisul Club de la Budapesta, care reuneşte lideri de opinie activi la nivel global şi regional, din diferite domenii ale artei, ştiinţei, religiei şi culturii, asociaţie ce se ocupă de evoluţia valorilor, moralei şi conştiinţei umane, cu scopul de a preveni o criză gloală şi de a contribui la configurarea unei civilizaţii paşnice şi durabile. Clubul găzduieşte Consiliul Mondial şi Academia de Înţelepciune, ca are filiale în 16 ţări, din care fac parte mai multe nume cunoscute, printre care: Dalai Lama, Chingiz Aitmatov, Vaclav Havel, Oscar Arias, Peter Gabriel, Arpad Goncy, Mihail Gorbaciov, Federico Mayor, Edgar Mitcell, Edgar Morin, Peter Russell, Liv Ullmann, Richard von Weizsackher, Elie Wiesel, Ken-Ichiro Kobayashi, Mstislav Rostropovich şi mulţi alţii. Clubul publică cărţi, conferinţe, conduce cercetări, acordă premii, creează seriale TV şi radio, ca şi alte organizaţii afiliate, cu concepţii similare.

Ideea de bază a lui Ervin Laszlo este că viitorul nu trebuie prezis, ci trebuie creat. Tot ce facem astăzi, viziunea pe care o dezvoltăm în special, determină înfăţişarea lui mîine. De aceea trebuie creată practic o nouă gîndire şi un scenariu pozitiv de acţiune pentru viitorul nostru comun. Mai întîi, din punct de vedere tehnologic, nu tot ce poate fi produs trebuie produs. Nu putem anticipa viitorul tehnologic, pentru că logica noastră este una liniară, în timp ce lumea reală este condusă de procese nonliniare, adesea guvernate de legi exponenţiale. Ne aflăm în plină revoluţie tehnologică, cu ramificaţii în zonele economiei, politicii, ecologiei etc. Populaţia de computere a planetei o depăşeşte pe cea de oameni. Fizica ne oferă surprize după surprize în avanposturile ştiinţei. Genetica şi biotehnologiile au făcut posibile decriptarea genomului uman, descompunerea ADN-ului, fecundarea in vitro sau clonarea. Ei, bine dacă toate acestea vor fi bine administrate, sfîrşitul e departe. Dacă nu, dacă vom face greşeli, el se apropie extrem. Au fost descoperite noi surse de energie: punctul zero, vidul sau fluctuaţiile cuantice şi ne aşteaptă încă multe surprize în domeniu, cu consecinţe economice, ecologice şi politice copleşitoare. Nanostructurile din carbon vor face ca mijloacele de transport şi construcţiile să aibă o masă redusă la o fracţiune din cea actuală. Vom ridica structuri stabile la mii de kilometri în spaţiu, în timp ce sateliţii vor deveni inutili. În schimb, vom avea nave capabile să exploreze microcosmosul, să ia contact cu alte civilizaţii. Dar – se înţelege – şi riscurile sunt maxime.

Profeţiile sunt printre cele mai bune mijloace de a face faţă viitorului.

Proiecţiile noastre mentale şi sentimentale ne pot schimba destinul. Trebuie să învăţăm să administrăm în mod inteligent imprevizibilul, e mai important decît oricînd în această „macro-tranziţie”. Mai trebuie, cum spuneam, să ne armonizăm cu tehnologia şi să armonizăm imprevizibilul cu alegerea conştientă. Schimbarea percepţiilor şi a comportamentelor noastre poate influenţa în mod direct rezultatul transformării în curs a civilizaţiei actuale. În „punctul haosului” se intersectează dorinţele şi proiecţiile noastre cu ceea ce se numeşte soartă sau destin, producîndu-se alegerea între două scenarii posibile: cel al colapsului şi cel al salvării.

Cartea aceasta s-a născut din acest Zeigeist ce inspiră astăzi acţiuni pentru salvarea planetei printr-o renaştere spirituală de proporţii mondiale şi trezirea unui mai profund simţ al responsabilităţii, ba chiar al acelui nivel crucial de conştientizare şi de solidaritate de care avem atîta nevoie pentru a putea face faţă provocărilor viitorului. Mesajul său e cel din motto: dacă lumea nu-şi schimbă direcţia, ne îndreptăm spre un dezastru, tradus prin: creşterea puternică a populaţiei şi a sărăciei, multiplicarea conflictelor sociale şi politice, accelerarea schimbărilor climaterice, a penuriei de apă, hrană şi energie, a agravării poluării sub toate formele sale, reducerea biodiversităţii, accidente nucleare şi agravarea problemelor de sănătate. Cu alte cuvinte, nu ne-ar place să ajungem încotro ne îndreptăm. Populaţia globului a crescut de patru ori în secolul trecut. Avem acum aproape 7 miliarde de oameni, care vor creşte cam cu cîte un miliard în fiecare sfert de secol care urmează. Asta înseamnă că în 2050 vom fi 9 miliarde. Îe de altă parte, resursele şi condiţiile de viaţă sunt distribuite extrem de inegalitar. 80% din PIB-ul mondial revine unui număr de circa un miliard de oameni, restul mulţumindu-se cu cele 20 % rămase. 20% din populaţia lumii consumă 86% din resurse, în timp ce trei miliarde persoane subzistă cu mai puţin de 2 dolari pe zi. 10% dintre oamenii cei mai bogaţi deţin 54% din veniturile mondiale, în timp ce ţările datoare plătesc sub formă de dobînzi cu 38 de miliarde de dolari decît primesc sub formă de ajutoare pentru dezvoltare. E macabru.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

În ţările subdezvoltate, un copil din trei este subnutrit. Se răspîndesc nesiguranţa, terorismul şi tot felul de fundamentalisme. 1,2 mii miliarde se cheltuie anual pentru înarmare, din care o jumătate revine doar S.U.A. Ţările cele mai sărace cumpără armament de 12 mii miliarde dolari. Cresc dependenţele alimentare şi de apă potabilă pentru mai bine de jumătate din populaţia lumii. Jumătate din pădurile lumii au dispărut deja şi se taie în continuare în ritm de 9,4 milioane de hectare anual, Pînă la o treime dintre speciile actuale vor dispărea în acest secol. Problemele climaterice au scăpat deja de sub un posibil control. Oribil. În Statele Unite, ţara cea mai bogată din lume, 15% din totalul populaţiei trăieşte în sărăcie. Libertăţile civile au fost afectate de restricţii tot mai numeroase, mass-media este cenzurată, ca şi instituţiile şi programele de educaţie publică. Foarte mulţi suspecţi” au fost reţinuţi fără judecată, închişi şi chiar torturaţi. Chiar şi cei mai bogaţi, cu averi de zeci de milioane de dolari, se plîng de insecuritate financiară. Mizerabil. Situaţia desrisă poate duce la două scenarii posibile: scenariul colapsului şi scenariul salvării.

Primul scenariu se poate produce datorită polarizării extreme a societăţii internaţionale între cei care profită de pe urma globalizării sistemelor economice, informaţionale, tehnologice etc şi cei marginalizaţi, excluşi. Pierdanţii procesului au început să se organizeze şi să protesteze, uneori în forme violente, fundamentaliste. Traficul cu droguri arme, materiale toxice, chiar nucleare şi, mai grav, traficul cu oameni, a căpătat proporţii mai mult decît îngrijorătoare. Toate acestea nu duc decît la extinderea conflictelor şi a privaţiunilor, agravînd şi mai mult situaţia populaţiilor sărace şi calitatea mediului, ducînd la foamete şi boli de tot felul. Toate acestea generează migraţii în masă, împotriva cărora se acţionează tot mai mult cu măsuri militare de întărire a frontierelor. Adică globalizarea e bună, dar nu pentru căţei. De aici şi mai multe acte de terorism, escaladîndu-se violenţa, putîndu-se ajunge inclusiv la utilizarea de arme chimice, bacteriologice sau chiar militare. Supus unor presiuni insuportabile sistemul global clachează. Din fericire, acesta este doar unul dintre scenariile alternative ce decurg din tendinţele actuale. Dar tendinţele pot fi schimbate şi destinul nostru odată cu ele. Dacă vom conştientiza la timp aceste pericole, dacă vom acţiona responsabil măcar din nevoia de supravieţuire, vom putea genera cel de-al doilea scenariu.

Scenariul salvării se bazează pe solidaritatea umană.

Confruntaţi cu probleme şi ameninţări comune, oamenii îngtijoraţi se apropie, formează grupuri, asociaţii, reţele cu obiective de pace şi prosperitate. Ei produc un nou tip de cerere de bunuri şi servicii, cerere la care liderii lumii afacerilor se străduiesc să se adapteze. Mass-media, de asemenea inovează şi explorează noi perspective. Astfel, treptat, apare şi se dezvoltă o nouă viziune asupra omului, a lumii şi a naturii. Din ea se formează o nouă cultură a solidarităţii şi responsabilităţii, o nouă etică, de care şi politicile publice încep să ţină seama, punînd un accent mai mare pe problemele sociale şi ecologice, în detrimentul celor militare. Treptat apar şi tehnologii durabile pentru energie, transporturi sau agricultură. Se intensifică comunicarea şi cooperarea, se identifică noi oportunităţi şi interese comune, iar tot mai mulţi oameni au acces la alimente, educaţie şi locuri de muncă. Se va face trecerea de la capitalul natural, la venitul natural, la utilizarea surselor regenerabile de energie, în special radiaţia solară. Sistemele economice care se bazează pe aceste surse vor deveni, în mod intrinsec, durabile. Accentul se va pune pe productivitatea resurselor. Bazată pe noile abordări, încrederea va creşte în sistemul internaţional, iar conflictele şi inechităţile se vor reduce. Astfel omenirea îşi poate găsi salvarea către o lume durabilă a comunităţilor, agenţilor, regiunilor şi statelor ce cooperează în mod reciproc avantajos. Nu am ales încă între cele două scenarii. Suntem într-o „fereastră a haosului”, iar viitorul se află în capetele noastre.

TEOECONOMIA – TIBERIU BRAILEAN

Cum lucrează subconştientul