Arhive pe autori: detoatepentrutotisimaimult

Mintea Creatoare – PRINCIPII


merlin

Mintea Creatoare – PRINCIPII

Dacã vei studia cu atenţie aceste principii, vei descoperi cã orice forţã, orice obiect şi orice realitate sunt rezultatul minţii în acţiune. Mintea în acţiune înseamnã gândire, iar gândirea este un proces creator. Gândurile oamenilor sunt mai complexe astãzi decât au fost vreodatã în istorie. De aceea, putem trage concluzia cã ne aflãm într-o epocã profund creatoare, în care viaţa le va oferi cele mai mari beneficii gânditorilor.

Materia este lipsitã de putere, pasivã şi inertã.

Mintea înseamnã forţã,libris-5 energie şi putere. Ea controleazã şi dã formã materiei. Formele pe care şi le asumã materia nu sunt altceva decât expresii ale unor gânduri care le-au precedat. Gândirea nu poate realiza însã transformãri magice. Ea ascultã de anumite legi naturale, pune în mişcare forţe naturale, declanşeazã energii naturale, pe care le manifestã prin acţiunile oamenilor, generând efecte asupra prietenilor şi cunoştinţelor acestora, şi sfârşind prin a le schimba astfel mediul. Tu îţi poþi cultiva gândurile pe care le doreşti, şi întrucât gândurile sunt creatoare, tu îţi poţi crea astfel toate lucrurile pe care le doreşti.

  1. Cel puţin 90% din viaţa noastrã mentalã este subconştientã. De aceea, cei care nu se folosesc de aceastã putere trãiesc o viaţã extrem de limitatã.

Subconştientul nostru poate rezolva orice problemã

  1. Subconştientul nostru poate rezolva orice problemã cu care ne confruntãm, dacã ştim cum sã îl direcţionãm. Activitãţile subconştientului nu înceteazã nicio clipã. Ceea ce conteazã este ca noi sã nu fim simpli beneficiari pasivi ai acestor activitãţi, ci sã le controlãm în mod direct. Noi putem cultiva viziunea destinaţiei la care dorim sã ajungem, a pericolelor pe care va trebui sã le evitãm, sau ne putem lãsa târâţi pur şi simplu de cãtre curent.
  2. Aşa cum am vãzut, mintea penetreazã fiecare parte a corpului fizic şi poate fi direcţionatã de autoritatea minţii obiective.
  3. În cea mai mare parte a ei, mintea care penetreazã corpul fizic este rezultatul ereditãţii. La rândul ei, aceasta este rezultatul mediilor în care au trãit toate generaţiile din trecut şi al felului în care au reacţionat ele în faţa forţelor vieţii. Înţelegerea acestui fapt ne poate permite sã ne folosim autoritatea conştientã ori de câte ori descoperim o trãsãturã de caracter care ne nemulţumeşte şi de care dorim sã scãpãm.
  4. Noi ne putem folosi în mod conştient de toate caracteristicile dezirabile cu care am fost înzestraţi la naştere. Pe de altã parte, putem reprima şi inhiba toate caracteristicile ereditare pe care nu dorim sã le manifestãm.libris-4
  5. Mintea care penetreazã corpul fizic nu este numai rezultatul ereditãţii, ci şi al cãminului în care am crescut, al mediului social şi de afaceri în care ne învârtim, din care receptãm mii de impresii, idei, prejudecãţi şi alte gânduri similare. Multe dintre acestea sunt rezultatul opiniilor, sugestiilor sau afirmaţiilor altor persoane, în timp ce altele sunt rezultatul propriilor noastre concluzii. Din pãcate, noi am ajuns sã acceptãm aproape toate aceste idei şi convingeri fãrã sã le examinãm şi fãrã sã le analizãm în detaliu.
  6. Dacã o idee ni s-a pãrut la un moment dat plauzibilã, mintea noastrã conştientã a acceptat-o şi a transmis-o mai departe subconştientului. Sistemul nostru simpatic a preluat-o şi a integrat-o în corpul fizic. şi astfel, „cuvântul a devenit trup”.
  7. Acesta este mecanismul prin care ne creãm şi ne recreãm noi în permanenţã. Tot ceea ce însemnãm noi la ora actualã este rezultatul gândurilor noastre din trecut, şi tot ceea ce vom însemna noi în viitor va fi rezultatul gândurilor noastre din prezent. Legea Atracţiei nu ne pune niciodatã la dispoziţie circumstanţele pe care ni le-am dori sau pe care ni le doresc alte persoane, ci exact circumstanţele care ne caracterizeazã, care reflectã ceea ce suntem în momentul de faţã, respectiv pe care le-am creat prin gândurile noastre din trecut, în mod conştient sau inconştient. Din nefericire, foarte mulţi oameni îşi creeazã aceastã realitate într-o manierã inconştientã.
  8. Dacã ne-am construi o casã pentru noi înşine, noi am fi foarte atenţi cu toate detaliile şi am alege cu cea mai mare grijã materialele, selectând numai cele mai bune dintre ele. În mod regretabil, atunci când ne construim Cãminul Mental, noi dãm dovadã de cea mai mare neglijenţã, deşi acest cãmin este infinit mai important decât orice casã fizicã, întrucât tot ceea ce poate pãtrunde în viaţa noastrã depinde de natura materialelor pe care le folosim la construirea acestui Cãmin Mental.
  9. În ce constã natura acestor materiale? Aşa cum am vãzut, ele sunt rezultatul impresiilor pe care le-am acumulat în trecut şi pe care le-am înmagazinat în depozitul nostru subconştient. Dacã aceste impresii s-au nãscut din sentimente de teamã, de anxietate şi de îngrijorare, din îndoieli şi din alte emoţii negative, textura materialului pe care îl ţesem la ora actualã va avea exact aceeaşi naturã. El se va rupe la cea mai micã încercare şi va atrage dupã sine noi griji şi noi suferinţe. Noi vom fi ocupaţi în permanent cu cârpirea lui, încercând sã îl facem sã arate cât de cât bine.
  10. Pe de altã parte, dacã pânã în prezent am acumulat numai gânduri de curaj, optimiste şi pozitive, eliminând prompt orice gând negative din mintea noastrã şi refuzând sã avem ceva de-a face cu el, sã ne asociem sau sã ne identificãm cu el într-un fel sau altul, putem spune cã dispunem de un material mental de cea mai bunã calitate, care se preteazã la orice fel de croialã şi care poate fi colorat aşa cum dorim. Textura materialului este fermã şi solidã. El nu se rupe şi nu se uzeazã. Cu un astfel de material mental noi nu putem cunoaşte teama sau anxietatea legatã de viitor. Mai mult, noi nu avem nimic de ascuns sub petice.

 Puritatea mentalã, moralã şi fizicã este absolut indispensabilã

  1. Toate aceste afirmaţii libris-3reprezintã realitãţi psihologice. Nu este vorba de o simplã teorie sau de o ipotezã legatã de procesele de gândire. Aceste procese sunt bine cunoscute şi nu ascund secrete. De fapt, sunt atât de simple încât orice om le poate înţelege. De aceea, tot ce trebuie sã facem este sã ne curãţãm cãminul mental. Mai mult decât atât, noi trebuie sã facem acest lucru zilnic. Puritatea mentalã, moralã şi fizicã este absolut indispensabilã dacã dorim sã progresãm.
  1. Dupã ce vom încheia acest proces de purificare, materialul de care vom dispune va fi suficient de bun pentru a putea croi din el orice ideal şi orice imagine mentalã pe care vom dori sã le realizãm.
  1. Existã un domeniu excelent, care nu aşteaptã altceva decât fie luat în posesiune. Întinderea sa este nelimitatã. Pãmântul sãu este fertile şi include recolte mãnoase, pãduri feerice şi ape curgãtoare. Pe acest teren se aflã un conac spaţios şi elegant. Pe pereţii lui sunt agãţate picturi superbe. Camerele sunt luxos mobilate. Este înzestrat cu o bibliotecã bogatã şi cu tot ceea ce avem nevoie. Tot ce trebuie sã facem noi este sã ne asumãm aceastã moştenire, sã o luãm în posesiune şi sã ne folosim de ea. Dacã nu ne vom folosi de ea, proprietatea se va degrada. De fapt, neglijarea ei echivaleazã cu însãşi pierderea dreptului de proprietate asupra ei.
  1. În domeniul minţii şi al spiritului, respectiv al puterii practice, aceastã proprietate fabuloasã îţi aparţine! Tu eşti moştenitorul ei. Ai tot dreptul din lume sã iei în posesiune aceastã proprietate şi sã te foloseşti de ea. Unul din beneficiile de care te vei bucura dacã vei face acest lucru va fi puterea asupra circumstanþelor exterioare. Alte beneficii vor fi o sãnãtate perfectã, starea de armonie interioarã şi prosperitatea. Aceastã proprietate îţi poate aduce o stare de echilibru interior şi de pace. Singurul preţ pe care trebuie sã îl plãteşti pentru ea este studierea bogatelor resurse de care dispui şi folosirea lor cu înţelepciune. Proprietatea nu îţi solicitã niciun fel de sacrificiu, cu excepţia pierderii limitãrilor, servituţilor şi slãbiciunilor tale. În schimbul acestor renunţãri, ea îţi dãruieşte însã un sceptru şi controlul asupra propriei tale vieţi.
  1. Dacã doreşti sã intri în posesiunea acestui domeniu fabulos trebuie sã îndeplineşti trei cerinþe: sã îţi doreşti cu ardoare acest lucru, sã îţi afirmi cu tãrie aceastã dorinţã şi sã iei efectiv în posesiune domeniul.
  1. Trebuie sã recunoşti cã îndeplinirea acestor cerinţe nu este deloc dificilã.libris-2
  2. Tu ştii probabil destule lucruri despre ereditate. Darwin, Huxley, Haecked şi alţi oameni de ştiinþã au adunat suficiente dovezi care atestã cã ereditatea este o lege care guverneazã creaţia progresivã. Aceastã ereditate progresivã a fãcut ca omul sã se ridice în douã picioare, dãruindu-i puterea sa de mişcare, organele digestive, sistemul circulator, forţa nervilor şi cea muscularã, structura oaselor şi toate celelalte facultãţi fizice de care dispune omul modern. Dovezile referitoare la ereditatea mentalã sunt încã şi mai impresionante. Împreunã, cele douã tipuri de ereditate alcãtuiesc ceea ce am putea numi ereditatea umanã.
  1. Existã însã un tip de ereditate pe care savanţii nu l-au descoperit încã, deşi acesta se ascunde în spatele tuturor cercetãrilor lor. Ei nu vor putea descoperi plenar aceastã ereditate divinã decât atunci când vor ajunge la disperare, afirmând cã nu pot înţelege ceea ce vãd cu ochii.
  2. La baza creaţiei stã forţa binefãcãtoare derivatã din Dumnezeu, care curge direct în fiecare fiinţã creatã. Ea dã naştere vieţii, lucru pe care ştiinţa nu îl va putea face niciodatã. Aceasta este forţa supremã şi insondabilã, care nu poate fi comparatã cu nicio alta. La fel ca orice altã fiinţã creatã, omul depinde de ea, cu mult mai presus decât de ereditatea sa.
Fluxul Vital Infinit curge prin tine.
  1. Acest Flux Vital Infinit curge prin tine. De fapt, el este una cu tine. Ecluzele lui sunt facultãţile conştiinţei tale. Secretul Puterii constã în deschiderea acestor ecluze. Nu crezi cã meritã sã faci acest efort?
  1. Marea realitate pe care trebuie sã o înţelegi este cã sursa vieţii şi a tuturor puterilor se aflã înlãuntrul tãu. Persoanele, circumstanţele exterioare şi evenimentele îţi pot sugera diverse nevoi şi oportunitãţi, dar viziunea, puterea şi tãria de a rãspunde la aceste nevoi se aflã în interiorul tãu.
  2. Evitã contrafacerile. libris-1Construieşte-ţi un fundament solid al conştiinþei tale, bazându-te pe forţele care curg direct din Sursa Infinitã, din Mintea Universalã a cãrei imagine perfectã eşti tu.
  3. Nici un om care îşi asumã posesiunea acestei moşteniri nu mai rãmâne acelaşi. Odatã cu aceastã moştenire, el capãtã acces la o putere la care nici nu a visat pânã acum. Îşi pierde cu aceastã ocazie orice timiditate, orice slãbiciune, orice îndoialã şi orice teamã, conectându-se cu Omnipotenţa pânã la identificarea completã cu aceasta. O forţã nebãnuitã se trezeşte astfel în interiorul lui, iar el descoperã subit cã dispune de o putere interioarã fabuloasã, care pânã atunci a fost latentã şi de existenţa cãreia nu ştia nimic.
  4. Aceastã putere este interioarã, dar noi nu o putem primi pânã când nu învãţãm sã o dãruim. Singura condiţie care ne permite sã intrãm în posesia moştenirii noastre este folosirea ei. Noi nu suntem altceva decât canale prin care Puterea Omnipotentã se poate diferenţia şi manifesta în diferite forme. Dacã nu vom învãţa sã o dãruim, canalul interior se va bloca şi noi nu vom mai putea recepta aceastã putere. Aceastã afirmaţie este adevãratã pe toate planurile existenţei şi în toate domeniile vieţii. Cu cât dãruim mai mult, cu atât mai mult primim. Sportivul care doreşte sã devinã puternic trebuie sã înceapã prin a se folosi de puterea de care dispune deja. Cu cât şi-o consumã mai mult (prin antrenament), cu atât mai puternic devine el. În mod similar, economistul care doreşte sã producã mai mulţi bani trebuie sã îşi investeascã mai întâi banii pe care îi are. El nu poate obţine mai mulţi bani decât prin folosirea banilor de care dispune deja.
  5. Negustorul care nu îşi vinde mãrfurile nu mai poate achiziţiona alte mãrfuri. Corporaţia care nu oferã servicii de calitate rãmâne fãrã clienţi; la fel şi avocatul care nu obţine rezultate prin eforturile sale. La fel se petrec lucrurile în toate domeniile vieţii. Puterea depinde de folosirea corectã a puterii de care dispui deja. De vreme ce acest mecanism este valabil în toate domeniile vieţii, el este cu siguranţã valabil şi în ceea ce priveşte puterea supremã, din care se trag toate celelalte puteri, şi anume puterea spiritualã.

Ce mai rãmâne dacã privezi un lucru de spiritul lui? Nimic.

  1. De vreme ce spiritul estelibris-5 tot ceea ce existã, înseamnã cã abilitatea de a manifesta orice fel de putere, fie ea fizicã, mentalã sau spiritualã, depinde în totalitate de recunoaşterea spiritului.
  2. Orice posesiune este consecinţa unei atitudini mentale favorabile acumulãrii, respectiv a cultivãrii conştiinţei banilor. Aceasta este bagheta magicã care îţi poate permite sã îţi transferi în subconştient ideile, lãsându-l apoi sã creeze pentru tine planurile de punere în aplicare a lor. Transpunerea în practicã a acestor planuri îţi va produce o satisfacţie nebãnuitã, specificã oricãrei realizãri.
  1. Iar acum, du-te în camera ta de meditaţie, asumã-ţi poziţia cu care te-ai obişnuit şi vizualizeazã imaginea unui loc care îţi trezeşte asocieri mentale plãcute. Detaliazã cât mai mult aceastã imagine interioarã. Vizualizeazã clãdirile, pãmântul, copacii, prietenii, în cele mai mici amãnunte. La început îţi va fi dificil. Vei constata cã te gândeşti la orice altceva, numai la imaginea doritã nu. Nu te lãsa însã descurajat. Perseverenţa conduce întotdeauna la victorie, dar ea presupune sã practici zilnic aceste exerciþii.
Charles F.Haanel

merlin

Anunțuri

APOLLONIUS DIN TYANA, faimos înţelept şi realizat spiritual care a vizitat SHAMBALA


img-Rembrandt

APOLLONIUS DIN TYANA,

faimos înţelept şi realizat spiritual care a vizitat SHAMBALA

Apollonius din Tyana a primit iniţieri extraordinare de la marii înţelepţi care se află în acest tărâm secret

           Înţeleptul tradiţiei pitagoreice60571376 şi preotul cultului apolinic, Apollonius din Tyana, a trăit în secolul I al erei creştine şi era vestit, precum odinioară Pitagora, ca ascet şi taumaturg, adică făcător de minuni (telesmata), atribuindu-i-se puteri divine vindecătoare şi capacitatea de a alunga demonii.
Datele care ni s-au păstrat până astăzi despre el ne permit să reconstituim în cazul lui Apollonius din Tyana portretul unui înţelept deosebit, despre care s-a spus că a trăit asemenea unui zeu printre oameni, el realizând în propria sa fiinţă sinteza superioară dintre mistic, vindecător şi filosof, înţeles ca iubitor (filos) al înţelepciunii (sofia). Preocupările sale pentru viaţa contemplativă şi extazul spiritual merg în prelungirea doctrinelor lui Pitagora şi Platon. Astfel, Apollonius era considerat un practicant al teurgiei (theourgos), care este arta comuniunii cu DUMNEZEU prin rugăciune şi invocaţie şi care permite ca Divinul să coboare în sufletul celui ce doreşte să-L cunoască şi să devină una cu El. În schimb, arta extazului (ekstasis), prin care sufletul se desprinde din învelişul trupesc, înălţându-se spre esenţa sa divină originară, era socotită complementară teurgiei. După călătoria în India, Apollonius îi laudă mereu pe brahmanii şi yoghinii înţelepţi pe care i-a întâlnit acolo, pe care-i consideră superiori tuturor celor care se preocupă de relaţia dintre suflet şi Divinitate. S-a păstrat un fragment dintr-o scriere a lui Apollonius (Despre sacrificii), în care el spune că DUMNEZEU, care este cea mai frumoasă fiinţă, nu poate fi influenţat de rugăciunile şi sacrificiile formale, dar poate fi atins printr-o procedură spirituală care-l implică pe nous (spiritul omului), căci DUMNEZEU Însuşi este nous, Spirit divin pur, iar înzestrarea cea mai de preţ a omului este tocmai scânteia esenţială din acest Spirit divin care i-a fost dăruită de către Cel de Sus.
Ca toţi pitagoricienii, el credea cu convingere nu numai în libris-5nemurirea sufletului, ci şi în transmigraţia (metempsychosis) sau evoluţia acestuia prin reîncarnări succesive, precum şi în necesitatea purificării trupeşti şi sufleteşti. El era împotriva jertfelor animale şi susţinea că nimeni nu are dreptul de a lua viaţa cuiva. Era priceput în prepararea remediilor medicale pentru bolile trupeşti şi chiar în vindecarea unor cazuri de nevroză, motiv pentru care este adesea numit vraci (goetes). Apollonius se considera adeptul lui Esculap (Asclepios), miticul erou devenit părintele medicinei. Cunoscut pentru integritatea sa morală, Apollonius era de asemenea renumit pentru numeroasele sale călătorii, care i-au purtat paşii prin India, Asia Mică, Africa şi Europa, şi pe care le-a întreprins cu scopul de a cunoaşte – în afara propriei doctrine orfico-pitagoreice – şi alte doctrine spirituale, mai cu seamă cea revelată în VEDA-ele indiene. Cei mai mulţi dintre contemporanii săi îl divinizau, el fiind vestit pentru cinstea sa. După apologetul creştin Lactantius, la Efes se instituise chiar un cult în cinstea lui Apollonius, care era considerat un erou (heros) şi un teurg, adică o persoană înzestrată cu puteri şi calităţi care le depăşesc pe cele ale muritorilor de rând (hyper ton anthropon). În biografia împăratului Aurelian pe care a scris-o Flavius Vopiscus, Apollonius este numit „sfânt“, „venerabil“, „divin“ (sanctus, venerabilis, divinus) şi se menţionează că Apollonius i-a apărut într-o viziune împăratului Aurelian, implorându-l să cruţe Tyana de distrugere. Impresionat, împăratul a renunţat la represaliile asupra Tyanei pe care intenţiona să le pună în practică şi chiar a instituit un cult al lui Apollonius.
N-au lipsit nici aceia, puţini la număr, care neînţelegând modalităţile lui de acţiune, îl denigrau şi îl categoriseau ca magician. Unii ierarhi ai Bisericii creştine primare s-au folosit de toată puterea lor pentru a face ca Apollonius din Tyana să fie considerat un mit sau cel puţin un vrăjitor. Miracolele lui Apollonius îi tulburau pe unii din Părinţii Bisericii, aşa cum putem să vedem din stânjeneala pe care o manifestă Iustin Martirul: „Cum să explicăm faptul că talismanele lui Apollonius aveau puterea de a calma furia valurilor, violenţa vânturilor şi atacul fiarelor sălbatice şi, în timp ce miracolele Domnului nostru nu sunt păstrate decât în tradiţie, acelea ale lui Apollonius par mai numeroase şi se manifestau efectiv, prin fapte atât de concrete, încât antrenau şi uimeau întreaga asistenţă?“

Izvoarele istorice atestă realitatea existenţei lui Apollonius

          Analele romane consemneazăstein cum împăratul Caracalla a poruncit să se edifice un sanctuar în memoria sa, iar Alexandru Sever a expus o statuie a lui Apollonius în templul său privat. Muzeul Capitolin din Roma posedă un bust de-al lui. Sanscritologul Vidhushekhara Bhattacharya citează în 1943 două texte sanscrite în care Apollonius apare sub numele de Apalūnya, iar Damis este numit Damīśa. Textele pretindeau că Apollonius şi Damis erau yoghini din Occident, care susţineau vederi budiste, dar care au fost convertiţi la doctrina corectă Advaita. În ciuda controverselor din mediile academice occidentale, aceasta este o dovadă direct de la sursă că Apollonius a fost în India. Principala sursă care se referă la Apollonius din Tyana şi care s-a păstrat până azi este textul lui Filostrat, sofist şi retor grec pregătit la Atena sub îndrumarea lui Proclos şi Antipatros, care ajunge la Roma în timpul domniei lui Septimus Sever, împărat roman între 193 şi 211. Iulia Domna, a doua soţie a lui Septimus Sever, era o siriană descendentă a unei familii sacerdotale. Frumoasă şi cultivată, s-a înconjurat de o seamă de oameni de litere şi filosofi, printre care, în afară de Filostrat, se aflau Diogenes Laertios, poetul Oppianus şi scriitorul Heliodor. Ea este cea care îl îndeamnă pe Filostrat, devenit unul dintre apropiaţii săi şi participant la acest „cenaclu“ să scrie o lucrare literară, Viaţa lui Apollonius din Tyana. Filostrat afirmă că a consultat pentru întocmirea lucrării în primul rând Memoriile în limba greacă ale asirianului Damis (elevul şi tovarăşul credincios al lui Apollonius, care l-a însoţit în toate călătoriile sale şi a consemnat toate faptele, cuvintele, gesturile, minunile şi întâlnirile acestuia), dar şi biografiile scrise de Maximos din Aigai (Egeea) şi de Moiragenes, apoi Epistolele atribuite lui Apollonius şi Testamentul filosofului. Lucrarea însumează informaţii esenţiale despre înţeleptul Apollonius şi prezintă un tablou al preocupărilor spirituale din primele secole ale creştinismului.
Patria lui Apollonius era Capadochia, care în geografia libris-4antică era o regiune întinsă din Asia Mică situată în podişul anatolian, între munţii Taurus şi Marea Neagră. Actualmente, Capadochia este o provincie în Turcia centrală, aflată la est de Ankara. Învăţatul s-a născut sub semnul miracolului, în cetatea Tyana, într-o familie aristocratică de colonizatori greci. Înainte de naştere, mamei sale i-a apărut un bătrân înţelept, într-o viziune divină. Ea şi-a dat seama îndată, într-o străfulgerare de intuiţie, că acel bătrân era de fapt atotştiutorul zeu egiptean Proteus, care avea darul prezicerii şi despre care se ştia că are puterea de a-şi modifica înfăţişarea după dorinţă. Recunoscându-l imediat, mama i-a cerut zeului să-i facă o prezicere despre pruncul pe care urma să-l nască. „Să ştii că mă vei naşte chiar pe mine însumi“, a venit răspunsul. Copleşită de această prezicere divină, mama a avut totuşi prezenţa de spirit să-l mai întrebe pe zeu, pentru a fi sigură că nu se înşeală: „Dar tu cine eşti?“, iar acesta şi-a confirmat identitatea, răspunzându-i: „Proteus, zeul din Egipt.“ Ulterior, Apollonius a manifestat din plin harurile zeului Proteus, fiind capabil să prezică viitorul şi să îşi modifice forma după dorinţă.
Când copilul a ajuns la vârsta deprinderii cu învăţătura, a dovedit că are o memorie bună şi o mare putere de studiu. Pe lângă inteligenţa sa remarcabilă, Apollonius era şi de o frumuseţe izbitoare, contrazicând ideea preconcepută că filosofia (adică iubirea de înţelepciune) este un simplu refugiu al inadaptabililor, destinat doar celor cu defecte fizice.
La vârsta de 14 ani, tatăl său l-a trimis în Cilicia, la Tars, pentru a-şi desăvârşi educaţia cu dascălul de retorică Euthydemos. Atras de învăţătura lui Pitagora (Mathema), tânărul îşi găseşte ca dascăl pe Euxenos din Aigai (Egeea), filosof epicurian care cunoştea, în mod paradoxal, şi doctrina lui Pitagora, însă fără a o aplica practic.
La Egeea, Apollonius a găsit şi un templu vestit al lui Asclepios. În cazul celor care mergeau la templu în căutarea alinării trupeşti şi sufleteşti, Asclepios li se arăta în viziuni şi vise inspiratoare care-i ajutau să se vindece. Când a împlinit 16 ani, a început să ducă o viaţă ca a lui Pitagora, hrănindu-se cu fructe şi legume, convins că tot ceea ce dă pământul este pur şi refuzând hrana din carne, pentru că „este impură şi îngreunează mintea“. Despre vin spunea că este o băutură pură, pentru că este obţinută din fructele butaşilor de viţă-de-vie, dar că, băută fără măsură, ea „tulbură buna rânduială a minţii şi pângăreşte nobleţea sufletului“. Astfel, pentru a se purifica în vederea practicării medicinei, el nu consuma carne şi nici vin. Dorind să ducă o viaţă simplă şi pură, el a început să umble desculţ şi să se îmbrace în haine din pânză de in, evitând îmbrăcămintea din lână şi piei de animale. De asemenea, şi-a lăsat părul să crească în voie. Apollonius considera că băile reci sunt singurele sănătoase, pentru că revigorează şi întineresc trupul, în timp ce băile calde îl fac moale şi sunt pentru bătrâni.
Asclepios, zeitatea tutelară a templului pe care-l vizita foarte des tânărul învăţăcel, i-a apărut sacerdotului de la templu într-o viziune şi i-a spus că ar fi bucuros să-l aibă pe Apollonius ca martor al vindecărilor ce se săvârşeau acolo, astfel că tânărul a început să locuiască de atunci la templul lui Asclepios.

Pe urmele lui Pitagora

           Tânărul Apollonius libris-3a primit iniţierile pitagoreice dovedind, pe lângă o dorinţă arzătoare de a dobândi cunoaşterea tainelor firii, uluitoare capacităţi de vindecare şi clarviziune.
Astfel, s-a petrecut că guvernatorul Ciliciei, un desfrânat cu porniri împotriva firii în dragoste, obsedat de frumuseţea de efeb a lui Apollonius, s-a prefăcut că este bolnav şi are nevoie de ajutorul lui. De fapt, el vroia să îşi împlinească plăcerile perverse, dar Apollonius l-a pus de îndată la punct pe neruşinat. Acesta l-a ameninţat cu tăierea capului, ceea ce nu l-a intimidat câtuşi de puţin pe Apollonius, care, străfulgerat de o viziune premonitorie, a început să râdă, strigând în gura mare: „O, va veni, va veni o zi anume!…“ Surprins, guvernatorul l-a lăsat pe Apollonius să plece nevătămat. La doar trei zile după această întâlnire însă, guvernatorului i s-a tăiat capul, pentru că ţesuse intrigi împotriva romanilor. Filostrat mai spune despre Apollonius că a făcut predicţii care se adevereau şi miracole, că a înviat o fată în timpul funeraliilor ei.
În acea perioadă, Apollonius, ajuns la vârsta de 20 de ani, îşi pierde părinţii. O avere imensă îi revine drept moştenire. Cum reacţionează tânărul care, fără să fi făcut încă un jurământ al sărăciei, adoptase modul de viaţă al pitagoricienilor? El lasă cea mai mare parte a averii fratelui său, care ducea atunci o viaţă de lux şi dezmăţ. Apoi, prin stăruinţă, sfaturi pline de iubire şi exemplu personal, Apollonius reuşeşte să-l aducă la sentimente mai bune şi să-l îndrepte pe fratele său. Bunurile care i-ar fi revenit de drept, Apollonius le împarte apoi celor care erau nevoiaşi. De notat că îi dăruise deja vechiului său învăţător Euxenos, încă din timpul vieţii tatălui său, o casă mare chiar în Tyana.
Imediat după reglarea acestor probleme materiale, Apollonius şi-a impus cinci ani de tăcere, o asceză pe care o respecta cu stricteţe în orice împrejurări şi care constituia de fapt etapa următoare a iniţierii pitagoreice.
În aceste condiţii, el a calmat revolta locuitorilor oraşului Aspendos din Pamfilia, în care a apărut o foamete deoarece, din lăcomie, neguţătorii dosiseră grâul ca să îl vândă mai scump în afara cetăţii. Chiar dacă nu vorbea, Apollonius a cerut prin semne ca locuitorii să se potolească şi să fie chemaţi vinovaţii. Apoi, a scris pe tăbliţe un mesaj şi a cerut guvernatorului să îl citească. Mesajul suna astfel: „Apollonius, către neguţătorii de grâu din Aspendos: Pământul este mama tuturor, pentru că este drept. Dar voi sunteţi nedrepţi şi vreţi ca el să fie numai mama voastră. Dacă nu încetaţi cu răutăţile, veţi pieri de pe întinsul pământului.“ Negustorii, înspăimântaţi de aceste cuvinte aspre, dar cinstite ale unui om care deja avea faimă de sfinţenie, au umplut piaţa cu grâne şi oraşul a revenit la viaţă.
După încheierea perioadei de tăcere, Apollonius a plecat libris-2la Antiohia (astăzi Antakia), trecând pe la templul lui Apollo din Dafne, aproape de oraş, şi acolo, însoţit de adepţi, îşi împărţea timpul între rugăciune şi contemplaţie, pe de o parte, şi îndreptarea riturilor de la temple, care decăzuseră şi fuseseră date uitării, pe de altă parte. El le readucea pe vechiul făgaş al sfinţeniei, prin îndrumarea cu înţelepciune a preoţilor în conformitate cu învăţătura străveche a lui Pitagora.
La răsăritul Soarelui, Apollonius împlinea de unul singur, în conformitate cu iniţierile primite, unele rituri tainice, pe care le dezvăluia doar acelora care se supuseseră regulii pitagoriciene a tăcerii timp de patru ani. El afirma că este de datoria filosofilor să „vorbească“ în zori cu zeii, mai apoi să vorbească despre zei, iar după-amiaza, să vorbească despre treburi omeneşti, dar aceasta nu înainte de a face o baie rece purificatoare. Înainte de amiază deci, Apollonius se ruga, medita sau le dădea învăţătură doar adepţilor săi apropiaţi. Abia după-amiaza, el împărtăşea mulţimii fructul cunoaşterii, al rugăciunilor şi al meditaţiilor sale. Acest ritm de lucru ţine de o anumită tradiţie iniţiatică, în cadrul căreia munca se face de la amiază până la miezul nopţii, în timp ce contemplaţia şi „studiul“ spiritual se desfăşoară de la miezul nopţii până la amiază. El corespunde analogic ritmurilor naturii, pentru că din 25 decembrie şi până în 25 iunie, de la solstiţiul de iarnă şi până la cel de vară, au loc semănatul şi germinarea – această perioadă corespunzând în cadrul zilei timpului scurs de la miezul zilei şi până la miezul nopţii, iar în cadrul vieţii omeneşti, ea corespunzând copilăriei şi tinereţii. Din 25 iunie şi până în 25 decembrie, de la solstiţiul de vară şi până la cel de iarnă, au loc pârguirea roadelor şi treieratul – această perioadă corespunzând în cadrul zilei intervalului scurs de la miezul nopţii şi până la miezul zilei, iar în cadrul vieţii omeneşti, ea corespunzând vârstei coapte, bătrâneţii şi înţelepciunii.
În acest sens, Apollonius îi răspunde unuia dintre elevi, care era uimit de siguranţa răspunsurilor sale: „Am căutat îndelung şi plin de râvnă în timpul tinereţii mele, păstrând tăcerea, ascultându-mi şi urmându-mi maeştrii, dar după această perioadă necesară a căutării şi studiului, a venit astăzi timpul ca să împărtăşesc cu ceilalţi ceea ce am descoperit. Caută acum cu aceeaşi ardoare cu care am căutat eu la tinereţe şi vei putea mai apoi vorbi cu multă siguranţă şi fără teamă.“ Perioada de tăcere prevăzută de şcoala spirituală pitagoreică avea, fără îndoială, aşa cum a şi subliniat înţeleptul Apollonius, un rol important în formarea şi maturizarea lăuntrică a învăţăceilor. Abia după depăşirea perioadei de ascultare şi însuşirea unei anumite cunoaşteri, învăţăcelului perseverent îi era îngăduit să răspândească în mod altruist această cunoaştere, dar desigur, cu mult discernământ.
Tocmai în acest sens, al desfăşurării etapelor iniţierii, faimosul „NUCTEMERON“ al lui Apollonius trebuie să fie semnalat ca un veritabil orar spiritual al înţeleptului şi ne face să ne gândim totodată la mersul Soarelui şi la cele 12 munci simbolice ale lui Hercule (Heracles).

Călătoria în tărâmul înţelepţilor. Pelerinaj în India şi Tibet

                La încheierea perioadei libris-1de şedere în Antiohia, Apollonius a plănuit o călătorie îndelungată, cu gândul la poporul indian, la înţelepţii brahmani şi la asceţii retraşi în păduri. El a pornit, fiind însoţit doar de doi slujitori, în căutarea izvorului cunoaşterii esenţiale, pe urmele învăţătorului său, Pitagora, spre India.
Se spune că în vederea acestei călătorii, un preot al lui Apollo de la templul din Dafne i-ar fi dăruit nişte plăci metalice turnate, pe ale căror feţe erau gravate diagrame ce reprezentau harta călătoriilor lui Pitagora de-a lungul deşerturilor, fluviilor şi munţilor, cu reprezentări de elefanţi şi alte simboluri, indicând calea pe care o luase filosoful pentru a merge în India. Apollonius s-a hotărât să urmeze acelaşi itinerar şi a început să-şi organizeze lunga sa expediţie. La Mespila (străvechiul Ninive), Apollonius l-a întâlnit pe asirianul Damis, care i-a devenit ghid pentru prima parte a acestei călătorii şi prieten apropiat pentru toate celelalte călătorii întreprinse de înţelept, până la moarte. Într-o mare măsură, lui Damis îi datorăm relatarea pelerinajului efectuat în India şi în Tibet.
Ajungând la Babilon, sunt primiţi de Vardan, regele ţării. De notat că Apollonius asistă la sacrificarea de către Vardan a unui cal alb în cinstea Soarelui; el se mulţumeşte, ca un pitagorician cunoscător al riturilor, să arunce doar tămâie în foc şi să observe cu atenţie semnele prevestitoare: înălţarea fumului, modul în care fumul se încolăceşte şi în ce parte a sa se îngroaşă. Lui Vardan, care vrea să îl găzduiască oferindu-i ospitalitatea palatului său, îi spune: „Pe înţelepţi îi supără mai tare prisosul decât îi supără pe ceilalţi lipsurile“. Astfel, Apollonius refuză să locuiască în palatul regal şi, cu învoirea suveranului, este găzduit în cetatea Babilonului, la un om cumsecade dintr-o familie distinsă. Regele îi oferă zece favoruri; el acceptă, spre marea surpriză a lui Damis, care îl auzise înainte înălţând această rugă către zei: „Vă rog, o zei, să îmi îngăduiţi să primesc cele puţine şi esenţiale şi să nu mai am nevoie de nimic altceva.“ Când regele vrea să îi împlinească cele zece dorinţe, constată uimit că Apollonius cere împlinirea unei singure favori şi nici cu aceasta nu cere nimic pentru sine. În fapt, el solicită şi obţine eliberarea eretrienilor, o populaţie pe vremea aceea captivă şi mereu hărţuită de soldaţii stăpânirii, pentru că odinioară se răsculase împotriva regelui.
După o şedere de un an şi opt luni, regele se învoieşte să îl libris-5lase pe Apollonius să plece spre India, oferindu-i totodată cămile, provizii pentru drum şi o călăuză pentru traversarea Caucazului. Părăsind Babilonul, grupul înţeleptului se îndreaptă spre India. La traversarea unui munte, înţeleptul poartă cu elevul său Damis un dialog instructiv pentru acesta. Damis se mira că, deşi se afla în vecinătatea munţilor, nu a ajuns să înţeleagă nimic mai mult decât ştia înainte despre zei, chiar dacă se spunea că aceştia îşi aveau sălaşul tocmai pe acele culmi muntoase. „Zeii se găsesc totodată ascunşi şi în noi înşine“, conchide Apollonius, repetând astfel învăţătura predecesorilor săi pitagoricieni. După un traseu lung şi dificil, Apollonius şi Damis traversează Indusul şi se îndreaptă spre Taxila, în India, unde domnea regele Fraotes. Rămân aici trei zile, conform legilor locale ale ospitalităţii. Apollonius are bucuria să îl cunoască pe acest rege preaînţelept, despre care află că fusese discipolul brahmanilor din aşezarea înţelepţilor la care el vroia să ajungă. Acesta îi găzduieşte cu ospitalitate şi le dă alte cămile, aur, pietre preţioase şi o scrisoare către Hiarchas (numit şi Iarchas, conducătorul înţelepţilor), care suna astfel: „Regele Fraotes către Hiarchas, învăţătorul său, şi tuturor alor săi, cu bineţe. Apollonius, un om foarte înţelept şi învăţat, crede că voi sunteţi mai înţelepţi şi mai învăţaţi decât el şi de aceea el vine să înveţe ştiinţa voastră. Când va pleca, o va face ştiind tot ceea ce ştiţi şi voi; nimic din ceea ce-l veţi întreba nu va fi pierdut, căci el ştie mai bine ca oricine să vorbească şi să ţină minte. Arată-i tronul pe care tu m-ai aşezat când mi-ai oferit domnia, o tatăl meu, Hiarchas. Şi însoţitorii lui merită toată preţuirea, pentru că s-au alăturat unui astfel de om deosebit. Toate cele bune ţie şi tuturor celor ce sunt împreună cu tine.“
Călătorii au urmat apoi cursul Gangelui. Într-un punct al văii Gangelui, s-au orientat spre munţii Himalaya şi au traversat cu o oarecare dificultate un lanţ muntos şi apoi un podiş neted ca o câmpie, timp de 18 zile. Acest drum ar fi trebuit să-i conducă în Nepalul de nord sau în Tibet. Dar Apollonius avea o hartă şi ştia exact unde să găsească Lăcaşul Înţelepţilor.
În sfârşit, ei au ajuns la poalele unui alt munte şi, după aproape patru zile de drum printr-un ţinut roditor, au ajuns în apropierea aşezării fortificate a înţelepţilor.

Întâlnirea cu înţelepţii SHAMBALEI

              Un băiat tânăr, cu tenul închis,libris-4 a apărut dintr-odată în faţa lui Apollonius şi a lui Damis. El s-a adresat filosofului în greacă, ca şi cum venirea sa era aşteptată: „Însoţitorii trebuie să se oprească aici, a spus el, şi numai dumneavoastră ar trebui să mă urmaţi, aşa cum sunteţi, căci Maeştrii înşişi au poruncit aceasta.“ Apollonius din Tyana l-a urmat pe tânăr, dar l-a luat totuşi cu el, ca să-l însoţească, doar pe credinciosul său învăţăcel Damis.
Cu toate că avea o încredere deplină în maeştrii înţelepciunii din SHAMBALA care îl aşteptau, anumite fenomene, care au început să se producă pe măsură ce el, împreună cu Damis şi ghidul său misterios, se apropiau de tainicul prag al destinaţiei lor, au avut darul de a-l tulbura pe Apollonius. Damis a relatat ulterior că la un moment dat, a avut strania senzaţie că drumul prin care tocmai trecuseră „dispărea“ brusc în spatele lor. La scurt timp după aceea, el a avut indescriptibila impresie că parcă se afla într-un loc vrăjit, unde tot peisajul înconjurător era luminescent, mişcător şi se transforma într-un anume mod, încât călătorul să nu poată să-şi mai găsească un punct fix de reper. Aici trebuie să menţionăm că astfel de fenomene enigmatice, aproape identice, au fost raportate secole mai târziu de către mai mulţi exploratori ai acestui tărâm misterios (SHAMBALA), ai căror ghizi de călătorie refuzau la un moment dat să treacă „frontiera cea interzisă a împărăţiei zeilor“.
Astfel de situaţii inexplicabile, care au fost relatate şi de alţi exploratori în secolele următoare, confirmă incidentele stranii ce au fost menţionate la acea vreme de către Damis atunci când a descris călătoria în SHAMBALA a lui Apollonius din Tyana, care a fost însoţit de acel ghid misterios.
Urmând aşadar călăuza, cei doi călători au urcat o colină şi au putut admira lucruri incredibile: o fântână de patru coţi, a cărei apă proiecta tot timpul uimitoare raze tainice de lumină albastră fosforescentă, care luminau noaptea, iar în timpul zilei, în bătaia razelor Soarelui, acea lumină misterioasă se ridica în aer şi se manifesta ca un magnific şi uriaş curcubeu multicolor. Pământul de sub acea fântână conţinea, după cum spunea Damis, arsenic roşu, iar fântâna era considerată sfântă şi tainică, astfel că toată lumea jura pe acea apă sacră şi nimeni nu bea apă de acolo. În apropierea acelei fântâni se mai afla o vatră de foc ca un crater, de unde ţâşnea ca într-o erupţie o flacără plumburie, fără a scoate fum şi fără a avea miros. Acolo, localnicii se purificau de păcatele făcute fără voie. Fântâna era numită de înţelepţi „Fântâna revelaţiei divine“, iar vetrei de foc i se spunea „Focul iertării“. Tot acolo se aflau două ulcioare de piatră neagră, dintre care unul era acela „al ploilor“, iar celălalt „al vânturilor“. Ulciorul ploilor era deschis ori de câte ori India suferea de secetă şi din el ieşeau nori care produceau ploaie în întreaga ţară, iar dacă ploile erau prea dese, ele erau oprite prin simpla închidere a ulciorului. Deschiderea ulciorului vânturilor elibera de fiecare dată unul dintre vânturi, în conformitate cu necesităţile anotimpului care trebuia să urmeze. Înţelepţii aveau darul extraordinar de a se face nevăzuţi şi erau capabili să-şi protejeze citadela spirituală (SHAMBALA) prin tot felul de elemente oculte: nori care o ascundeau vederii sau chiar fulgere care îi doborau ca prin minune pe agresori. De asemenea, ei aveau puterea de a se proteja, prin intermediul unui scut subtil, nevăzut, împotriva ploii, care nu-i putea uda.
Locuitorii tărâmului divin afirmau că ei sălăşluiesc libris-3chiar în mijlocul Indiei şi că cetatea lor este ombilicul, adică elementul central al acelei coline, referindu-se astfel în mod simbolic la calitatea de centru al lumii a SHAMBALA-ei. Atunci când Apollonius din Tyana a fost prezentat regelui înţelepţilor (este fără îndoială vorba despre misteriosul Rege al Lumii), numit Hiarchas (căruia Apollonius din Tyana îi spunea „Maestrul cel Sfânt“), acesta i-a spus, fără ca el să-i fi pomenit ceva, că ştie de scrisoarea de la Fraotes. Apollonius a mai descoperit cu uimire că regele cunoştea deja, cu anticipaţie, întregul conţinut al scrisorii pe care i-o adusese, precum şi toate incidentele lungii sale călătorii din Capadochia şi până acolo. De asemenea, înţeleptul rege i-a descris întreaga desfăşurare a vieţii sale de până atunci, începând de la naştere: numele mamei, numele tatălui, tot ce făcuse în Aigai (Egeea), cum s-a întovărăşit cu Damis şi despre strădaniile lor de a împărtăşi învăţătura pitagoreică în drumul lor, şi toate acestea dintr-o suflare şi cu limpezime, de parcă l-ar fi însoţit în călătorie. Hiarchas i-a mai spus lui Apollonius că ei, înţelepţii din SHAMBALA, ştiu întotdeauna dinainte şi cu claritate cine vine la ei şi cu ce fel de intenţii. Lui Apollonius i s-a dezvăluit acest aspect tocmai ca să se încredinţeze de ştiinţa atotpătrunzătoare a înţelepţilor din acel tărâm sfânt, ştiinţă care urma să-i fie şi lui împărtăşită în timpul instruirii sale. Din ce în ce mai uimit, Apollonius l-a întrebat pe divinul rege: „Poţi, oare, să-mi pătrunzi în întregime fiinţa şi să ştii totul despre mine?“ Referindu-se la clarviziunea pe care au atins-o înţelepţii din SHAMBALA, Hiarchas i-a răspuns: „Noi putem să surprindem, Apollonius, toate trăsăturile sufletului omenesc, cu ajutorul a mii de semne care ni se dezvăluie.“

Cunoaşterea de sine, etapă necesară pe calea desăvârşirii spirituale

              Apollonius a rămas mai multe luni în regiunea transhimalayană, în Ţara Înţelepţilor, despre care indiciile oferite de Filostrat, care se face doar ecoul lui Damis, ne fac să fim convinşi că era chiar SHAMBALA.
După ce Hiarchas i-a promis că îl va învăţa întreaga lor ştiinţă, Apollonius a fost invitat să asiste la împlinirea riturilor lor sfinte şi la rugăciunile secrete ale înţelepţilor. Aceştia celebrau misterele focului divin, pe care ei spuneau că îl aprind direct de la Soare, în cinstea căruia cântau în fiecare zi, la amiază, un imn divin. Focul pur pe care înţelepţii spuneau că îl aprind „de la o rază a Soarelui“ nu ardea într-un altar, ci plutea în aer, manifestând vibraţia sa specifică, asemănătoare unui „freamăt“ subtil, după spusele lui Damis. Avem aici proba manifestării unor puteri paranormale legate de controlul Focului subtil (TEJAS TATTVA), care era „aprins“ de către înţelepţi de la o sursă invizibilă ochilor trupeşti, chiar prin intermediul rezonanţei perfecte cu sfera subtilă de forţă a Elementului subtil foc. libris-2Apollonius a fost martorul unor scene aproape incredibile: la miezul zilei, înţelepţii s-au îndreptat – după o baie rituală – spre templul sacru şi apoi, aranjându-se în cerc şi intonând un imn, şi-au ridicat toiegele lor sacerdotale şi au lovit cu ele pământul, care s-a unduit ca un val şi apoi i-a proiectat la o înălţime de douăzeci de coţi de la sol, unde ei au plutit o vreme (levitaţie), după care au revenit la sol. I s-a explicat lui Apollonius că această ridicare în aer nu este considerată de înţelepţi o minune, ci o slăvire a Soarelui, care se ridică întocmai la fel deasupra Pământului. Desigur că acest gest bogat în semnificaţii simbolice trebuie transpus prin analogie în plan spiritual, el evidenţiind stăpânirea deplină a Elementelor subtile de către înţelepţi şi depăşirea oricăror condiţionări lumeşti, după modelul supremaţiei celeste a Soarelui asupra planetelor.
După împlinirea ritualurilor, Hiarchas l-a invitat pe Apollonius la o discuţie prietenească, ce totodată ascundea de fapt instruirea lui în doctrina spirituală a înţelepţilor, căci Hiarchas i-a spus: „Întreabă-mă acum tot ce vrei să ştii, pentru că te afli printre oameni care ştiu totul.“ Apollonius l-a întrebat pe înţelept la ce stadiu de evoluţie consideră că au ajuns ei, locuitorii Tărâmului Divin, la care regele i-a răspuns: „Noi suntem acum întocmai ca nişte zei, tocmai pentru că suntem plini de bunătate, iubire, înţelepciune şi am trezit în noi multe puteri divine şi virtuţi.“
Apoi, Apollonius a mai întrebat, în conformitate cu dictonul vechilor greci, dacă ei, înţelepţii, se cunosc pe ei înşişi. Hiarchas i-a răspuns că acolo, în Tărâmul Sfânt, ei au ajuns la o cunoaştere desăvârşită tocmai pentru că au început prin a se cunoaşte pe sine, etapă necesară, fără asimilarea căreia nimeni nu ar putea înţelege nimic din profunda lor ştiinţă şi doctrină spirituală. Au vorbit apoi în tihnă despre natura sufletului, Hiarchas dezvăluindu-i că ei erau aceia care i-au transmis doctrina transmigraţiei sufletelor lui Pitagora şi egiptenilor. Nu întâmplător, spunea Hiarchas, Pitagora susţinea în faţa studenţilor că el fusese într-o viaţă anterioară Euforbos. Regele înţelepţilor a mai spus despre el însuşi că în existenţa sa anterioară, el a fost chiar eroul Ahile, cel slăvit în Iliada.
Sub pretextul unei discuţii pline de sevă despre dreptate, libris-1nedreptate şi cauzalitate, a fost adusă vorba despre mitul grecesc al lui Tantal, regele care, fiind primit la ospeţele zeilor şi savurând ambrozia zeilor, a furat o parte din ea pentru a le dărui şi celorlalţi oameni nemurirea. Într-o variantă a mitului, Tantal a fost pedepsit de zei să trăiască lipsit de hrană şi de băutură. Or, ştim cu toţii că miturile au o interpretare simbolică. Astfel, cel care, precum Tantal, poate trăi fără hrană şi băutură, a depăşit deja starea umană. Ca în orice mit, această semnificativă „pedeapsă“ divină este însă doar o cheie simbolică, ce trimite la condiţia divină a eternităţii, această stare fiind aceea care se află dincolo de plăcerile trupeşti ale mâncării şi băuturii (corespunzătoare Elementelor subtile Apă şi Pământ) şi care este hrănită numai de licoarea fermecată a elixirului vieţii veşnice.

Apollonius bea din ambrozia nemuririi

               Înţelepţii i-au arătat apoi lui Apollonius o statuie a lui Tantal, care era reprezentat ca un bărbat matur oferind cu mâna întinsă o cupă destul de mare, în care se afla o licoare curată, dar efervescentă, care clocotea fără a se revărsa din vas. Curând, un crainic a anunţat venirea în vizită a unui rege din partea locului, care voia să ceară sfat de la stăpânul Tărâmului Divin. La sosire, acesta a fost invitat să participe la o masă întinsă şi să se ospăteze din hrana pură, vegetală, lipsită de carne şi de orice ingredient animal, care, în conformitate cu legile divine, nu erau îngăduite acolo. Atunci, Apollonius a putut vedea în ce măsură înţelepţii stăpâneau toate Elementele, căci de îndată au apărut, materializându-se la dorinţa înţelepţilor, patru trepiede pe care se aflau vase din bronz negru, din primele două ţâşnind un amestec foarte bine potrivit de vin şi apă, iar din celelalte două apă rece şi apă caldă. Pământul s-a acoperit atunci, ca prin minune, cu iarbă mai moale ca pernele de puf, pe care au apărut, rând pe rând, fructe uscate, multe legume şi alte roade încântătoare ale pământului, toate servite într-un mod minunat şi având o înfăţişare mai frumoasă decât aceea a bucatelor gătite. Din vasele de bronz au fost umplute cupele şi apoi acestea s-au „plimbat“ singure de la un mesean la altul, întocmai ca la un banchet. Convorbirea s-a încheiat la miezul nopţii şi atunci înţelepţii au cântat un imn pur şi emoţionant în cinstea tainicei lumini divine şi apoi s-au ridicat din nou în aer, plutind ca şi la prânz. Pământul a scos apoi singur la iveală nişte culcuşuri confortabile şi gata aşternute, tot în mod miraculos. Uimit, Damis a notat ulterior în jurnalul lui libris-5că gazdele lor himalayene „trăiau atât pe pământ, cât şi în afara lui“, că „trăiau pe Pământ, fiind însă cu totul nepământeni“ şi că, în plus, „cu toate că înţelepţii nu posedau nimic , aveau totuşi oricând la dispoziţie toată bogăţia din lume“. Această remarcă trimite la faptul că înţelepţii, deşi trăiau cu trupurile pe Pământ, existau într-un mod preponderent cu sufletele în Cer şi că, deşi erau lipsiţi de averi, se aflau în stăpânirea celei mai mari comori: comuniunea cu DUMNEZEU şi iubirea lor pentru el.
Cei doi călători au asistat, de asemenea, la multe vindecări miraculoase, căci acolo oamenii veneau de departe pentru a-i vedea pe aceşti asceţi care tămăduiau atât trupurile, cât şi sufletele, deopotrivă. Astfel, un şchiop a fost vindecat de îndată ce înţelepţii doar i-au privit şoldul, unui orb i s-a redat în acelaşi mod vederea, iar unui bolnav i s-a vindecat braţul paralizat. Vieţuirea înţelepţilor decurgea în cel mai deplin firesc, ei putând să dobândească de îndată orice aveau nevoie, prin simpla exprimare a dorinţei. Cei doi călători au văzut nu o dată cum apa de băut ţâşnea pur şi simplu din pământ, atunci când locuitorii Tărâmului Divin erau însetaţi şi simţeau nevoia să-şi potolească setea. De altfel, fiecare înţelept purta un inel şi un toiag, numite de către Damis „două tainice talismane“, prin puterea cărora ei puteau face tot felul de minuni şi lucruri supraomeneşti. Straiele lor erau ţesute din fire de in necultivat, de un alb imaculat. Nimeni în afara locuitorilor acestui ţinut sfânt nu putea să culeagă măcar un fir de in, căci într-un mod de neînţeles şi misterios pentru omul obişnuit, acesta nu putea fi nici rupt şi nici smuls din pământ.
În ceea ce priveşte doctrina lor spirituală, regele Hiarchas le-a expus celor doi vizitatori o concepţie potrivit căreia „tot universul este ceva misterios, gigantic şi viu“, care funcţionează armonic, prin intermediul spiritului care îl pătrunde în toate părţile sale integrante. „Universul este şi masculin, şi feminin“, spunea el, „căci el împlineşte şi funcţia mamei, şi funcţia tatălui şi, din împreunarea cu sine însuşi, iau naştere toate creaturile. El este un tot a cărui coeziune este menţinută prin intermediul iubirii divine infinite, care transcende şi depăşeşte ca intensitate iubirea dintre oricare două fiinţe. Deşi cei mai mulţi oameni nu înţeleg acesta, dezechilibrele şi distrugerile cauzate de ei determină în mod necesar o reacţie compensatoare în sânul universului, provocând secete, furtuni, calamităţi sau alte suferinţe, pe măsura greşelilor.“ Universul, această fiinţă grandioasă care depăşeşte puterea de înţelegere a minţii, este în întregime zidit pornind de la cele cinci Elemente de bază: Pământul subtil (PRITHIVI TATTVA), Apa subtilă (APAS TATTVA), Focul subtil (TEJAS TATTVA), Aerul subtil (VAYU TATTVA) şi Eterul cel subtil (AKASHA TATTVA). El este însufleţit de Eterul cel subtil, căci, spunea Hiarchas, „dacă cele muritoare respiră aer, cele nemuritoare şi divine respiră eter“.
În ce priveşte înzestrările profetice şi capacitatea libris-4de a prevedea viitorul, înţeleptul Hiarchas i-a spus la un moment dat, în mod foarte semnificativ, lui Apollonius: „Să nu te mire că acum şi tu ai căpătat cunoaşterea acestei ştiinţe secrete, căci mult Eter se află în sufletul tău“. Prin aceasta, Hiarchas trimitea la faptul că, prin influenţa sa spirituală, îi dinamizase pe deplin lui Apollonius centrul secret de forţă VISHUDDHA CHAKRA, prin intermediul căruia el a devenit capabil să acceseze cu uşurinţă clişeele Elementului subtil Eter sau AKASHA TATTVA. Timp de patru luni, Apollonius a fost învăţat de către înţelepţii din SHAMBALA. La încheierea instruirii sale, pregătind tot ce era necesar pentru plecarea lui Apollonius, înţelepţii au trimis totodată cămilele lui Fraotes înapoi, cu o scrisoare de mulţumire, apoi i-au dat filosofului o altă călăuză şi alte cămile şi l-au petrecut. Luându-şi rămas bun de la el, l-au asigurat totodată că va fi socotit întocmai ca un zeu, chiar din timpul vieţii. De la colina sfântă, Apollonius a ţinut Gangele la dreapta şi a coborât spre mare timp de 10 zile. Încet, cei doi călători au intrat în câmpiile Indiei şi au luat calea cea lungă spre Occident.
Ajuns la Marea Roşie, Apollonius i-a trimis înapoi cămilele lui Hiarchas cu mesajul: „Călătorind şi sosind la voi în acel tainic tărâm, mi-aţi dăruit nu doar marea cunoaştere ci, împărtăşindu-mi din înţelepciunea ce sălăşluieşte în voi, mi-aţi oferit în acelaşi timp şi darul ce îmi deschide pentru totdeauna calea cerului. Despre toate acestea le voi vorbi grecilor, întocmai ca şi cum aţi fi voi înşivă de faţă (se face aici aluzie la comunicarea telepatică, la distanţă), pentru a descoperi astfel că este adevărat că nu am băut în zadar ambrozia nemuririi din cupa lui Tantal.“

Întoarcerea în India, Apollonius îşi împlineşte misiunea spirituală

                   Ghizii spirituali ai lumii l-au însărcinat pe Apollonius cu o misiune. Trebuia mai întâi să îngroape anumite talismane sau magneţi în locuri care, într-o epocă viitoare, vor avea o semnificaţie istorică. Să fie oare acestea fragmente ale miraculoasei CHINTAMANI din Turnul SHAMBALA-ei? Filosoful trebuia apoi să salveze Roma de tiranie şi să umanizeze un regim fondat pe sclavagism. După călătoria cu o corabie, Apollonius a ajuns la gurile Eufratului, urcând la Babilon şi întorcându-se la Ninive, iar apoi luând drumul Ioniei. Toate oracolele, atât cel de la Colofon, cât şi cel de la Didyma şi cel de la Pergam, au declarat că Apollonius este un vindecător şi un îndrumător spiritual care trebuie ascultat şi urmat. La Efes a săvârşit miracole. A prezis mai întâi ciuma şi apoi a salvat oraşul de molimă, cerându-le locuitorilor, spre uimirea lor, să ucidă cu pietre un bătrân cu înfăţişare de cerşetor. Acesta s-a dovedit îndată a fi de fapt o făptură hidoasă, un demon cumplit. Locuitorii au înălţat apoi acolo statuia Zeului Păzitor, adică a lui Heracles. Peste tot pe unde trecea, tyanianul restaura templele şi învăţătura sacră, învăţa mulţimile şi instruia sacerdoţii, care adesea aveau mare nevoie de aceasta.
Mergând în Troia, l-a invocatlibris-3 pe Ahile, care i-a apărut într-o divină viziune şi i-a răspuns la cinci întrebări legate de cucerirea Troiei. I-a mai dezvăluit unde se afla statuia eroului Palamedes, despre care Hiarchas îi vorbise lui Apollonius.
La Corint, înţeleptul a făcut o predicţie legată de istm care s-a realizat mai târziu, peste şapte ani: „Această limbă de pământ va fi despicată, sau poate mai degrabă nu va fi“. Astfel, Nero, deşi a întreprins străpungerea istmului, a abandonat apoi la scurtă vreme lucrările din cauza diferenţei de nivel dintre cele două mări care scăldau ţărmurile istmului, confirmând previziunea lui Apollonius.
La Corint, înţeleptul şi-a găsit un elev, Menippos, pe care l-a smuls farmecelor unui duh rău, care-l storcea de vlagă şi care luase înfăţişarea înşelătoare a unei frumoase curtezane. Acolo a săvârşit un nou miracol: chiar în sala unde se celebra căsătoria, Apollonius a făcut, prin puterea divină pe care o avea, ca toate bogăţiile pe care demonul le materializase ca să-l ademenească pe Menippos, să piară în văzduh: pahare de aur, podoabe de argint, bucătari, slujitori şi toate celelalte. Duhul a fost silit să mărturisească cine este şi a fost alungat, iar tânărul l-a urmat pe Apollonius până la Alexandria.
Au ajuns în sfârşit la Smyrna unde, conform indicaţiilor primite în viziunea pe care a avut-o cu Ahile, Apollonius a descoperit o statuie având trăsăturile eroului Palamedes. Damis atestă că filosoful nu a avut nicio problemă să descopere statuia exact în locul indicat de către eroul din războiul troian.

                    Continuându-şi periplurile, Apollonius s-a dus în Creta şi în cele din urmă la Roma, unde împăratul Nero, care s-a dezonorat în toate privinţele, a început prigoana filosofilor. Fiind încă pe drum, Apollonius întâlneşte un filosof fugar, Filolaos, care îi povesteşte ce se petrece la Roma. Sub înrâurirea fricosului Filolaos, învăţăceii tyanianului sunt supuşi în acest fel unei grele încercări. Cei care nu erau destul de curajoşi s-au făcut nevăzuţi, sub tot felul de pretexte: că nu mai au merinde, că le e dor de ţară, că s-au îmbolnăvit etc., astfel că, deşi la un moment dat erau 34, se împuţinează la 8. La poarta Romei, paza îi lasă să treacă fără să-i întrebe nimic. Apollonius intră în Roma, unde provocatorii lui Nero sunt peste tot, trăgând de limbă oamenii şi întrebându-i ce părere au despre arta împăratului (care se credea nebuneşte un mare poet, muzician şi tragedian), pentru ca apoi aceia care comentau nefavorabil să fie arestaţi.
Bunăvoinţa consulului Telesinus, care este impresionat libris-2de anvergura spirituală a lui Apollonius, îl pune pe acesta în afara pericolului şi îi dă libertatea de a vizita sanctuarele şi de a îndruma preoţii. Mai apoi însă, Demetrius, un filosof cinic, bun prieten cu Apollonius, vine şi el la Roma şi începe cu îndrăzneală să ţină discursuri violente, în care îl acoperă cu ocări pe Nero. Acestea sunt aduse la cunoştinţa prefectului pretorului, Tigellinus.
Demetrius este izgonit, iar Apollonius, bănuit a fi la originea evenimentelor, este pus sub supraveghere strictă. În cele din urmă, lui Apollonius i se înscenează acuzaţia de impietate faţă de Nero şi este citat la tribunalul lui Tigellinus. În sala de tribunal, acuzatorul agita sulul de pergament pe care era scrisă acuzaţia pe deasupra capului înţeleptului, spunându-i ameninţător că acesta este ca pe o sabie ascuţită, care-i va pricinui pieirea. Dar când Tigellinus a desfăcut sulul de pergament, care fusese scris chiar sub ochii lui, pentru a citi în public acuzaţia, pergamentul era alb. Înmărmurit, Tigellinus, înţelegând că avea de-a face cu o putere supranaturală, l-a dus pe Apollonius în faţa unui tribunal secret, fără martori, unde l-a întrebat despre o prevestire pe care o făcuse înainte ca să aibă loc celebrul eveniment în care paharul lui Nero a fost lovit de trăznet, fără ca acesta să fie rănit. Apollonius spusese atunci că „se va petrece şi nu se va petrece ceva însemnat“, ceea ce l-a făcut pe Tigellinus să creadă că înţeleptul era şi profet, căci faptele decurseseră în conformitate cu previziunea.
Întrebat de ce nu se teme de Nero, Apollonius a răspuns cu umor că acelaşi zeu care l-a făcut de temut pe Nero, pe el l-a făcut să nu se teamă de împărat. Ca răspuns la întrebarea: „Ce gândeşti, Apollonius, despre Nero?“ filosoful grec a răspuns: „Voi credeţi că Nero trebuie preţuit deoarece cântă, eu însă cred că trebuie preţuit mai mult când tace.“
Tigellinus a amuţit pur şi simplu o vreme, după care i-a spus că-l va lăsa liber, dar cu condiţia să aducă oameni care să depună chezăşie pentru el că nu va mai tulbura apele. Referindu-se la puterea sa de a se face nevăzut pe care o dobândise prin iniţierea acordată în Tărâmul Înţelepţilor, Apollonius a răspuns că trupul lui nu poate fi închis, aşa că nimeni nu ar risca să se pună chezaş pentru el. Temându-se să se lupte cu un „zeu“ în viaţă, Tigellinus l-a lăsat să plece liber.
Înainte de a părăsi Roma – al cărei spectacol îl dezgusta pe înţelept şi pe însoţitorii săi – Apollonius a făcut o minune, înviind o tânără fată care îşi dăduse duhul tocmai în timpul nunţii. El s-a apropiat şi a atins fata, a rostit câteva cuvinte tainice, iar aceasta s-a trezit încet, ca dintr-un somn, şi s-a reîntors sănătoasă la casa părinţilor, spre bucuria tuturor. Ca un adevărat pitagorician, înţeleptul nu a primit niciun fel de răsplată.

Apollonius este acuzat de sacrilegiu şi de conspiraţie

         Apollonius s-a îndreptat libris-1apoi spre Grecia şi spre Spania, „la coloanele lui Heracles“. Conform doctrinei pitagoreice, Apollonius nu refuza o anumită implicare în viaţa politică, căci regimul odios al lui Nero provoca revoltă în provincii. L-a sfătuit pe guvernatorul din Baetica, ce era îngrijorat de situaţia politică din Imperiu şi i-a cerut sfatul, să se asocieze cu Vindex, guvernatorul din Galia şi să răstoarne regimul tiranic al lui Nero. De îndată ce conflictul cu Nero începe, Apollonius pleacă spre Grecia. Acolo primeşte iniţierea în misterele eleusine, ce îi fusese refuzată cu patru ani înainte de un preot orgolios, care-l calificase drept magician. De data acesta, a fost iniţiat chiar de către acel hierofant al cărui nume îl prezisese cu exactitate în urmă cu patru ani. Apollonius pleacă apoi spre Egipt, la Alexandria, unde salvează un nevinovat de la execuţie.
Şi acolo joacă rolul de consilier politic înţelept. După domnia efemeră a celor trei împăraţi care i-au urmat lui Nero, generalul Vespasian, comandant al legiunilor din Orient, a fost proclamat împărat de trupele lui. Vespasian vine la Alexandria să-l consulte pe Apollonius, chiar la templul în care acesta a ales să locuiască.
Înţeleptul îi recomandă împăratului doi consilieri buni: Eufrates şi Dion. Primul dintre ei, însă, în loc să fie recunoscător, era măcinat de invidie să vadă că împăratul era tot timpul cu Apollonius şi că îl asculta pe filosof ca un discipol. Sub domnia lui Vespasian, înţelepciunea lui Apollonius a fost atât de apreciată, încât a fost numit consilier al împăratului, post pe care şi l-a asumat până când acesta a luat decizia nefericită de a aservi din nou Grecia, fapt care l-a întristat şi l-a îndepărtat pe înţelept.
Părăsind Alexandria, Apollonius şi-a ales zece însoţitori, dintre care unul era fidelul Damis, pentru a urca pe valea Nilului. El urmărea să ajungă în ţara gymnosofiştilor, care trăiau goi, ca nişte adevăraţi iubitori de înţelepciune ce practicau doctrina austeră a cinismului filosofic. Un trimis al sfetnicului Eufrates îi aţâţase însă împotriva lui, vorbindu-l de rău pe Apollonius, calomniindu-l că se socotea mai presus decât brahmanii din India, că desconsidera Soarele, Cerul şi Pământul şi multe alte minciuni. După ce au refuzat iniţial să îl vadă pe înţelept, gymnosofiştii au sfârşit prin a accepta întâlnirea cu el. În disputa cu ei, tyanianul nu pierde prilejul de a-i apăra cu vigoare pe înţelepţii Tărâmului Divin înaintea şefului gymnosofiştilor, Thespesion. Astfel, cu toţii au realizat că neînţelegerea dintre ei a fost provocată de minciunile şi uneltirea lui Eufrates. A urmat o dispută filosofică reală, în care gymnosofiştii au încercat să pună în evidenţă simplitatea moravurilor şi a vieţii lor, în contrast cu miracolele brahmanilor care le-au fost aduse la cunoştinţă. După ce şi-au „rupt lăncile“ în disputa cu Apollonius şi au recunoscut că acesta le este cel puţin egal, s-au despărţit prieteneşte, chiar dacă unul din adepţii lor, Nilus, i-a părăsit pentru a-l urma pe Apollonius.
Înţeleptul revine apoi la Tars, unde poate să constate că moravurile au devenit mai bune decât în perioada trecerii sale din prima tinereţe. A vindecat un om tânăr şi câinele care îl muşcase pe acesta: amândoi erau turbaţi. A săvârşit şi acolo miracole. La Roma, Titus i-a succedat la tron tatălui său, Vespasian. Cerându-i-se sfatul, filosoful l-a îndrumat pe noul împărat, printre multe altele, să guverneze cu moderaţie. Titus i-a răspuns cu recunoştinţă: „În numele meu şi al ţării mele, îţi mulţumesc şi îţi voi păstra sfaturile în minte“. Împăratul Titus nu a domnit însă decât doi ani.
A urmat la tron fratele lui, Domiţian, care era prea libris-5crud şi orgolios pentru a-l asculta pe înţeleptul Apollonius. Aparenţa orientală pe care a adoptat-o filosoful, barba şi părul lui lung îl exasperau pe formalistul şi tiranicul Domiţian, care l-a depăşit pe Nero prin cruzimea sa. În urma actelor sale criminale, Senatul a fost decimat. La rândul lor, filosofii au fost crunt persecutaţi.
Cu înţelepciunea şi bunul simţ al bătrâneţii, Apollonius i-a strâns în jurul lui pe cei mai tineri din Senat şi a atras de partea sa guvernatorii provinciilor. El se afla în relaţii bune cu Orfitus, Rufus şi Nerva, care plănuiau să-l răstoarne pe tiranul Domiţian, fără să aibă însă curajul de a întreprinde ceva concret. Bănuindu-i de uneltire, acesta i-a exilat pe doi dintre ei pe câte o insulă, iar celui de-al treilea i-a impus să nu părăsească oraşul în care-şi avea reşedinţa.
Apollonius a făcut chiar atunci o nouă afirmaţie premonitorie, rostind cu tâlc în public, în faţa statuii de bronz a lui Domiţian de la Smyrna: „Smintitule, ce greşit gândeşti despre Moire (cele trei ursitoare, care stabileau destinul omului) şi Destin! Chiar dacă l-ai ucide pe omul menit să domnească după tine, acesta ar reînvia!“ Aceste cuvinte profetice au ajuns la urechile lui Domiţian de îndată, prin mijlocirea lui Eufrates. Îngrozit şi neştiind la care dintre cei trei bărbaţi de mai sus, pe care-i suspecta de complot, se referă prevestirea, Domiţian plănuia să îi asasineze pe toţi trei. El i-a scris de îndată şi guvernatorului Asiei, poruncind ca Apollonius să fie prins şi să fie adus sub escortă la Roma. Printr-o inspiraţie divină, înţeleptul fusese însă prevenit şi s-a îndreptat de bunăvoie, plin de curaj, spre Roma, trecând prin Ahaia, Corint şi Sicilia.
La Dicearchia (astăzi Pozzuoli), l-a întâlnit pe vechiul său prieten Demetrius, el însuşi exilat ca filosof. Acesta a încercat să-i schimbe intenţia, considerând că Apollonius se aruncă în gura lupului. Prin răspunsul său de o înălţime cu totul filosofică, tyanianul reînsufleţeşte curajul pierdut al adeptului său Damis, care, deşi speriat, decide în mod liber să îl urmeze, totuşi, pe înţelept. După sosirea la Roma a filosofului, delatorii îl previn imediat pe Elian, prefect al pretorului, de prezenţa lui Apollonius. Acesta este imediat înhăţat şi condus înaintea prefectului care, după ce îl repede de ochii lumii, le cere tuturor să plece ca să-l poată interoga singur. Acesta este de fapt un subterfugiu pentru a putea să se întreţină amical cu înţeleptul Apollonius, pe care îl cunoscuse la Alexandria atunci când Vespasian venise să-i ceară sfatul filosofului. Apollonius îi prezisese atunci lui Elian că va ajunge prefect, astfel că acesta îl stima din tot sufletul pe înţelept, pentru că prezicerea lui se împlinise. În acest fel, Elian i-a dezvăluit filosofului planurile mârşave ale lui Domiţian, dându-i totodată cele mai bune sfaturi pentru a se apăra în faţa lui.
Apoi Apollonius, în vârstă de 85 de ani, este închis prin decizie imperială pe o perioadă de cinci zile. În închisoare, îi consolează pe prizonieri prin filosofia şi vorba sa plină de iubire.
Tot acolo, îi demonstrează libris-5în secret lui Damis, care se lamenta disperat că îl vede astfel maltratat şi într-un mare pericol, că nu a pierdut nimic din puterea sa taumaturgică. În celula sa, pentru a-l consola pe Damis, el şi-a desfăcut lanţurile de faţă cu acest învăţăcel fidel, recurgând la puterile paranormale pe care le dobândise şi de care, ca un înţelept, nu făcea niciodată paradă. După ce l-a încredinţat în acest fel pe Damis că îi stă în orice clipă în putere să se elibereze, Apollonius s-a încătuşat din nou, folosind aceleaşi puteri supraumane şi aşteptând să vină vremea judecăţii.
Acuzat de sacrilegiu şi de conspiraţie, el este dus în faţa împăratului, care îi pune între patru ochi o serie de întrebări, încercând să-l determine să-şi recunoască vina şi să-i incrimineze astfel pe duşmanii săi Nerva, Rufus şi Orfitus. Înţeleptul i-a răspuns cu demnitate la toate întrebările, fără a se lăsa manipulat. Mânios că nu obţine nimic prin presiune, Domiţian a poruncit să i se taie lui Apollonius barba şi părul. Acestea aveau lungimea pe care le-o putuse da natura de-a lungul întregii vieţi. Apoi, filosoful a fost aruncat din nou în temniţă, cu lanţuri la mâini, până la judecata publică, ce urma să aibă loc peste câteva zile.
La procesul public, Domiţian şi judecătorii au încercat să-l menajeze pe înţelept, retrăgând unele din acuzaţiile aduse împotriva lui, cu condiţia ca el să se recunoască vinovat.
În faţa împăratului roman, Apollonius dă însă răspunsuri demne, ferme şi înţelepte, care-l înfricoşează pe tiran. Acesta îl anunţă în final că este achitat de acuzaţiile aduse. Atunci, Apollonius cere cuvântul şi îi spune de faţă cu toată lumea: „Îngăduie-mi, te rog, să vorbesc, iar dacă nu vrei, trimite pe cineva să-mi încătuşeze trupul. Te anunţ însă că nu ai să poţi face acest lucru şi cu sufletul meu. Chiar mai mult decât atât, îţi spun răspicat că nici măcar trupul n-ai să mi-l poţi încătuşa şi că nici nu mă vei putea ucide, pentru că sunt nemuritor.“ Cu aceste cuvinte, Apollonius s-a făcut nevăzut şi a dispărut cu desăvârşire din faţa ochilor asistenţei înmărmurite, care a fost martora acestei minuni. Domiţian a rămas mut de groază şi nu a mai fost capabil să judece următorul caz.
Înainte de judecată, Apollonius îl trimisese pe Damis la Demetrius, aflat la Pozzuoli şi îl rugase să-i transmită acestuia că şi el li se va alătura în scurt timp. Cei doi tocmai se lamentau că Apollonius nu mai apare, când au devenit martorii unei noi minuni: apariţia miraculoasă în faţa ochilor lor a înţeleptului, pe care l-au îmbrăţişat cu drag.
Apollonius şi Damis s-au întors apoi în Grecia, unde după ce se aflase de arestarea sa, nimănui nu-i mai venea să creadă că înţeleptul era prezent în carne şi oase.

Dispariţia misterioasă a lui Apollonius din Tyana

         Bătrânul înţelept şi-a continuat netulburatlibris-3 perpetuul periplu pe la temple. Vizitează templul lui Trofonios, fiul lui Apollo, de la peştera Lebadeea (astăzi, Livadia, în Beoţia), unde dorea să coboare în grotă pentru a consulta oracolul. Preoţii nu au vrut să-i îngăduie, spunând mulţimii care-l însoţea că Apollonius este un magician, iar în faţa lui pretextând că este o zi nefastă. Filosoful a ţinut, netulburat, tinerilor care-l însoţeau, o cuvântare despre ritul cu totul special al acestui oracol, care dădea răspunsul chiar prin fiinţa celui care-l consulta. La lăsarea serii, s-a înapoiat la templu şi a smuls barele de la poarta intrării în peşteră, coborând în grotă înveşmântat cu mantia de sărbătoare. Zeul a încuviinţat pe deplin acţiunea lui Apollonius, căci li s-a arătat în vis preoţilor, mustrându-i pentru atitudinea lor şi poruncindu-le să meargă să-l întâmpine pe înţelept în dreptul aşezării Aulis, unde se afla una dintre ieşirile din peşteră. Apollonius a apărut exact acolo după şapte zile, purtând cu el un sul de pergament pe care se aflau înscrise răspunsurile la întrebarea pe care şi-o pusese la intrare: „Trofonius, ce filosofie consideri tu că este cea mai împlinită şi mai pură?“ Iar pergamentul fusese inscripţionat, în mod miraculos, cu învăţăturile lui Pitagora, pe care oracolul le încuviinţa. Tradiţia spune că această carte s-ar fi păstrat la Antium, în Italia, după ce i-a fost dăruită împăratului Hadrian. Apollonius a cunoscut atunci apogeul gloriei lumeşti, toţi tinerii greci aspirând să fie iniţiaţi în doctrina practică pitagoreică, în vreme ce retorica era abandonată ca fiind ştiinţa seacă a limbuţiei.
Următoarea perioadă a petrecut-o la Efes, unde a predat filosofia, urmat peste tot de ceata sa de învăţăcei. Acolo, în anul 96, într-o după-amiază, atunci când le vorbea mulţimilor din Efes, centenarul Apollonius s-a întrerupt în mijlocul discursului său şi, deodată, a strigat: „Tiranul va fi asasinat chiar azi. Chiar acum, pe Atena, nu este decât o clipă până la asasinarea tiranului, cea care va urma tăcerii mele!“ Apoi, el a explicat mulţimii care rămăsese stupefiată că Domiţian tocmai fusese asasinat. În acea epocă, veştile de la Roma ajungeau la Efes în câteva zile. Abia când curierul a sosit aducând vestea despre asasinarea lui Domiţian la Roma, lumea a înţeles cu adevărat ceea ce le prezisese Apollonius. S-a confirmat că evenimentul se produsese exact în momentul în care înţeleptul îşi ţinea discursul.
Treizeci de zile mai târziu, Nerva i-a urmat lui Domiţian la cârma Imperiului Roman şi el i-a cerut imediat tyanianului să-i fie sfetnic. Pe loc, înţeleptul s-a simţit inspirat să-i trimită drept răspuns următoarele cuvinte, care au fost considerate ciudate la început, dar care prevedeau scurta domnie a acestui împărat şi sfârşitul trupesc foarte apropiat al lui Apollonius: „Vom fi împreună, împărate, pentru multă vreme, atunci când niciunul dintre noi nu va domni asupra altor oameni şi totodată nimeni nu va domni asupra noastră, cu excepţia Celui Preaînalt.“
Apoi, precum multe alte libris-2fiinţe nobile care vor să-i scutească pe apropiaţi de spectacolul părăsirii definitive a acestei lumi, Apollonius l-a trimis pe Damis la Roma pentru a duce un mesaj de taină pentru Nerva şi cu această ocazie a profitat totodată de posibilitatea de a dispărea. Înainte de plecarea lui Damis, Apollonius i-a vorbit într-un fel prevestitor, care l-a mişcat profund pe acesta, chiar dacă nu a intuit ce urma să se petreacă: „Damis, chiar de vei filosofa de unul singur, păstrează mereu amintirea chipului meu în faţa ochilor tăi!“
Nimeni nu a ştiut unde a dispărut atunci Apollonius din Tyana. În orice caz, tot ceea ce ştim cu siguranţă este faptul că Damis nu l-a regăsit la întoarcerea sa. Au circulat la scurt timp după aceea o seamă de legende; dar este un fapt binecunoscut că nimeni nu i-a găsit vreodată nici trupul şi nici mormântul. A fost oare Apollonius din Tyana capabil să-şi prelungească chiar foarte mult viaţa dincolo de cei 100 de ani pe care se ştie cu siguranţă că-i atinsese? S-a întors, el oare, în tărâmul transhimalayan misterios al înţelepţilor SHAMBALA-ei? Ulterior au existat mai multe mărturii în conformitate cu care Apollonius din Tyana a dispărut pentru totdeauna din lumea materială şi apoi s-a reîntors în tărâmul misterios al SHAMBALEI, unde se pare că trăieşte chiar şi acum, alături de alţi mari înţelepţi care sălăşluiesc în acel Tărâm Divin. Printre ei îi amintim pe contele de Saint Germain, Mahatmakut Humi, Mahatma Morya, Nicolas Flamel şi soţia sa Perenelle.
Este de asemeni sigur faptul că după dispariţia misterioasă a lui Apollonius din Tyana, părerea cea mai răspândită printre cei care au trăit în timpul lui era aceea că înţeleptul era nemuritor. Dintre toţi adepţii înţeleptului, doar un novice venit recent la Tyana credea că nici măcar sufletul nu este nemuritor. El se plângea la o întrunire a învăţăceilor că se ruga deja de zece luni de zile ca Apollonius să-i apară şi să-i dezvăluie adevărul despre natura sufletului, dar cu toate acestea, Apollonius nu-i dădea niciun semn. Cinci zile mai târziu, incredulul elev a adormit brusc în toiul unei alte reuniuni a învăţăceilor după care, deodată, a tresărit emoţionat din somn, strigând: „Să ştii că acum te cred pe deplin!“ Cei de faţă l-au întrebat ce se petrece, iar el le-a spus: „Cum, nu vedeţi că înţeleptul Apollonius se află chiar acum printre noi? El mă mustră că încă mă îndoiesc de nemurirea sufletului, ascultă totodată atent discuţia pe care tocmai o purtăm şi ne rosteşte versuri atât de frumoase! Iată ce recită:
„Nemuritor e sufletul, dar el nu este-al tău, ci al Divinului.
Atunci când trupul piere, sufletul, întocmai ca un cal scăpat din frâu,
Se-nalţă, sare înainte şi se-amestecă în aerul uşor,
Se leapădă de vraja chinului şi a robiei grele îndurate.
Dar ce folos ai tu ştiind aceasta?
Vei crede, când nu vei mai fi în trup.
Iar câtă vreme eşti printre cei vii, de ce să te frămânţi cu-această taină?“
În felul acesta, acţionând din lumea cea tainică libris-1ce există dincolo de moarte, marele înţelept din Tyana – Apollonius – a urmărit să facă pentru noi, oamenii, încă un miracol. Aceasta este viaţa exemplară a extraordinarului taumaturg Apollonius din Tyana, lumină vie a înţelepciunii nepieritoare într-o lume aflată în plină transformare. Se cunoaşte cu oarecare aproximaţie data dispariţiei sale terestre, căci Nerva a fost împărat între anii 96 şi 98 d.Cr.
În conformitate cu viziunea mai multor înţelepţi şi iniţiaţi, Apollonius din Tyana a atins starea de nemurire iniţiatică. Această etapă implică trecerea la o condiţie care este în totalitate supraomenească, iar adeptul care o atinge părăseşte în mod definitiv sfera aparenţelor sensibile. Astfel de mari iniţiaţi dispar la un moment dat cu trup cu tot din lumea fizică, pentru că ei ating o stare de eliberare deplină de limitele spaţiului şi ale timpului şi se duc într-un tărâm misterios, cum ar fi de exemplu: Tărâmul SHAMBALA-ei, Muntele ori Insula Nemuritorilor tradiţiei chinezeşti sau Tărâmul Sfântului Ioan.
I se atribuie lui Apollonius diferite opere, astăzi pierdute, printre care amintim: Apologia (proiect de apărare în faţa lui Domiţian), un tratat de astrologie (în patru volume), Despre sacrificii (citat de către Eusebiu din Cezareea), Imn pentru Memorie, Doctrina lui Pitagora, Testament, Scrisori, Nuctemeron.
Dincolo de aparenţe, acest mare taumaturg nu este un simplu făcător de minuni; el merită cu prisosinţă să fie înscris pe lista acelor rare fiinţe umane care constituie verigile marii Tradiţii Universale.

Cuvinte pline de înţelepciune ale lui Apollonius din Tyana

O profundă scrisoare filosofică pe care Apollonius din Tyana i-a trimis-o prietenului său Valerius, pentru a-i prezenta anumite adevăruri fundamentale despre viaţă şi moarte

Trebuie să ştii că în realitate nicio fiinţă umană nu moare decât în aparenţă şi, în mod asemănător, nimeni nu se naşte decât în aparenţă. Ceea ce mulţi dintre noi numim naştere este, de fapt, o trecere de la esenţă la starea de substanţă. Iar ceea ce mulţi consideră ca fiind o moarte este, dimpotrivă, un proces de trecere de la substanţă la esenţă. Pentru cel înţelept, în realitate nimic nu se naşte şi nimic nu moare, căci mai întâi totul apare şi devine vizibil, pentru a dispărea mai apoi şi a deveni invizibil. Primul efect este produs atunci când se amplifică densitatea materiei, iar al doilea ni se revelează prin descoperirea subtilităţii esenţei, care rămâne mereu aceeaşi şi care se află atât într-o neîncetată mişcare, cât şi într-un repaus aparent. Ceea ce îi este propriu întregului în această modificare de stare este faptul că modificarea ce apare nu vine din exterior: fie că întregul se subdivide în părţi, fie că părţile se reunesc într-un întreg, ansamblul grandios ce există este întotdeauna unul. Cineva va întreba, poate: ce este acel ceva care este când vizibil, când invizibil, care se compune atât din aceleaşi elemente, cât şi din elemente diferite? La o astfel de întrebare se poate răspunde că, atunci când elementele constituie un bloc, ele sunt vizibile din cauza masei lor; dimpotrivă, când sunt spaţializate, subtilitatea lor, care apare atunci, le face să fie invizibile. Materia pe care o vedem cu toţii este în mod necesar fie închisă, fie răspândită în afara vasului etern care o conţine, dar trebuie să ştii că, în realitate, ea nici nu se naşte şi nici nu moare…
Cum a fost, oare, libris-5posibil ca o iluzie atât de grosolană ca aceasta să subziste aşa de mult timp? Aceasta s-a petrecut şi pentru că unele persoane şi-au imaginat că erau active când, de fapt, ele erau pasive; ele nu ştiu că părinţii sunt, de fapt, mijloacele şi nu cauzele a ceea ce numim naşterile copiilor, tot aşa precum pământul care face să iasă din sânul său plantele, dar de fapt nu el este acela care le produce. Nu indivizii vizibili sunt cei care se modifică, ci substanţa cea universală este cea care se modifică în fiecare dintre ei. Şi ce alt nume am putea să-i dăm acestei substanţe, decât acela de substanţă primară? Ea este singura care fiinţează şi se menţine; ea, ale cărei modificări sunt nesfârşite, este zeul etern al cărui nume şi a cărui figură le uităm, din cauza erorii în care ne complacem, văzând, în schimb, doar numele şi figura fiecărui individ, fără să-i intuim esenţa. Dar aceasta nu este încă mai nimic. Plângem atunci când un individ devine zeu, nu printr-o transformare a naturii sale proprii, ci printr-o tainică modificare de stare. Nu trebuie să deplângem niciodată moartea, care de fapt este o transformare de stare, ci dimpotrivă, trebuie s-o onorăm şi s-o venerăm aşa cum se cuvine, pentru că ea este un prilej de trecere.
Pe Pământ, cea mai strălucită dintre toate este o mare putere esenţială, iar printre cele înzestrate cu o mare putere, de preferat este doar ceea ce este veşnic şi de sine stătător. Este oare în acord cu respectul pe care-L datorăm Celui Preaînalt (lui DUMNEZEU) ca noi să ne plângem de înfăptuirea Voinţei Sale? Dacă există cu adevărat o ordine în univers şi dacă această ordine este reglată de către Cel Preaînalt, cel drept nu va dori fericirile pe care Cel Preaînalt nu le are pentru el; o astfel de dorinţă este inferioară, căci ea vine dintr-o tendinţă egoistă, inferioară şi care este contrară ordinii divine. Cel drept şi înţelept va primi ca pe o fericire tot ceea ce i se petrece. Adânciţi-vă fără încetare în înţelepciunea Celui Preaînalt şi urmăriţi să vă vindecaţi cât mai repede sufletul de rău, urmăriţi să faceţi dreptate şi să-i corectaţi pe cei vinovaţi. Aceasta vă va face să vă uitaţi lacrimile; nu trebuie să vă gândiţi niciodată la voi înainte de a vă gândi cu iubire, bunătate şi bun simţ la ceilalţi. Trebuie să faceţi tocmai contrariul, fiind plini de iubire. Vreţi să ştiţi ce este moartea? Chiar dacă o să mă faceţi să pier imediat după ultimul cuvânt pe care îl rostesc, veţi descoperi de îndată că, fiind complet lipsit de învelişul meu material, devin apoi cu mult mai puternic şi mai liber decât voi.

DESPRE SPIRITELE NATURII

merlin

NATURĂ UMANĂ… SAU NATURĂ ANIMALICĂ?


merlin

NATURĂ UMANĂ… SAU NATURĂ ANIMALICĂ?

Fiecare fiinţă omenească care vine pe lume aduce cu ea vechi porniri moştenite dintr-un tre­cut foarte îndepărtat, când avea multe trăsături comune cu animalele, aceste trăsături fiind înre­gistrate în ea pe vecie. Nimeni nu s-a putut des­cătuşa şi nu s-a putut elibera de acest trecut. Dife­renţa dintre fiinţe constă tocmai în faptul ca, anu­miţi oameni luminaţi de scânteia Ştiinţei Iniţiatice ştiu  să-şi domine pornirile animalice, în timp ce alţii, care au fost privaţi de această lumină sau nu au acceptat-o, nu pot  face  altfel decât să-şi manifeste pornirile inferioare. Este normal, na­tural, pentru ei Ştiinţa Iniţiatică este ceva anormal şi împotrivalibris-5 naturii, în tirnp ce, în faţa lumii di­vine tocmai Ştiinţa Iniţiatică este cea firească.

Nu există o singură natură, ci două: cea inferioară şi cea superioară. Mulţi dintre acei care „se supun naturii” (aşa cum sin­guri o afirmă), se opun, în realitate, naturii supe­rioare, în timp ce aceia care s-au hotărât să lase cale liberă naturii divine în ei, se străduiesc să limiteze natura animalică. O mare confuzie zace în mintea oamenilor, de aceea este necesar ca ei să devină conştienţi de existenţa unei naturi supe­rioare înlâuntrul lor, natură ce are manifestări contrare celei pe care ei o numesc „natură uma­nă”, şi care nu este în realitate decât natura lor inferioară moştenită din regnul animal.  Dar lucrurile stau altfel în privinţa oame­nilor: Inteligenţa Cosmică le-a dat înţelepciune, alte calităţi şi virtuţi ce le permit să-şi depăşească instinctele; chiar dacă ei posedă, în fiinţa lor, natura animalică, ei mai au şi o altă natură pe care trebuie să o dezvolte. Bineînţeles, eu nu spun că este uşor să o facă de azi pe mâine. Natura animalică este încă atât de aproape, cu instinctele şi lăcomiile sale.

Dacă veţi analiza, veţi constata cu uşurinţă că există în voi anumite tendinţe înrădăcinate în profunzimea fiinţei, pe care nimeni şi nimic nu le pot smulge, în timp ce, celelalte tendinţe tre­buie mereu încurajate prin sfaturi, prin lecturi, prin rugăciune, altminteri ele riscă să dispară complet. De exemplu, când este vorba despre foame, sete, somn, de nevoia de avea anumite lucruri, de a gusta anumite plăceri, nu este nevoie de prezenţa cuiva care să vi le amintească, totul este atât de bine implantat încât, chiar şi dacă nu doriţi, libris-4nu vă veţi putea despărţi de ele. Dar atunci când este cazul să judecaţi, să fiţi înţelepţi, pre­văzători sau să posedaţi calităţi ce probează dezinteresul sau generozitatea, trebuie să fiţi mereu încurajaţi. Deci, există ceva în om care  stă acolo , solid , bine înfipt pe picioarele sale, fără riscul de a cădea, şi altceva, ceva mult mai slab, care trebuie ocrotit, da, căci de-a lungul secolelor şi milenilor, în timpul reîncarnărilor , natura instinctivă a omului a avut tot timpul să se dezvolte şi să se întărească , în timp ce inteligenţa, judecata , înţelepciunea sunt apariţii recente.

Înţelepciunea este anterioară creaţiei lumii

În realitate, inteligenţa, înţelepciunea, sunt anterioare tuturor celorlalte manifestări, dar cum ele se găsesc departe de om, acestea trebuie să parcurgă un drum lung ca să se poată manifesta în el. Nu trebuie să ne mirăm că trăim în lume şi îi suportăm influenţele. În realitate nu este vorba despre influenţe , ci de propria voastră natură instinctivă , preistorică , care se trezeşte şi se lasă antrenată în manifestări cu care simte că se află în afinitate, fără ca raţiunea să se poată pronunţa. Ca să vă justificaţi, veţi spune: „Am suportat influenţe nefaste şi am făcut tâmpenii!.” Nu, aveţi ceva în voi care vă împinge să urmaţi aceste influenţe şi este normal… Toţi oamenii îşi poartă în sinea lor propriul trecut animalic: unii posedă viclenia, alţii sunt dominaţi de cruzime sau sen­zualitate… Acum, se pune problema ca să lucraţi pentru dezvoltarea inteligenţei voastre, care tre­buie să devină destul de solidă în voi, rezistând atacurilor acestei naturi instinctive. Aceasta este problema pe care, o avem cu toţii: aceea de a învăţa sa nu capitulăm mereu în faţa naturii noas­tre inferioare.

Această natură este puternicăgif-omraam dar, nu datorita puterii şi stabilităţii ei trebuie să de­punem armele. Ea este puternică numai datorită faptului că a avut mult timp să se fixeze. Priviţi numai animalele, cu tot ceea ce au de înfruntat în lupta pentru supravieţuire, pentru procurarea hranei sau a adăpostului, pentru păs­trarea lor… Cum vreţi voi ca aceasta natură, care s-a dezvoltat în asemenea condiţii, să fie acum dulce, bună, miloasă?. Nu, ea se arată egoistă, crudă, ranchiunoasă, şi în manifestările ei acest fapt se observă clar.

Etapă a dezvoltării umane

Natura inferioară a avut dreptul de a avea un loc în faţa soarelui şi şi-a îndeplinit perfect această sarcina, dar ea nu reprezintă ultima etapă a dezvoltării umane, căci acum este rândul inte­ligenţei, raţiunii, şi înţelepciunii să-şi spună cuvântul. Să luăm cazul fricii , care este un instinct foarte puternic în lumea animalelor. Natura le-a înzestrat pe animale cu aceasta, tocmai ca să le facă conştiente de existenţa pericolului şi să le facă să se apere. Deci, frica le este cel mai bun ghid: prin ea, ele se salvează şi se instruiesc. Toate fiinţele trebuie să înceapă prin a fi temă­toare. Mai târziu, într-un stadiu mai avansat al evoluţiei lor, Inteligenţa Cosmică intervine şi le eliberează de această piedică, înlocuind temerea prin inteligenţă; este mai bine să ştii, să cunoşti, să înţelegi, decât să fii fricos şi să rămâi neştiutor. Este normal ca frica să domine animalele, căci neavând inteligenţă, ele se vor salva astfel de pericol ; dar, dacă omul care posedă acest ele­ment nou, acest factor de progres – inteligenţa, rămâne, încă, la stadiul temerii animalice, el nu va mai evolua, fiindcă acest fapt nu mai stă în firea lucrurilor. Deci, putem enunţa această lege: ceea ce natura a plănuit şi a aprobat la un anumit mo­ment dat, nu mai poate fi făcut la un altul. Aşa se întâmplă cu multe lucruri în viaţă: muncim, cu toate puterile, ca să obţinem anumite lucruri, apoi ne străduim din răsputeri să ne despărţim de ele! Înţelepciunea înseamnă să ştii cât timp le poţi păstra şi când trebuie să te desparţi de ele. Acest exemplu al fricii trebuie să vă facă să cugetaţi: omul trebuie să se descătuşeze de frică .

Iată un alt exemplu: libris-3un băiat este atras de o fată şi simte nevoia să o îmbrăţişeze: este nor­mal şi firesc. Da, dar dacă el va urma mereu acest instinct, oare ce se va petrece cu el?. Va rămâne de-a pururea un animal. Atunci, o altă natură intervine şi îi spune: „Este în folosul tău să te stăpâneşti, să te domini, să te controlezi” şi evident, se poate spune că ne găsim în cazul unei naturi nefireşti… Altul are nevoie de bunurile vecinului său: natura îl împinge să le ia, căci aceasta este situaţia, el are nevoie şi gata!… Dar dacă natura superioară apare, ea îi va spune: „Nu lua ceea ce nu-ţi aparţine, nu ai acest drept, alt­minteri vei plăti”… Iată deja inteligenţa, drepta­tea, morala.

Toţi oamenii îşi urmează natura dar, proble­ma este să ştim dacă este vorba despre natura animalică sau despre natura divină. Din neferi­cire, majoritatea oamenilor este ataşată, cu o fide­litate absolută, de natura animalică. Da, oamenii sunt fideli, sinceri, convinşi că ea este calea de urmat, şi în ziua când încercăm să îi convingem că există în ei o altă natură pe care o pot dezvolta, viaţa le devine deodată extrem de complicată!. Dar, trebuie să o facem: locuinţa pe care strămo­şii noştri au muncit să o construiască a fost mi­nunată vreme de secole, dar vine şi vremea când ea se şubrezeşte şi stă să cadă; trebuie să o demo­lăm şi să construim una nouă în locul ei. Da, o construcţie a putut fi minunata în anumite con­diţii, dar odată cu schimbarea lor, lucrurile stau altfel Poate s-ar mai putea recupera câte ceva pentru noua construcţie, câteva grinzi sau cără­mizi, dar ea trebuie demolată.

lisus a spus: „Daca nu muriţi, nu veţi trăi”. Da, trebuie să murim ca să putem trăi: să murim în faţa naturii noastre inferioare, renăscând în faţa naturii superioare, asemenea grăunţei ce moare în pământ, ca să poată încolţi mai târziu. Dacă nu moare, adică dacă ar sta Ia nesfârşit într-un grânar, grăunţa noastră nu va rodi, căci stagnarea este o altă formă de moarte. Iar noi vom păţi la fel, dacă vom rămâne cu vechile men­talităţi: nu vom fi niciodată vii. Trebuie să murim în faţa vechilor forme, preluând altele noi, mi­nunate, şi astfel vom supravieţui!- Doar nu vă puteţi închipui că Hristos ne-a dorit moartea?. Nu, „Dacă nu muriţi” înseamnă dacă nu schim­baţi formele, vechile obiceiuri, felul de a gândi. Nu, acela care a rostit cuvintele: „Eu sunt învie­rea şi viaţa”, nu ne dorea moartea, El vroia să devenim vii , asemenea lui. De aceea, nu ne mai rămâne decât un singur drum : să murim pentru natura inferioară şi să ne naştem pentru natura divină.

Omraam Aivanhov

merlin

 

Existenţa lumilor invizibile


Wings-of-possibility-owl

merlin

Existenţa lumilor invizibile

În timpurile îndepărtate, marii iniţiaţi comunicau discipolilor Adevărul.

Azi, marile Lumini ale lumii spirituale comunică celor chemaţi Adevărul. Astfel aflăm că în natura înconjurătoare există o diversitate de materii eterice, de diferite grade, a căror fineţe este atât de mare, încât simţurile fizice nu sunt în stare să ni le reveleze. Aceste materii sunt animate de unde vibratorii , diferite de cele care animă materia vizibilă, tangibilă, în sânul lor existând o infinitate de vieţuitoare, de aceeaşi compoziţie cu mediul unde trăiesc.

Aceste afirmaţii, libris-1ca şi multe altele, sunt primite azi de lumea savantă cu neîncredere, ba chiar cu ironie, invocând întrebarea: „De ce nu se poate proba existenţa acestor materii şi forţe, de ce nu pot fi văzute, auzite şi pipăite de toţi oamenii?”

Răspunsul la această întrebare este următorul: Lumile hiperfizice, cu materiile şi forţele lor, nu pot fi văzute şi simţite, nu se poate lua cunoştinţă de existenţa lor, pentru că oamenii nu dispun deocamdată decât de organele de simţ necesare perceperii lumii fizice.

Este adevărat că omul are în fiinţa sa – pe lîngă organele de simţ fizice – şi organe de simţ impresionabile de prezenţa materiilor invizibile şi a entităţilor spirituale vieţuitoare în mediile hiperfizice, dar aceste simţuri dorm, stau latente în fiinţa noastră. Numai când aceste simţuri superioare vor fi puse în activitate, când vor fi chemate la viaţă, omul va deveni un medium între Cer şi pământ. Din acel moment el va auzi, simţi şi vedea materii şi fiinţe animate de alte forţe decât cele fizice.

Cu alte cuvinte, lumea hiperfizică este pentru om la fel cum este lumea culorilor pentru omul născut orb. El va auzi sunetele, va simţi cald sau rece, va pipăi lucrurile moi sau tari din lumea fizică, dar nu va avea nici o idee despre ceea ce înseamnă roşu, albastru sau verde. Mintea sa nu are posibilitatea să definească peisajele, perspectivele şi culorile, deoarece nu a avut niciodată un organ capabil de a primi vibraţiile luminii, care, sosind pe scoarţa cerebrală, se transformă în noţiuni de culori şi forme. In mintea orbului din naştere, lumea vizibilă de către un om sănătos nu provoacă nici o noţiune corespunzătoare; însă cu toate că nu o vede, ea există.

Faptul că cea mai libris-2mare parte din omenire nu vede fiinţele, materiile din lumile hiperfizice, nu este im argument că ele nu există. Dacă printr-o „minune” sau operaţie, orbul din naştere ar dobândi vederea, la început n-ar pricepe nimic, ar rămâne uluit, dar treptat, făcându-şi educaţia vizuală a imaginilor sosite pe cortex, ajunge să ia pe deplin cunoştinţă şi de acest domeniu necunoscut lui până atunci.

La fel s-ar întâmpla cu oricare dintre oamenii care dobândesc vederea spirituală. Dacă graţie unor evenimente neprevăzute, unei educaţii sau practici speciale, omul ajunge să-şi dezvolte simţurile superioare ale lumilor suprafizice, ar vedea forme şi ar auzi sunete neinteligibile la început, dar încetul cu încetul, obişnuindu-se cu ele, le va înţelege şi distinge unele de altele. Pentru cunoaşterea acestei lumi invizibile se cer ani de zile de observaţii şi o continuă educaţie. Se petrece acelaşi fenomen ca în lumea fizică. Toţi oamenii au ochi; cei sănătoşi văd lucrurile şi fiinţele, dar oare toţi cunosc natura, funcţia şi rostul lor în angrenajul universului? Sunt necesari ani de studii pentru a le cunoaşte, deosebi şi afla rostul în decorul vast al naturii.

Unii oameni afirmă: „Deoarece noi, deocamdată, nu simţim, auzim sau vedem aceste lumi invizibile, înseamnă că nu a sosit timpul să le cunoaştem. Când va veni vremea, se vor dezvolta treptat şi simţurile superfizice din noi şi atunci le vom cunoaşte. La ce bun să ne batem capul cu ele de pe acum? Să terminăm cu deplina cunoaştere a lumii fizice, şi apoi omenirea va trece şi la cunoaşterea lumilor necunoscute”.

Argumentul este puternic în aparenţă, însă greşit în fond, şi iată de ce. Să presupunem că suntem chemaţi neapărat într-o ţară îndepărtată, unde va trebui să trăim mulţi ani. Ei bine, se cade să cunoaştem din vreme condiţiile în care vom trăi acolo, mediul şi influenţa lui asupra noastră. Bineînţeles că ajungând acolo, ne vom adapta, vrând-nevrând, acelui mediu, dar oare nu este mai bine să cunoaştem din vreme noile condiţii şi să ne pregătim pentru ele? Evident că da.

Aşa fiind, nu numai libris-3că nu este de prisos, dar chiar se impune să cunoaştem lumile invizibile, deoarece cunoscându-le din timp vom şti cum să ne comportăm atunci când dezbrăcând haina carnală, trupul, vom pătrunde în aceste lumi, unde ne vom desfăşura existenţa în forme noi de viaţă. Pregătiţi ca atare vom fi scutiţi să rătăcim ani şi ani în neştiinţă şi să pierdem astfel o vreme îndelungată până să ne obişnuim iarăşi cu „noua” noastră patrie spirituală, veche din veşnicia veacurilor fără număr.
În afara acestui motiv esenţial, se cade să luăm cunoştinţă de aceste lumi şi pentru faptul că ceea ce vedem pe pământ nu este decât efectul unor cauze aflate în lumea invizibilă. Aşa de exemplu: un om simplu constată cum telefonul transmite voci de la un loc la altul, vede cum tramvaiul circulă pe străzi, vede efectul, dar cauza care le pune în funcţiune – electricitatea – nu o vede, nu o cunoaşte. Acelaşi raport există şi între lumea fizică şi cea hiperfizică . Noi nu vom ajunge să cunoaştem pe deplin lumea fizică, lumea efectelor, până nu vom avea cunoştinţe despre lumea invizibilă, hiperfizică – domeniul cauzelor tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor vizibile pe pământ.

Ori de câte ori o problemă este complexă prin natura ei, se cade să se vină cu exemple cât mai numeroase. Iată un arhitect decis să proiecteze o casă . Acest om nu va îngrămădi material peste material, fără nici o ordine, fără necesitate şi în cantităţi de prisos. Mai întâi se foloseşte de gândirea şi imaginaţia sa, îşi croieşte în minte o formă de casă, cu o anumită distribuţie, cu un anumit aspect şi dimensiuni. După aceea aşterne pe hârtie ceea ce croise mental, şi încetul cu încetul, urmărindu-şi imaginaţia, face pe hârtie un plan. După acest plan, începe construcţia – realizarea fizică a unei concepţii. Cu alte cuvinte, întâi a fost o creaţie mentală, ideală, apoi a urmat realizarea ei într-o imagine, într- o formă aşternută pe hârtie, într-un proiect, şi în fine – realizarea ei în lumea fizică, cu material fizic. Ideea aparţine Lumii divine; imaginea, planul, aparţine lumii astrale; iar construcţia fizică aparţine lumii fizice.

Universul este plin de o sumă de materii extraeterate

Casa, opera fizică este trecătoare, pieritoare. Un foc, un cutremur o poate rade de pe suprafaţa pământului. Proiectul aşternut pe hârtie se poate distruge şi el, dar arhitectul are în minte imaginea casei, care nu se va distruge niciodată . Omul fizic, personalitatea creatoare va pieri şi ea, dar imaginea, creaţia sa mentală, va dura în vecii vecilor în lumea invizibilă, unde s-a imprimat ca pe o placă fotografică.

Într-adevăr, universul libris-4este plin de o sumă de materii extraeterate, numite fluide. Aceste fluide au, printre alte însuşiri, calitatea de a fixa pe ele imaginile, ideile emise de oameni, îngeri, supraîngeri şi alte entităţi spirituale. Cu alte cuvinte, în spaţiile infinite se găsesc arhivele naturii, unde se imprimă toate gândurile, evenimentele şi sentimentele omenirii, fie întrupate, fie destrupate.

Tot ce există pe pământ – aer, apă, munţi şi câmpii, flora şi fauna, totul are influenţă asupra omului. Dar în afară de influenţele lumii vizibile, asupra fiecăruia din noi se exercită influenţe şi mai mari, şi mai puternice – influenţele lumilor invizibile. Noi suntem, la un moment dat, rezultatul influenţei mediului vizibil şi invizibil asupra noastră, şi al muncii depuse de spirit – stăpânul trupului – potrivit evoluţiei sale. Să nu credem că ştim tot ce ne înconjoară. Chiar în lumea fizică – tangibilă, vizibilă şi cercetată cu simţurile noastre – se petrec o mulţime de fenomene de care rămânem neştiutori, pentru că simţurile noastre mărginite nu ni le fac cunoscute. De exemplu, se află înaintea noastră o statuie. Undele luminoase căzute pe această formă se reflectă şi vin la ochii noştri, de unde sunt transmise la centrul văzului aflat pe cortex, de aici la suflet, şi prin intermediul sufletului conştiinţa noastră, spiritul, traduce aceste vibraţii în culoare şi formă .

Dar oare cunoaştem noi totul despre această lumină? Nu, şi iată de ce. Se ştie că lumina ce scaldă cu vibraţiile ei suprafaţa pământului, vine de la soare. Dacă facem să treacă printr-o prismă o rază de lumină, vom vedea că ea se descompune în mai multe fâşii colorate, care întâlnind un ecran, ne dau spectrul solar, compus din şapte culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Noi atât vedem cu ochii. Cu toate acestea, adevărul este că fâşia de lumină mai dă naştere, trecând prin prismă, şi altor culori, unele înaintea roşului – infraroşu, şi altele dincolo de violet – ultraviolet. Într-adevăr, dacă punem o lentilă în dreptul spaţiului gol dinaintea roşului şi aşezăm în focarul acestei lentile o bucată de fosfor, vom vedea că fosforul se aprinde, deoarece razele obscure, invizibile ochiului nostru, trecând prin lentilă, s-au concentrat, s-au manifestat sub formă de căldură, aprinzând fosforul. Prin urmare, înaintea roşului există unde vibratorii producătoare de căldură.

Dacă punem la finele spectrului un paravan şi alături de el o placă unsă cu o soluţie de cianură de potasiu, vom vedea cum această placă se va lumina sub acţiunea razelor ultraviolete.
Aşadar, există în razele soarelui culori infraroşii şi ultraviolete, invizibile ochilor noştri, dar sesizabile prin efectele lor.
După cum ochiul nostru nu vede decât între anumite limite, urechea noastră nu aude decât sunetele produse în aer cu o frecvenţă între 32-36.000 de vibraţii pe secundă. Or în natura fizică înconjurătoare se produc vibraţii de o frecvenţă mai înaltă de 36.000 Hz şi mai joase de 32 Hz; dar urechea noastră nu le percepe, nu le aude, ca şi cum n-ar exista.

De aici tragem concluzia libris-5că suntem scăldaţi din toate părţile de vibraţii – unele transmise prin aer, altele transmise prin eter – de care însă nu avem cunoştinţă, pentru că nu deţinem organe potrivite recepţionării lor. Aşa de exemplu electricitatea – ale cărei unde se transmit prin eter – are de la 1.046.000 până la 35.000 milioane vibraţii pe secundă. Fluidul electric ce se scurge pe firele electrice nu este văzut de ochiul nostru, pentru că vibraţiile sale au o frecvenţă foarte mare. Dar imediat ce curentul electric întâmpină o rezistenţă în drumul său – un filament de bec electric – numărul vibraţiilor prin eter scade între 350 milioane şi 760 milioane de vibraţii pe secundă, filamentul devine luminos şi ochiul nostru vede lumina. Până în prezent se cunosc 63 categorii de vibraţii, din care fac parte undele hertziene, undele nancy, undele x, y etc. Din acestea, noi nu percepem decât opt categorii, prin urmare avem cunoştinţă de prea puţin.

Să presupunem că nervul optic n-ar dispune de sensibilitatea dobândită până în prezent; desigur n-am avea nici o cunoştinţă de lumina soarelui, atmosfera din jurul nostru fiind întunecată. Să presupunem acum că nervul ochiului ar fi impresionabil de undele electrice; în acest caz noi am vedea totul în jurul nostru, graţie luminii emise de electronii care ne înconjoară din toate părţile. Astfel n-ar mai fi pentru noi, nici noapte, nici zi, ci o lumină continuă, atâta vreme cât electronii vor fi mânaţi mereu în vârtejul infinit de rapid al mişcării lor de rotaţie şi revoluţie. Având în vedere acest principiu, înţelegem facultatea văzului şi auzului spiritual a unor persoane numite clarvăzătoare sau lucide.

Cu toţii primim vibraţii din lumea hiperfizică, dar rămânem nesimţitori la acţiunea lor, deoarece conştiinţa noastră nu răspunde la influenţa lor, nu sesizează sosirea lor. Clarvăzătorii, lucizii, primind aceste vibraţii, le înţeleg, conştiinţa lor ia act de prezenţa lor, şi ei văd fenomene, fiinţe, materii şi forţe la a căror descriere rămânem pe gânduri.

Evident că şi între lucizi există diferite grade: unii văd binişor, alţii bine şi alţii foarte bine, la fel ca în cazul văzului fizic comun. Pentru aceşti oameni, vederea în lumea invizibilă este un act involuntar – privesc şi văd. Ei pot vedea şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, ceea ce denotă o independenţă între vederea fizică şi cea spirituală . Ei văd cartea pe care o au în mână, dar în jurul ei, prin ea şi dincolo de ea văd lumea invizibilă.

Lumea invizibilă este materială, animată forţe

În această lume,libris-1 luminoasă prin ea însăşi, prin care circulă valuri de materii subtile, se vede o mişcare deosebit de rapidă în toate direcţiile. Prin urmare lumea invizibilă este şi ea materială, animată de numeroase forţe, desfăşurate conform unor anumite legi. Aceste materii sunt de diferite densităţi, formate fiecare din particule eterice de anumite dimensiuni şi constituţii, materii dispuse unele deasupra altora, conform fineţii lor, dar în acelaşi timp pătrunzându-se rând pe rând, cele mai fine pe cele mai grosolane, sau cu particule mai mari.
În peregrinarea lui pe calea evoluţiei, timp de mii şi milioane de ani, omul abia a ajuns să-şi dezvolte inteligenţa. Graţie acestei inteligenţe, el face azi descoperiri din ce în ce mai numeroase şi mai uimitoare. După scurgerea a mii şi mii de ani şi veacuri, omul va deveni mai bun şi mai înţelept, iubind tot ceea ce-l înconjoară. În fine, când evoluţia omenească va fi spre sfârşit, pe lângă o înaltă inteligenţă şi o bunătate îngerească , omul va dobândi puteri deosebite, forţe divine. Atunci se va termina evoluţia omenirii pe această planetă. Masa umanităţii înaintată astfel, ridicată până la termenul final al existenţei sale terestre, va trece pe un alt corp ceresc, pentru a -şi continua diurnul evolutiv infinit, iar cei înapoiaţi, întârziaţii, vor fi trecuţi prin întrupări, pe un alt glob, de aceeaşi natură cu Pământul, ca să-şi continue drumul neterminat.

Constatăm că evoluţia omului necesită multe secole, şi totuşi fiecare dintre noi poate grăbi sau scurta durata acestei evoluţii. Aceasta presupune o metodă specială, o hotărâre nestrămutată, sacrificii mari, adică viaţa sfinţilor, a marilor mistici sau a yoghinilor. Prin alimentaţie şi meditaţie, prin retragerea departe de vâltoarea lumii, prin sfinţenia, iubirea şi jertfa manifestată pentru tot ce a creat Tatăl şi prin rugăciunile lor nesfârşite, aceşti oameni ajung să-şi activeze spiritul, dezvoltă forţele latente ascunse în adâncul lor, se iluminează şi dobândesc puteri divine şi cunoştinţe ignorate de omenire. Din rândul acestor oameni ieşeau savanţii de altădată, întemeietorii unei ştiinţe vaste, din care s-a oferit omenirii numai atât cât putea pricepe şi avea nevoie pentru avansarea ei.

Bietul savant de azi se străduieşte să ştie ce este eterul, cum este constituit atomul. Se zbate în ipoteze asupra vieţii, a constituţiei lui, dar nu va cunoaşte tainele vieţii decât în ziua în care îşi va ilumina fiinţa printr-o viaţă morală, corectă, conformă legilor divine – de blândeţe şi iubire pentru tot ce există în jurul său. Numai atunci spiritul său va lucra puternic prin cuirasa, prin învelişul său trupesc, şi va vedea cu ochii spiritului atomul mare cât roata plugului, îi va vedea constituţia, va înţelege viaţa şi evoluţia ei. Numai atunci când trupul său, când sistemul său cerebral va ajunge să vibreze ca şi atomul, savantul modern va ajunge să cunoască mai mult. Atunci nu va mai exista pentru el nici un mister privitor la atom. Va cunoaşte rând pe rând toate materiile invizibile, toate foiţele ce lucrează asupra lor şi toate cauzele fenomenelor petrecute în natură. Reducând totul la materia fizică şi la legile ce o stăpânesc, savantul de azi nu poate, tocmai datorită acestui materialism feroce, să se înalţe în sfere mai înalte, să cunoască materii, legi, forţe şi fiinţe mai subtile, decât cele cunoscute în jurul său din copilărie.

In antichitate, cei dotaţi libris-2cu inteligenţă, cei pregătiţi de natură, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfânt în conduita lui şi versat în cunoştinţe oculte şi ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, îi povăţuia pe discipoli, le descria şi arăta experimental tot ceea ce se referă Ia om şi natură. In tot acest timp discipolii, erau ţinuţi în locuri retrase, în plină natură, feriţi de influenţele lumii, de gândurile ei josnice, de pornirile ei pătimaşe, de influenţele ei magnetice. Somnul, alimentaţia, băile şi exerciţiile fizice, antrenamentele mentale şi rugăciunile, toate erau reprezentate şi executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta în ei vederea în lumea invizibilă şi auzul în lumea tăcerii, a celor fără glas.

Când discipolul dobândea aceste două instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibilă şi analizabilă, marele guru, iniţiat sau preot, începea să-i descrie lumea fizică şi lumea hiperfizică. Ii făcea cunoscută matematica, biologia, chimia şi aşa, rând pe rând, tot ce înconjoară pe om, natura întreagă. Odată intrat în stăpânirea lor, trecea la studiul foiţelor şi materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a fiinţelor invizibile ochilor fizici. Când – după ani de zile – îşi însuşea întreg acest domeniu, trecea la cunoaşterea originii şi a creaţiei universurilor, a vieţii şi a tuturor fiinţelor. După aceea îşi încheia cariera de discipol cu aflarea celor mai înalte cunoştinţe îngăduite unui muritor – noţiuni referitoare la Creatorul lumilor şi atributele Sale. Din ziua când a reuşit să-şi înfrâneze simţurile şi dorinţele, să-şi ordoneze gândurile, să respingă influenţele semenilor săi, el ieşea în lume, păşea în mijlocul omenirii, devenea la rândul său o mare lumină spirituală.

De acum înainte, cunoscător a ceea ce există pe pământ şi în Ceruri, el poate să -şi lase trupul pe pat, la umbra unui copac, într-un loc retras, iar împreună cu o parte din sufletul său să iasă şi să se îndepărteze de trup, să se ridice în spaţiu, ca un nor nevăzut, şi acolo să vadă, să cerceteze, să audă şi să primească sfaturile marilor Lumini spirituale, înaltele entităţi spirituale diriguitoare ale evoluţiei lucrurilor şi fiinţelor de pe planeta noastră. În această fază, iniţiatul posedă puteri deosebite; poate face ceea ce omul numeşte „minuni”. El se ridică în aer, merge pe suprafaţa apei, stă în mijlocul flăcărilor, se face invizibil, vindecă boli şi face o serie nesfârşită de fapte, pentru că ştie să mânuiască toate materiile, cunoaşte secretul legilor ce le guvernează, realizând — asemenea unui mic creator — orice doreşte. Vai lui dacă o va face din vanitate sau împotriva semenilor săi!

Un asemenea om era privit – cum ar fi privit şi azi – ca un supraom, respectat de toţi. De la aceşti iniţiaţi au rămas până în zilele de azi ceea ce se mai cunoaşte, ca tradiţie, despre lumea superfizică.

prof. SCARLAT DEMETRESCU

The Invisible World – Understanding Angels Demons and the Spiritual Realities That Surround Us

merlin

Teama ca un Paratrăsnet pentru Probleme


merlin

Teama ca un Paratrăsnet pentru Probleme

               Una dintre primele neînțelegeri comune este în legătură cu frica. Ce este aceasta,ce poate face şi cum să o tratăm. Trăirea în Regula de Aur implică grija faţă de ceilalţi, preocuparea pentru ceilalţi, compasiunea pentru ceilalţi. Ulterior, acest lucru implicând la rândul său confruntarea cu realitatea, confruntarea cu adevăratele probleme pe care le ai tu şi ceilalţi. Apoi, acest lucru atrage după sine confruntarea cu propriile temeri. Confruntarea cu frica în loc de a trăi cu aceasta sau de a o nega, aceasta este singura modalitate de a face ceva pozitiv şi constructiv în legătură cu problemele tale sau cu probleme celorlalţi. Negarea că aceste probleme există, doar permite acestora să continue sau să se dezvolte.

Însă, există în acest caz nemira-7o mare diferenţă între a recunoaşte, a te confrunta şi a te ocupa de probleme, între cultivarea mentală sau dezvoltarea acestora. De fapt, teama îţi poate atrage acele lucruri de care îţi este teamă. Există de asemenea o veche zicală care spune că animalele pot „mirosi” frica. Iar acest lucru se poate aplica de asemenea şi omului. Însă, oamenii trebuie să înţeleagă în mod clar diferența dintre frica irațională (plus gândurile şi sentimentele care au legătură cu aceasta), şi conceptul raţionalului (plus gândurile şi sentimentele care au legătură cu acesta). Problema este că, prea mulţi oameni consideră că înţeleg frica, puterea minţii, puterea gândirii pozitive şi negative pe care de fapt nu o înţeleg cu adevărat. Atunci când eram tânăr am experimentat în mod personal şi în multe feluri efectele negative ale fricii. Am fost un copil foarte sensibil, un copil mereu ales pentru a fi bătut. După ce am devenit bun în artele marțiale şi după ce mi-am pierdut frica de a fi bătut, nu am mai avut niciodată vreo problemă, nu a trebuit să mai folosesc niciodată antrenamentul în artele marțiale. Am văzut de asemenea că cei ce luptă cu frică sau cu ură au făcut adesea multe greșeli. Un luptător rațional fără teamă, poate folosi „conținutul emoţional” în schimbul urii şi al mâniei pentru a-şi consolida abilităţile. Însă, chiar şi fără teamă, dacă aş fi mers la extrem cu ideea că mă aflam în faza de negare, considerând că nu aş putea fi rănit, punându-mă în situații periculoase din cauza deziluziei mele, aş fi fost rănit grav. De asemenea, am un fiu care a avut odinioară o frică teribilă de câini. Si destul de sigur, aceştia îl urmăreau şi îl atacau întotdeauna. Dar, de îndată ce şi-a pierdut frica, majoritatea dintre câini nu au mai fost interesaţi de el. Frică de a fi în pierdere? Un dealer profesionist care împărțea odinioară cărţile într-un cazino din Las Vegas, mi-a spus că există o vorbă în legătură cu acest lucru – „bani se pierd din cauza fricii”. Acest dealer a văzut oameni disperați după câştig, cu o adevărată frică de a nu pierde, aceștia aproape întotdeauna pierd peste limită. Acest lucru poate fi măsurat prin statistică.

Teama ca un „apel de trezire”

Am vorbit de fapt numai despre modul cum teama poate ajuta la crearea problemelor. Însă, anumite aspecte ale acesteia, folosite în diferite moduri, pot de asemenea să ajute la rezolvarea problemelor. Folosind partea pozitivă a sursei temerii ca pe un simplu ghid sau ca pe un dispozitiv de alarmă, acest lucru poate fi benefic. Oamenii au nevoie în viață de mecanisme de avertizare.libris-3 Ascultându-ți „senzorii intuitive de avertizare”, te poți abține de la a face lucruri stupide care te pot băga în bucluc. Ai putea avea un sentiment rău în legătură cu faptul de a merge în parc, și asta pentru un motiv bun. Sau sentimentul că trebuie să încetinești mașina pentru că în următoarea curbă ar putea fi gheață. Sau să nu folosești acea cabină telefonică cu toți acei oameni rezemați de ea. Există nenumărate incidente în care cineva nu a avut de suferit pentru că și-a ascultat mecanismul său de avertizare, indiferent că s-a bazat pe intuiție sau pe „sursa temerii”. Ignorarea adevăratelor potențiale probleme sub stindardul „neintrării în panică” sau „de a nu face altceva rău” este pur și simplu o „reverie de nedorit”.

Poți crea o iluzie de „siguranță prin intermediul gândirii pozitive” care îți poate aduce răul ţie sau celorlalți, dacă ai ajuns la aceasta. Poți spune, „Nu voi oferi nici un fel de energie gândurilor negative și ale posibilității de a fi rănit”, legându-te la ochi și să te urci la volan conducând de la un capăt la celălalt al oraşului în orele de vârf. Dar vei fi aproape sigur implicat într-un accident. Acest lucru poate fi demonstrat, nimeni nu va dovedi că poți ignora traficul prin care mergi, indiferent cât de „perfecte și pozitive” sunt gândurile tale. Încă o dată spun, ai nevoie de „senzorii de alarmă” care să te avertizeze de posibilele pericole sau probleme, trebuie să fii conștient de potențialele probleme, să acționezi asupra lor pentru a te feri pe tine și pe ceilalți de rău. Deci, cum se face că acest lucru, că ideea de frică poate atrage probleme și poate provoca vătămări? Nu poate face asta, TOCMAI DIN CAUZA A CEEA CE AM VORBIT NOI CA NU ESTE TEAMA. Aceasta este cea care în esență este sursa fricii. Asta se întamplă pentru că atât mulți oameni își „pierd orientarea”, ei pur și simplu nu mai înţeleg. Ei nu înţeleg cu adevărat diferența dintre a recunoaşte o potențială problemă și a o crea în propria lor minte. Ei doar au sărit de pe linia care face demarcația oricărui gând care nu este de genul acesta: „Totul este perfect, nimic nu este greșit, nimic nu poate merge prost”, aceasta este baza fricii și crearea unei probleme. Însă, recunoscând mental o problemă / amenințare, gândind la modul cum să o rezolvi, apoi luând măsuri, nu mai carturesti-2este nici o teamă și nici o problemă. Frica poate include în acest proces mai mulți oameni, astfel că, trebuie izolată. Dar există „sinele egoist”, reacția la „mecanismul nostru de avertizare”, cel care creează frica și problemele asociate, așa cum le cunoaștem noi. Frica asociată problemelor poate apărea printr-o serie de moduri diferite ale negativității care au legătură cu frica.

  • Tipul de reacție nr. 1 al sinelui egoist este „spaima” (de diferite grade, care poate include și aversiunea), obsesiile asociate acesteia și proiecția gândului negativ. O vom denumi „gândire negativă”.
  • Tipul de reacție nr. 2 al sinelui egoist este acela de a pretinde că nimic nu este greșit, că nimic nu poate merge prost. Pe aceasta o vom denumi „gândirea negării”. Gândirea negării este de fapt gândirea cuiva care este FOARTE, foarte fricos, cineva care nu doreşte să se confrunte cu posibilitatea existenței motivului fricii. Acest tip de gândire implică de obicei transferul temerii către ceilalți – gândirea lor transferată către alte persoane care să se teamă, nu numai ei. Ei spun altora că le este „teamă” ori își „proiectează teama”, chiar și atunci când își menționează realitățile dure ale vieţii și eventualele probleme sau amenințări.

Gândirea negativă

Gândirea negativă, crește printre oameni și este parte a unei mari probleme sociale. În mod evident, ambele tipuri de reacții ale sinelui egoist vin cu propriile lor tipuri de probleme. Însă, ce am putea spune despre o cale a Regulii de Aur, despre o „citire a senzorilor de atenționare”? Prin transcenderea egoismului, una care poate veni prin aplicarea iubirii altruiste în viața dumneavoastră, frica poate schimba pur și simplu modul rațional de îngrijorare și un mijloc de alertare pentru evaluarea posibilelor probleme și amenințări, astfel încat să puteți acționa într-un mod rațional, pentru a ajunge la cea mai pozitivă concluzie. Dezvoltarea iubirii altruiste îți schimbă modul în care gândeşti și în care tratezi totul. În locul reacțiilor centrate pe sine poți avea reacțiile de „dincolo de propriul sine”, reacții prin care ai mai multă conștientizare asupra imaginii de ansamblu, bookcity-3mai mult calm și mai multă claritate în gândire. Pentru a înţelege puţin mai bine acest lucru poți folosi analogia cu o mașină. Tu eşti mașina în această analogie. Ai indicatoare și lumini de avertizare pe bordul mașinii tale. Având o reacție de tipul 1, de centrare pe propriul sine, ar fi ca și cum ai privy prea mult la indicatoare provocând un accident, ca și cum ai privi nivelul temperaturii apei din radiator și te-ai „speria” ca și cum te-ai fi ars. O astfel de reacție ar putea fi irațională, ca și cum ai spune pentru tine însuți „O Dumnezeul meu! Dumnezeul meu!, Dumnezeule!” conducând mai departe până când se defectează toată mașina. Sau ai putea produce un accident din cauza reacției de „sperietură” (te-ai pierde, ai putea să nu apeși frâna, să nu vezi cealaltă mașină din cauza conștiinței tale care este scăzută, etc.).

Dacă eşti într-o stare „provenită” dintr-un proces de gândire care se bazează pe altruism, poți observa problemele în mod pozitiv și poți acționa în mod pozitiv. În cazul în care motorul mașinii este prea fierbinte, ai putea să cobori și să schimbi apa înainte ca acesta să aibă defecte serioase. De fapt, cunoști mai mult cu cât eşti mai bine pregătit, astfel ai mai puține posibile probleme. Însă, dacă eşti într-un proces de gândire care „provine” din tipul 2 de reactie (negare) și îți ignori luminile de atenționare, îți cresc șansele de a avea probleme în loc să scadă. Dacă vei ignora temperatura de fierbere a radiatorului, motorul dvs. va muri, indiferent de ceea ce „gândeşti”. Te poți imagina ignorând nivelul combustibilului din rezervor, „nu vrei să alimentezi, pentru că merge și fără combustibil”?

Jon Peniel

merlin

 

Devenim ceea ce gândim – Dumitru Constantin Dulcan


merlin

Devenim ceea ce gândim

– Boala e prin urmare rezultatul tuturor influen­ţelor negative?

– Venim pe pământ pentru a evolua, dar prin erori repetate ne creăm nişte dezechilibre, nişte energii ne­gative, care nasc suferinţa. Suferinţa este rezultatul comportamentului nostru, care a ajuns, de-a lungul secolelor, să fie într-un mare dezacord cu biologia noastră şi cu legile fiinţării noastre. N-am fost creaţi de Dum­nezeu să suferim, biologia noastră o demons­trea­ză: avem nevoie de fericire. În concluzie, devenim ceea ce gândim, sănătoşi sau bolnavi, fericiţi sau nefe­riciţi. cartepediaChiar şi la nivelul creierului, înnoirea celulelor noastre nervoase este favorizată de o gândire cons­tructivă, optimistă şi este inhibată de agresivitate, furie şi depresie. Orice emoţie negativă blochează celulele sis­temului imunitar pentru cinci, şase ore. Asta în­seamnă că un gând de invidie, de răutate, un necaz ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore. Ştim din descoperirile fizicii cuantice că orice gând are un substrat de câmp, acest câmp are efect de dispersie, se pro­pagă în spaţiu. Când ne gândim insistent la un lucru, îl creăm în planul de dincolo de noi, iar el se întoarce la noi. Putem, deci, face rău cu un gând, nu nu­mai nouă, ci şi celorlalţi din jur şi întreg universului. Am avut ocazia să verific şi în practică lucrurile astea. Pacienţii optimişti, ferm convinşi că se vor vindeca, îşi aju­tau organismul să lupte cu boala şi chiar se recu­perau. Ceilalţi, pesimiştii care se plângeau în perma­nenţă, se otrăveau cu propriile gânduri, iar starea lor se deteriora. Îmi pare rău că nu am avut resurse financiare să-mi fac un sanatoriu, în care să le vorbesc bolnavilor despre boala lor şi despre comportamentul care duce la vindecare. A învinge boala înseamnă, în primul rând, a o înţelege şi a nu te revolta contra ei.

– Autosugestia e foarte la modă în ziua de azi. Cre­deţi şi dvs. că am putea fi mai sănătoşi doar prin puterea gândului?

– Sunt şi boli care ne sunt date ca lecţii. Dar în cele mai multe cazuri, bolile noastre au cauze spirituale: in­vidia, răutatea, competiţia acerbă, egoismul şi do­rinţa de răzbunare, la care se adaugă frica şi stresul ge­ne­rat de o societate ultratehnologizată. Stresul înseam­nă moartea celulei. Încă de la anul 1000, Avicenna a făcut un experiment şi a pus un miel într-o cuşcă lângă cuşca unui lup. Mielul a murit, pur şi simplu, de frică. Când ne e frică, nu se mai secretă chimia necesară şi celula moare. Pe termen lung, asta înseamnă scleroze, boli degenerative, Parkinson şi demenţă. Ce să mai vorbim despre faptul că epoca noastră e una din epo­cile cu cele mai multe cazuri de depresii şi suicid. Şti­aţi că depresia este unul din factorii care favorizează apariţia bolii Alzheimer? Depresia este o otravă pentru organism. Ca să răspund însă la întrebare, ar trebui să înţelegem că nu ne putem păstra sănătatea decât gân­dind şi făcând binele, pentru a fi în armonie cu uni­versul. Iisus avea dreptate când îndemna pe fiecare să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi.

„Când crezi, îţi mobilizezi toate mecanismele de vindecare”

– Faptul că aţi demonstrat ştiinţific existenţa lui Dumnezeu v-a întărit şi mai mult credinţa? V-aţi apropiat şi mai mult de Hristos?

– Eu nu cred în Iisuslibris-5 doar pentru că aşa am fost educat de părinţi. Sunt un intelectual trecut prin şcoli, care a căutat să-şi explice lumea. Dar dintre toate ma­rile spirite care au trăit pe Terra (Buda, Confucius, Pi­ta­gora etc) Iisus are cea mai perfectă acoperire ştiinţi­fică. Am luat rând pe rând toate noţiunile predicate de el şi toate pot fi explicate în termenii ştiinţelor actuale. Vă dau doar un exemplu. Ce înseamnă iertarea? Din punct de vedere spiritual, înseamnă pace şi armonie. Din punct de vedere ştiinţific, prin iertare, la nivel de ADN, modelul negativ este pur şi simplu şters şi se instalează în corp o bună chimie şi un echilibru ener­getic. E fantastic, e pur şi simplu ca resetarea unui com­puter. Despre puterea credinţei, am vorbit deja. Iisus ar fi putut zice „eu te-am vindecat”, dar a ales să spună „credinţa ta te-a vindecat”. Când crezi, îţi mo­bilizezi toate mecanismele de vindecare. Dar a şti că Dumnezeu există nu e totul. Doar religia îţi dă trăirea emoţiei transformatoare, acea deschidere a sufletului prin care trăieşti cu adevărat relaţia cu Dumnezeu. Nu doar mersul la biserică e important, ci şi puterea ru­găciunii pe care o poţi face oriunde.

– Mai sunt oare canoanele şi dogmele Bisericii în acord cu spiritul vremurilor noastre?

– Din păcate, istoria ne dovedeşte că şi ştiinţa a gre­şit, negându-l pe Dumnezeu, şi Biserica a greşit, ar­­zân­du-l pe Giordano Bruno pe rug sau condam­nându-l pe Galilei. 200 de ani i-au trebuit Bisericii să accepte că pământul se învârte în jurul soarelui şi nu in­vers. În viitor, ştiinţa şi religia trebuie să-şi dea mâna, să se întâlnească la jumătate de drum, pentru a ajunge la o singură teorie care explică lumea. Orice excludere a unei părţi sau aducere la exagerare a alteia duce la rigiditate sau fanatism. Fundamentaliştii susţin că la Dumnezeu nu se ajunge decât pe o singură cale. Şi totuşi, Dumnezeu însuşi ne spune prin o mie de surse că drumurile spre el sunt nenumărate. Vârful mun­telui e unul singur, indiferent pe ce versant îl urci. Până la urmă, religiile vor ajunge la o concordie uni­versală. Nu este admisibil să spun că, dacă eu sunt ortodox, iar tu catolic, eu sunt agreat de Dumnezeu, şi tu nu.

„Omenirea se îndreaptă spre o nouă conştiinţă”

– Criza lumii de azi nu e şi o criză a spiritului?

Criza lumii ac­tua­le este în primul rând o criză morală, pen­tru nemira2că oamenii nu ştiu cine sunt cu ade­vărat. Omenirea se în­dreaptă spre o nouă con­ştiinţă, spre o nouă uma­nitate. Suntem în­tr-un moment de coti­tură. În următorii 10, 15 ani, vom ajunge în cu totul altă lume, o lu­me a spiritualităţii. Această aliniere a pla­netelor care s-a produs acum nu e doar un de­taliu de ordinul amu­za­men­tului catastrofic. Este o realitate astro­no­mică. N-o să ne creas­că cinci mâini, cu siguranţă! Schimbările vor fi la nivel de con­ştiinţă. In­trăm într-o zonă de energie cu o frec­venţă mult mai înal­tă decât cea în care eram. Asta va produce mutaţii fundamentale în creier şi la nivel de ADN. Deja s-au făcut teste pe un lot de copii născuţi între 1982-1983 şi s-a constatat că nivelul lor de inteligenţă e mult peste nivelul stabilit anterior pentru genii. Se crede şi că ADN-ul nostru ar putea să ajun­gă, în plan ener­getic, la 36 de spirale în loc de 2. Lumea vii­toare va fi a spiritua­lităţii şi a ce­lor supra­dotaţi. A­proa­pe îmi pa­re rău ca nu am vârsta s-o mai tră­iesc.

„Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut o frunză”

– V-aţi dedicat întreaga viaţă eforturilor de a cu­noaşte. A meritat? Se spune că atunci când înţelegi totul, viaţa devine mai tristă.

– Din contră, cunoaşterea aduce cea mai mare bucu­rie. Ea aduce adevărul despre tine. E exact cum spune Iisus, „şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Să înţelegi lumea îţi aduce o eliberare enormă de erori de gândire şi prejudecăţi. Îţi dă bucu­ria de a descoperi singur resorturi şi corespondenţe. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut o frunză, o piatră sau un câine. Că mi-a dat posibilitatea să fiu om şi să ajung să ştiu ceea ce ştiu. E extraordinar să poţi afla cine eşti, de unde vii şi încotro te duci.

– Şi cine suntem noi, oamenii? Poate ştiinţa de azi să răspundă la o întrebare cu care filosofia se chinuie de milenii?

– Suntem conştiinţă întrupată bookcity-3şi suntem nemuritori. Timpul nostru în raport cu timpul de dincolo este doar o clipă fără importanţă. Venim de undeva şi plecăm spre altceva, viaţa pe Pământ e doar o scurtă vizită, o lecţie pentru evoluţia noastră. Facem cu toţii parte dintr-un plan divin şi suntem trimişi aici cu o misiune. Venim cu un bagaj de talente şi predispoziţii care ser­vesc misiunii noastre pe pământ. Despre lucrurile acestea putem afla mai multe de la cei care au traversat experienţa morţii cli­nice.

– Aţi întâlnit, în practica dvs. medi­cală, cazuri de moar­te clinică? Ce ne spu­ne experienţa lor?

– Experienţa mor­­ţii clinice ple­dea­ză pentru existenţa unei alte dimensiuni, spiri­tua­lă, în univers, din­colo de cea a lu­mii de pe Pământ, în care trăim adevărata noas­­tră viaţă. Cei ca­re au trecut prin moar­tea cli­nică şi au descris lu­mea de din­colo vor­besc despre întâlnirea cu o Fiinţă de Lumi­nă, pe care o asi­mi­lează cu Dum­nezeu.

– Dacă suntem ne­muritori, de ce ne e atât de frică de moarte?

– Pentru că nu cunoaştem adevărul despre noi şi cre­dem că totul începe şi se sfârşeşte pe Pământ. Moartea e experienţa conştiinţei care trece din planul fizic în planul spiritual. M-am întrebat mult timp de ce murim. De ce ne uzăm fizic, dacă energia fundamen­tală, cuantică, este infinită şi nu se consumă? Am în­ţe­les târziu că aici sun­tem doar la o şcoală, iar corpul e uniforma ne­cesară aici. Numai întrupaţi în carne şi oase avem senzaţiile tu­tu­ror lucrurilor. Im­pli­carea simţurilor e necesară lecţiei pe care o avem de învăţat. Moar­tea e trecerea în altă dimensiune, care e cea mai fericită.

– După mai bine de pa­tru decenii de prac­tică medicală în neu­rologie şi psihiatrie, creierul uman vă mai ascunde vreo taină?

– Creierul păstrează încă multe enigme. El este receptorul book-expres-2conşti­inţei sau, altfel spus, al lui Dumnezeu într-un sens mai larg. Facem o encefalogramă şi nu distingem decât o linie sinuoasă a activităţii electrice a creierului, dar nici o singură volu­tă nu ne spune că ea în­seamnă un cuvânt anu­me sau un gând. Cum trans­cende infor­ma­ţia din planul fizio­logic în pla­nul con­ştiinţei ră­mâ­ne de neînţeles. De aceea am fost printre primii care au îndrăznit să afir­me că nu conştiinţa e produsul cre­ierului, ci cre­ie­rul este produsul con­şti­inţei. Creierul nostru e doar un re­cep­tor. Aşa se explică cum ne re­amin­tim tot îna­in­te de moar­te, în filmul vieţii, deşi la bătrâneţe ui­tăm o mul­­ţime de lu­cruri. Ne­u­ronii îm­bă­trânesc şi mor, sunt ca un radio de­­fect care nu mai re­cep­­ţionează un­de­le. Me­­moria însă nu se pier­­de, e undeva în câm­­pul in­formaţional de deasu­pra. Vă daţi sea­­ma ce mister e în noi?

„Dacă m-am născut în România, înseamnă că trebuie să fiu aici”

– Să trecem şi la cele lumeşti. Aţi avut multe ecouri în Occident, după apariţia cărţii „Inteligenţa materiei”. Cu toate astea, nu aţi emigrat. V-am găsit la Sinaia, într-un mic birou cu vedere spre munte. În locul deschiderii, aţi ales izolarea.

– Când am scris Inteligenţa materiei, am plecat pe drumul ăsta de unul singur, într-o ţară cu un regim opresiv, unde numai de libera circulaţie a ideilor nu putea fi vorba. Ulterior am aflat că în Statele Unite se organizau întâlniri de specialişti care puneau aceleaşi probleme. Am avut o singură dorinţă atunci, în 1981, să nu fiu depăşit în cunoaştere, măcar până în anul 2000. Şi nu numai că n-am fost, dar mai sunt încă lu­cruri de scris şi demonstrat. De rămas, aş fi putut ră­mâ­ne la Paris, în 1986. N-am făcut-o pentru că sunt legat afec­tiv de pământul şi de neamul meu. Şi din con­şti­in­ţa faptului că, dacă m-am născut în România, în­seam­nă că trebuie să fiu aici. Profesor sunt, o maşină am, o casă am. Ce-mi mai trebuie? Aşa cum înţeleg eu lucru­rile în universul ăsta, singura mea referinţă e acolo sus. Mai departe nu ţine de mine.

– Aţi practicat medicina, aţi scris, aţi studiat, aţi par­ticipat la congrese şi conferinţe. Unde a mai în­căput între toate astea şi viaţa de familie?

-Toate vacanţele mele mi-am chinuit soţia şi fiul. Eu stăteam să lucrez, în timp ce ea stătea cu copilul singură. Mi-a spus cu tristeţe, imediat după căsătorie: „Credeam şi eu că eşti un om normal.” (râde) M-a iertat între timp şi m-a şi ajutat foarte mult în ceea ce am făcut. Şi acum lucrez în acelaşi ritm. Mă aşez la 8 dimineaţa pe scaun şi mă mai ridic după ce s-a lăsat noaptea. În Bucureşti n-aş putea face asta, fiindcă sunt prea multe lucruri care îmi distrag atenţia. Înainte să mă apuc să scriu „Inteligenţa…”, am stat mult şi m-am gândit dacă să mă angajez sau nu la un travaliu imens, riscând să-mi pierd cei mai frumoşi ani, între 30 şi 40, pentru un succes incert. Şi totuşi mi-am zis că merită. Nimic nu reuşeşte cu adevărat dacă nu faci sacrificii. Bucuriile pe care le trăiesc acum îmi demonstrează că am pariat corect.

sursa

merlin

Interviu cu Acad.prof. dr. Ovidiu Bojor: “Plantele ne pot ajuta să ne eliberăm de emoţiile negative”


merlin

Plantele ne pot ajuta să ne eliberăm de emoţiile negative

Cine ne poate oferi cea mai buna “pledoarie pentru o viata lunga” decat sufletul radiant de copil al prof. dr. Ovidiu Bojor, ascuns in spatele varstei intimidante de 92 de ani? “Cum reusiti?” e poate cea mai banala intrebare pe care “un pacient”, un jurnalist sau doar un curios i-o adreseaza, insa dumnealui raspunde neobosit: “Eu nu concep notiunea de batranete. Sunt vesnic tanar!”

-Sunteti cunoscut drept “parintele fitoterapiei romanesti”. In cercetarile dumneavoastra, ati regasit o forma de comunicare spirituala intre plante si om? Cum poate omul de rand sa o acceseze?

Activitatea mea libris-4stiintifica a fost axata pe studiul utilizarii plantelor atat pentru prevenirea, cat si pentru vindecarea diferitelor afectiuni, de la traditional la modern. Intre noi si regnul vegetal exista o comunicare senzoriala si, mai mult, o legatura spirituala prin faptul ca atat noi, cat si plantele si toate fiintele care au viata sunt rezultatul creatiei universale. Ne uneste originea comuna. Fiecare dintre noi poate accesa si intelege acest lucru folosind metode de cercetare fizica, chimica, energetica a celor vazute si metode specific celore nevazute decat cu “ochii mintii si sufletului”.

-Cum ne pot ajuta plantele sa ne eliberam de emotii negative precum invidia, gelozia sau furia?

Relatia dintre noi si plante, tot ceea ce inseamna viata, este permanenta. Legatura dintre noi se bazeaza pe iubire si perceptie de o parte si de alta. In primul rand, trebuie sa le intelegem limbajul. La fel ca si noi, plantele au un mic sufletel. Ele se bucura cand ne apropiem de ele cu ganduri bune si se supara cand le bruscam, iar unele chiar plang. Simt dragostea noastra asa cum simt si o muzica sacra sau de buna calitate. Se ofilesc cand sunt bombardate de muzica din discoteci sau de manele. Spre deosebire de noi, daruirea lor este mai profunda decat a noastra. Ele parfumeaza mainile celor care le strivesc. 

-Care este cea mai profunda lectie sufleteasca pe care ati invatat-o studiind natura?

Cea mai profunda lectie sufleteasca pe care am invatat-o de la Natura este Crezul meu: Iubirea fata de Creator si fata de Creatie incepand de la furnica, la girafa, hipopotam pana la dumneavoastra personal si pana la “Homo sapiens” in general, dar numai in masura in care merita acest nobil titlu.

-La un moment dat, ati mentionat ca urmati zi de zi “Regula celor trei opt” (8 ore de munca activa, 8 ore de odihna activa si 8 ore de somn). Poate fi aceasta valabila pentru oamenii de astazi care traiesc contracronometru si care stau peste program aproape in fiecare zi?

Da, se poate si asa in caznemira2 ca dorim o schimbare pozitiva in viata. Viata contracronometru? Cine ne-o impune? Noi. Primul motiv: in prezent, pentru castigarea painii cea de toate zilele, adica o viata materiala decenta, trebuie sa muncim mai mult de 8 ore. Alta categorie munceste mai mult din setea nepotolita pentru bani… Respectarea celor “trei opturi” este decizia noastra. Mai special este al doilea 8 – odihna activa – partea cea mai frumoasa si importanta din viata noastra dupa ce ne-am eliberat de povara castigarii existentei. Iar al treilea opt – somnul de 7-8 ore – este absolut necesar pentru odihna si refacerea cerebrala si fizica. De multe ori nu putem respecta integral cele trei 8-uri. Important este sa nu facem din exceptii reguli de viata.

-In mai multe interviuri, ati vorbit despre legatura dumnevoastra cu Dumnezeu. V-ati simtit vreodata “tradat” de Dumnezeu?

Niciodata nu am fost tradat de Dumnezeu. Totusi rareori am fost acela care l-a tradat prin indoiala.

-In majoritatea cazurilor, oamenii din zilele noastre ajung sa-L caute pe Dumnezeu atunci cand se confrunta cu o criza existentiala. Ce sfat i-ati da unui astfel de om, care si-a pierdut credinta si speranta?

Este adevarat, cei mai multi cer, cer de la Dumnezeu: sanatate, impacare si zeci de acatiste. Deviza mea este: “Nu cere niciodata ce poti sa faci singur”. Rugaciunea adevarata este cea de multumire.

-Candva, ati spus: “Cel mai bun medicament este iubirea”. E un “medicament” la indemana, pe care il putem accesa oricand in sufletul nostru si pe care il putem darui oricand. Cu toate acestea, de ce apelam la el tot mai rar?

Iubirea este cel mai bun medicament

Da, intr-adevar. bookcity-3Iubirea este cel mai bun medicament. Iubirea fata de creator si fata de Creatie, incepand de la prima celula din Oceanul Planetar pana la furnica, girafa, hipopotam si pana la “Homo sapiens” daca merita acest nume nobil. La iubire trebuie sa apelam nu cat mai rar, ci in fiecare zi, in fiecare clipa, incepand de la un zambet, la o mangaiere, pana la daruire totala. Dumnezeu da celui care daruieste, Dumnezeu da celui care I se daruieste.

-La 92 de ani, inca va pastrati senintatea din suflet si din privire. Cum reusiti sa faceti acest lucru?

Seninatatea sufleteasca am incercat sa o pastrez prin pastrarea copilariei pana in ultima clipa a vietii.

-In final, daca ati dori sa lasati drept mostenire spirituala generatiei urmatoare un singur sfat care v-a calauzit de-a lungul vietii, care ar fi acela?

Cea mai buna mostenire este ca fiecare tanar sa-si aleaga modelele, mentorii spirituali in stiina, in arta, in muzica, in toate domeniile. Omenirea a inaintat prin varfuri, nu prin gloata. Dupa ce ajungi la modelele alese, fa un pas in fata pentru a le depasi. Aceasta inseamna evolutie. Indepartati-va de “Zvon politikon”, hapsani, hrapareti, politeisti. Urmati mostenirea spirituala a stramosilor nostri, Traco-Geto-Dacii, cu credinta in Zamolxis, singura zeitate din varful piramidei si propovaitor al vietii vesnice.

sursa

merlin