Advertisements

Author Archives: detoatepentrutotisimaimult

SIMBOLURI ANIMALIERE – URSUL

SIMBOLURI ANIMALIERE - URSUL

SIMBOLURI ANIMALIERE – URSUL

O suită de legende şi de ritualuri din cultura tradiţională română conţine imaginea ursului ca figură mitică. Deşi nu există un cult al ursului în tradiţia autohtonă, epica folclorică, practici magice şi obiceiuri din ciclul calendaristic dovedesc existenţa acestui cult.

El ar putea avea rădăcini în comunităţile de vânători sau în ipoteticul cult dacic al ursului. Mai multe speculaţii asupra numelor celor două divinităţi dacice, Zalmoxis şi Gebeleizis, ajung la concluzia că amândouă au ca referent ursul, cu atât mai mult cu cât în ritualuri se folosea o mască alcătuită dintr-un cap de urs. De unde ipoteza lui Romulus Vulcănescu că „Zalmoxis a fost un Mare Pontif al unei congregaţii religioase, confreria Ursinilor”. Potrivit lui Romulus Vulcanescu, “numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului si al soarelui, in ipostaza lui umana, un purtator de piele de urs, nu atat in sensul de nebrida, cat de masca-galee, alcatuita dintr-un cap de urs, folosita in ritualurile si ceremoniile ce tineau la daci de cultul stravechi al ursului carpatic.”

Puternic, violent, imprevizibil si uneori chiar crud, ursul este un animal venerat din cele mai vechi timpuri, cercetatorii confirmand existenta unui cult al acestuia, inca din paleolitic. Mai mult, cercetarile antropologilor efectuate la Polul Nord, in Siberia, in Scandinavia si in nordul al Americii, au dus la concluzia ca in sanul tuturor culturilor existente aici, ursul reprezinta un animal sacru. Popoarele uralo-altaice ale Eurasiei septentrionale pana in Alaska, il considerau drept spirit al padurii, suprem stapan al energiilor cosmice, simbol al fecunditatii.

De asemenea, multe popoare indo-europene au, cu privire la urs, o serie de derivate folclorice si mitologice ce ni s-au pastrat pana astazi. In limbile indo-europene, pentru urs este utilizat in limba greaca cuvantul “arktos (de unde numele Arctic pentru a desemna Polul Nord). In limba latina –  “ursus”, in celta – “art” iar in sanscrita: “rksa”.

Cultul ursului la geto-daci

Cultul ursului era prezent si la geto-daci, care il considerau un animal sacru. Chiar numele Zalmoxis, confirma faptul ca ursul era un animal totemic al dacilor – zalmo=piele si olxis=urs.

La traci, ursul are rol cosmogonic: pe spinarea unui urs au fost sprijiniti stalpii pamantului. Pentru ca e un animal pur si sincer, a fost inclus pe cer, in constelatia Ursa Mare si Ursa Mica, care devin Carul Mare respectiv Carul Mic. Ursul este perceput ca cel care regleaza anotimpurile, potrivit propriului sau ritm de hibernare, si, de asemenea, potrivit constaletiei sale, Ursa Mare, a carei pozitie pe firmament este legata de succesiunea anotimpurilor. Relatiile dintre urs si cele doua constelatii au dat loc la numeroase produse mitice, care evoca tema transformarii dupa moarte, in astre, tema intalnita mai ales in mitologia greaca.

In mitologia romaneasca ursul este investit cu multiple virtuti apotropaice (protectoare), terapeutice si meteorologice. Mai demult, exista chiar credinta ca un nou nascut, daca era dat cu grasime de urs pe corp, la prima spalare, castiga forta si norocul ursului. Cei bolnavi sau speriati erau afumati cu parul jumulit din blana salbaticiunii, sau se mai obisnuia ca cei debili fizic sau bolnaviciosi sa fie “botezati”, capatand numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea bolilor si mortii, ritualul fiind unul diferit de cel crestin. Inca din Evul Mediu exista atestari ca ursii erau folositi pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de calcatul ursului (erau ursi dresati special pentru a face masaj cu picioarele).

La romani, calendarul popular i-a inchinat ursului mai multe zile, una dintre acestea fiind cea din 1 august, zi cunoscuta ca Impuiatul ursilor, moment din care aceste salbaticiuni incepeau sa se imperecheze. Inainte, aceasta zi era tinuta in special de catre crescatorii de animale, dat fiind faptul ca ursul incepea sa devina agitat, nervos si ataca cirezile de vite sau alte animale domestice. Pentru bunul mers si ferirea animalelor de furia ursilor, ziua de 1 august era petrecuta printr-o abtinere totala de la activitatile lucrative, iar ursului i se ofereau ofrande imbelsugate. O alta sarbatoare arhaica dedicata acestui animal este Sambata Ursului ( a 3-a sambata din Postul Mare ), cand in popor se crede ca toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat in zonele folclorice de munte ale Romaniei, ursul e numit familiar Mos Martin.

Jocul Ursului

Jocurile cu masti din Moldova sunt obiceiuri arhaice, agrare si pastorale de traditie multimilenara, ce au loc cu prilejul Anului Nou. Jocul Ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu masti intalnite in satele bucovinene, caci se pare ca ursul era venerat in Bucovina mai mult decat in orice alta parte a Romaniei. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult in zonele colinare si de campie si mai putin in cele montane. Cei mai spectaculosi ursi de Anul Nou ii intalnim in Bosanci, Udesti, Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia si in zona Campulungului.
La origine, acestea erau ceremonii in legatura cu intoarcerea periodica a mortilor si comportau tot felul de masti animale – cal, capra, urs.

Pregatirea mastii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atentie. Cea mai arhaica forma de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu timpul, acesta masca s-a realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obtinerea costumului din paie, se rasucesc franghii din paie de ovaz, lungi de aproximativ 40 m care, in dimineata ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtatorului, acesta ramanand astfel echipat pe toata durata purtarii costumatiei. Masca initiala din paie era aruncata in foc pentru a arde, simbolizand astfel moartea si renasterea vegetatiei, odata cu trecerea anotimpurilor.

In unele parti, forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel sau de miel peste o galeata metalica, in timp ce in alte sate pielea se intinde pe un suport metalic, in asa fel incat reda fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se mascheaza este acoperit cu o blana de oaie sau cu un cojoc lung, intors pe dos.

Jocul cu masca de urs din ciclul Anului Nou ar avea legătură cu acest cult dacic. Oricum, lucrările şcolii mitologice consemnează legende despre metamorfozarea omului în urs, explicându-le prin similitudinile de ţinută şi de fizionomie între om şi acest animal.  O legenda relatează ca ursul se întrece cu dracul la secerat şi-l întrece, deci se  asociază ursul şi cultul grâului. Romulus Vulcănescu semnalează un „colind fără text” din Dobrogea, „jocul ursului de paie”, după treieratul grâului. Dacă adăugăm jocurile cu masca de urs din ciclul Anului Nou care-l asociază cu ritmurile vegetale (masca de urs simbolizează moartea şi reînvierea) şi utilizarea ursului în practici apotropaice şi de fertilizare, atunci are o explicaţie şi asocierea ursului cu grâul (ursul secerător, ursul morar). Este vorba despre o analogie între hibernarea ursului şi „hibernarea” seminţelor.

De altfel, în multe mituri, ursul este asimilat cu luna (în Siberia) sau este asociat cu divinităţile lunare (o însoţeşte pe Artemis în ipostaza ei de divinitate lunară) şi cu forţa instinctelor patronate de luna. Aşa că ursul „reglează şi determină ritmurile naturii şi ale cosmosului”.

Ursul- in literatura romana

Cu siguranţă, moldoveanul Mihail Sadoveanu cunoştea reprezentările ursului în ciclul obiceiurilor calendaristice, ca şi alte ipostaze din literatura folclorică. Şi deoarece ursul era deseori întâlnit nu numai în pădure, ci şi în apropierea gospodăriilor ţărăneşti, animalul est invocat şi descris în relatările protagoniştilor şi ale martorilor unor astfel de întâmplări.

În povestirea Ursul (volumul Valea frumoasei, 1938) protagonist este un copil, păstor la numai zece ani, care a văzut, căţărat într-un brad, cum fiara îi sfârtecă o junincă. Deşi incidentul este dramatic, relatarea alunecă spre umoristic, pentru că ursul a fugit când copilul şi-a strigat mama: „S-a dus în râpă, sărind alternativ cu dinaintea şi cu dinapoia, şi fuge şi acum. S-a temut de mama lui Petrică. Se pare că-i aprigă muiere.” Copilul nu s-a temut atât de urs, cât de mama sa care-i va cere socoteală pentru paguba făcută de fiară. Întâmplarea, reală, s-a petrecut într-un loc cu „nume tainic”, Cioaca Jinarilor, „lângă o hrubă de unde te cobori pe celălalt tărâm”. Şi astfel, naratorul plasează aventura lui Petrică la graniţa dintre realitate şi ficţiunea cu aură de legendă.

Adevărat că acest animal, puternic şi necruţător când este provocat, are, de obicei, o fizionomie de om blând şi trist. Este chipul unui personaj sadovenian din povestirea Ion Ursu (1901, reluată în volumul Dureri înăbuşite, 1904). Un ţăran sărac a plecat din sat şi s-a „proletarizat”. Naratorul insinuează în fizionomia personajului său câteva trăsături ale animalului, de parcă ar vrea să ascundă ceea ce au comun omul şi ursul. Ion Ursu „nu-i nici gros, nici urât, nici greoi din fire” (cum şi-l reprezintă necunoscătorii pe urs), dar „e mijlociu la trup, bine-legat” şi are „ochii blânzi, căprii, sub sprâncene late. Umblă domol, vorbeşte rar şi îndesat, cu glas întunecat şi ostenit de suferinţă”. Scos din sat ca un animal din pădure şi obligat să se adapteze la un alt mediu, va pierde valorile morale ale lumii sale şi se va degrada.

Ecouri ale fabulosului mitic şi ale credinţelor totemice se aud în Şoimii, unde Petrea Gânj „mormăia din când în când ca urşii”, Toader Urs era „urs, drept urs, cu nişte mustăţi de şi le înnoda la ceafă” şi tocmai de aceea nu o să tragă în „bunică-su”, adică în urs, aşa cum nici Alexa Totârnac zis Vulpe „n-o să tragă în cimotiile sale”, adică în vulpi.

CĂUTAREA ADEVĂRULUI

Advertisements

CĂUTAREA ADEVĂRULUI

CĂUTAREA ADEVĂRULUI

CĂUTAREA ADEVĂRULUI

Întrebări şi Răspunsuri  … dr. David Hawkins

Întrebare: Unde să începem căutarea adevărului spiritual numit iluminare?

Răspuns: E simplu. începeţi cu cine şi ce sunteţi. Orice adevăr se găseşte în interior. Folosiţi tehnicile verificate ca pe un ghid.

I: Unde poate fi găsită realitatea adevărului etern?

R: începeţi prin a accepta afirmaţia extrem de importantă conform căreia orice adevăr este subiectiv. Nu irosiţi vieţi întregi în căutarea unui adevăr obiectiv, deoarece un asemenea lucru nu există. Şi chiar dacă ar exista, nu ar putea ii găsit, cu excepţia experienţei sale subiective. Orice cunoaştere şi înţelepciune este subiectivă. Nu putem afirma despre nimeni şi nimic că există, până nu experimentăm subiectiv respectivul lucru. Chiar şi dacă ar exivSta o presupusă lume materială pur obiectivă, s-ar putea afirma despre ea că există numai datorită experienţei sale subiective. Chiar şi cei mai înverşunaţi matcrialişti sunt marcaţi de faptul că, într-un final, singura care poate conferi autoritate şi credibilitate acestei lumi este numai propria lor conştientă subiectivă.

I: Nu există nici o diferenţă între o realitate subiectivă şi una obiectivă?

R: Orice realitate este subiectivă. Orice altă poziţie constituie decât o iluzie bazată pe dualitate. Subiectivul şi obiectivul sunt unul şi acelaşi lucru, adică nimic altceva decât nişte descrieri diferite provenite din diferite puncte de percepţie. Realitatea nu este bazată pe percepţie, durată, descriere, formă sau măsură. Toate aceste atribute şi altele asemenea lor aparţin percepţiei înseşi, care este, în însăşi natura sa intimă, tranzitorie, arbitrară, limitată, iluzorie şi dualistă.

I: Care este valoarea marilor învăţători si învăţăturilor lor?

R: Darul acestora nu este limitat la informaţii, fapte sau înţelepciune, ci include mai ales nivelul de putere al conştiinţei din care emană acestea. Marea putere este susţinută de puritatea contextului. Utilitatea multor învăţături a fost distrusă de erorile din contextul în care au fost prezentate şi, astfel, semnificaţia lor a fost umbrită sau distorsionată. Cum ar fi putut fi târâtă altminteri omenirea în actele oribile comise în numele unei religii sau a alteia, în numele unor dogme teologice sau poziţionalităţii? Fiecare crimă umană poate fi scuzată şi justificată (de către cei ce caută puterea, faima, bogăţia şi controlul asupra celorlalţi) printr-o declaraţie distorsionată, care se pretinde a fi adevărată pentru că a fost luata „din Sfânta Scriptură”. Mascarada dogmei învestmântate în haina adevărului a condus la distrugerea şi stingerea unor civilizaţii întregi; toate imperiile de acest fel au apus.

î: Care este diferenţa de semnificaţie între Dumnezeu, Buddha, Hristos, Avatar, Adevăr, Iluminare, Sine, Krishna, Realitate, Conştientă, Unitatate, Absolut, Totalitate, şi Divinitate?

R; Niciuna. Diferitele forme lingvistice reflectă numai cultura din care au provenit respectivele învăţături.

I: Dar oare nu există diferenţe între adevărurile acestor diferite învăţături?

R: în realitate, nici o diferenţă nu este posibilă. Toate presupusele diferenţe sunt datorate numai neînţelegerilor şi nu sunt altceva decât reflectări ale limitelor contextului. Diferentele pot exista între religii, dar nu între adevăratele învăţături spirituale. Spiritualitatea unifică; religiozitatea divizează.

I: Cum de poate fi posibil acest lucru?

R: Toate adevărurile sunt autoexistente, totale, complete şi atotcuprinzătoare, tară localizare, durată sau părţi. Deoarece adevărul este în sine autoexistent în totalitatea sa, Sinele autoevident şi subiectiv cuprinde Tot Ceea ce Există. Totalitatea nu permite existenţa niciunei divizări.

î: Ce este „eul”?

R: „Eul infinit” este acea realitate subiectivă ce fundamentează eul individual şi permite experimentarea fiinţării, în sensul de propria existenţă. Ceea ce permite exprimarea cuvântului „eu” este „Eul” Absolut. S-ar putea spune că Descartes a avut dreptate, dar a formulat maxima sa invers. Adevărul nu e că „gândesc, deci exist,” ci că „exist, prin urmare gândesc”. Conştiinţa, sau capacitatea de conştientă, este lipsită de formă şi constituie punctul de plecare de la care poate fi identificată forma. Forma poate fi percepută tocmai în virtutea aparentei lipse de formă din spaţiul vid. Putem vedea norii numai datorită clarităţii cerului.

I: Există cumva vreo scurtătură spre iluminare?

R: Da. Putem petrece o viaţă întreagă studiind toate învăţăturile spirituale şi filosofice ale lumii pentru a nu ajunge în final decât la confuzie şi descurajare. Căutaţi să „cunoaşteţi” şi nu să „cunoaşteţi despre”. „Cunoaşterea” implică o experienţă subiectivă; „a cunoaşte despre” nu înseamnă decât a acumula fapte şi informaţii. In final, toate aceste informaţii şi fapte dispar şi nu mai există nimic de cunoscut. Dacă înţelegem că propriul nostru Sine este Tot ceea ce există, a existat şi va fi, ce altceva ar mai trebui să mai ştim? Completitudinea este – prin propria sa natură intimă – totală şi completă.

I: Cum este posibil acest lucru?

R: Deoarece odată ce ai devenit ceva, nu mai ai nimic de aflat despre acel lucru. Cunoaşterea implică ceva incomplet. Ceea ce sunt este Totul. înţelegerea faptului că suntem deja şi am fost întotdeauna Tot Ceea ce Este, nu mai are nevoie de nici o completare.

I: Acest lucru sună confuz

R: Numai din cauză ca falsul sine/eu se identifică pe sine însuşi cu limitele si cu forma.

I: Ce se poate spune despre „învăţare”?

R: Din momentul în care survine conştienta Realităţii, orice învăţare încetează. Mintea devine tăcută. In pace şi linişte, tot ceea ce există îşi radiază propria semnificaţie şi propriul adevăr, dezvăluind faptul că natura existenţei este copleşitor de divină. Totul îşi radiază propria esenţă divină ca Existenţa însăşi. Ceea ce Este şi ceea ce este Divin sunt unul şi acelaşi lucru. Manifestatul radiază din Nemanifestat. De asemenea, Manifestatul, în esenţa sa intimă este tot Nemanifestat. Nu există dualitatea manifestatului versus nemanifeslatuluL Toate diferenţele dispar atunci când depăşim percepţia, care nu constituie decât un punct de vedere arbitrar şi limitat. Percepţia este aceea care crează dualitatea. Acesta este un fapt experimental şi nu o concluzie filosofică. Filosofîa poate fi folositoare, dar ca nu este decât o paralelă intelectuală la realitate, în care nici o filosofie nu este posibilă.

I: Atunci, despre ce anume discutăm de fapt?

R: Descriem unele aspecte, dar în spatele acestor descrieri se găseşte realitatea subiectivă a experienţei.

I: Ce valoare au învăţăturile şi descoperirile?

R: Fiecare informaţie contribuie la înţelegerea şi recunoaşterea intuitivă. Adevărul este recunoscut. EI se prezintă ca un câmp al conştientei ce a fost pregătit pentru a permite revelarea sa. Adevărul sau iluminarea nu sunt câştigate sau atinse. Sunt o stare sau o condiţie ce se prezintă atunci când împrejurările sunt potrivite pentru acest lucru.

I: Ce anume favorizează acest fapt?

R: Smerenia are o valoare mai mare decât toate acumulările factuale. Până ce nu am experimentat total şi complet prezenţa lui Dumnezeu, în totalitatea sa uluitoare şi absolută, este mai sigur să plecăm de la premisa că, în realitate, nu ştim nimic şi că toate aşa-numitele cunoştinţe acumulate nu sunt altceva decât ignoranţă şi mândrie. Oricine afirmă „ştiu”, prin însăşi această afirmaţie dă dovadă de falsitate, căci. altminteri, n-ar avea o asemenea pretenţie.

I: De ce constituie oare cunoaşterea o piedică în calea iluminării?

R: Gândul că „ştiu” împiedică conştienta ultimă a adevăratului „Eu sunt”. Cuvântul „ştiu” este dualistic şi presupune o dihotomie între un subiect separat, „cunoscătorul” şi altceva, exterior acestuia, care urmează a fi cunoscut.

I: Aşadar, nu există nici o divizare între cunoscător şi cunoscut, nici o diferenţă între subiect şi obiect?

R: Aceasta este eroarea fundamentală a dualităţii, care presupune un punct de observaţie perceptual. în realitate, subiectivul şi obiectivul sunt unul şi acelaşi lucru. A spune altceva constituie numai o poziţie arbitrară.

I: Auzim că eul constituie de fapt blocajul în calea înţelegerii Puteţi explica aceasta?

R: In realitate, nu există nimic de genul eului; acesta este numai iluzoriu. Este format dintr-o compilaţie de puncte de vedere arbitrare, alimentate raţional si susţinute de sentimente si emoţii. Aceste dorinţe reprezintă ataşamentele despre care Buddha spunea că sunt lanţurile suferinţei. Eul se dizolvă prin intermediul smereniei absolute. El nu este decât o colecţie de artefacte arbitrare ale minţii, ce capătă forţă numai prin intermediul vanităţii şi obişnuinţei. Dacă abandonam vanitatea gândirii, ea se dizolvă. Plăcerea vanităţii constituie, prin urmare, fundamentul eului – anulaţi-o şi atunci şi eul va dispărea. În stările mai înalte ale conştiinţei, acesta devine tăcut în Prezenţă. În prezenţă, nici un gând nu mai este necesar – şi nici posibil.

I: Trebuie să existe unele instrumente care să ne ajute să slăbim forţa eului asupra noastră.

R: Procesul de formare al ideilor persistă pentru că este valorizat. Observaţi că toată lumea are o opinie, despre absolut orice. Observaţi că toate gândurile sunt numai nişte puncte de vedere. Cu toţii suntem îndrăgostiţi de propriile noastre gânduri şi idei, chiar dacă sunt lipsite de valoare.

I: Ce se poate spune despre valoarea educaţiei?

R: Educaţia dă validitate procesului gândirii şi, prin urmare, acţiunilor. Este importantă în lume, dar nu conduce la iluminare. A deveni educat este un obiectiv, a deveni iluminat este altul, mulţi sunt educaţi, dar puţini sunt iluminaţi.

I: Dar oare experimentarea a ceea ce suntem nu constituie o realitate?

R: Orice separaţie nu este decât un artefact al gândirii. Este esenţial să înţelegem că mintea experimentează întotdeauna un punct de vedere.

î: Atunci, ce este iluzia despre care auzim atât de multe?

R: întreaga iluzie perceptuală pe care eul o consideră a fi realitatea, este în totalitate un produs al poziţionalităţii. E foarte important să înţelegem acest lucru în conştienta noastră care trăieşte experienţa. Dacă observaţi cu atenţie, veţi înţelege că atunci când mintea se aşează pe o poziţie, acea poziţie provine din alegere, antrenare, dorinţă, emoţie sau din puncte de vedere politice sau religioase. Din perspectiva poziţionalităţii moralismului, toate acţiunile şi evenimentele pot fi categorisite drept rele sau bune. Şi tocmai din poziţionalitate provin toate sacrificiile inutile si suferinţele lumii.

I: Care este cauza acestei erori?

R: Judecata. Aceasta este marea vanitate a eului. Scriptura spune „ Nu judeca,pentru a nu fi judecat”. De asemenea „Judecata este a mea. Spune Domnul”. Hristos ne-a spus să iertăm. Buddha a spus că nu exista nimic de judecat, deoarece percepţia nu poate vedea decât iluzia. Percepţia este întotdeauna parţială şi limitată de un context arbitrar. în realitate, nici o judecată nu este posibilă.

I: Este oare judecata justificabilă vreodată?

R: Întotdeauna poate fi analizată raţional. Din etică, învăţăm axioma fundamentală că scopul nu scuză mijloacele. A eşua să înţelegem această maximă fundamentală înseamnă a fi un dictator, facînd obiectul unei serioase erori spirituale. Un rezultat „bun” poate fi invocat ca scuză a oricărui comportament barbar. Acest raţionament, care violează premisele spirituale, este intens folosit în societatea noastră pentru justificarea comportamentelor sancţionate din punct de vedere social. Aceste încălcări subminează însăşi textura societăţii si alimentează comportamentele greşite, infracţiunile şi toate formele suferinţei umane.

I: Cum se poate elibera omenirea din această condiţie mizeră?

R: Calea cea mai dreaptă constă în înţelegerea naturii conştiinţei înseşi. Conştienta cu privire la natura conştiinţei ne catapultează dincolo de toate problemele, limitările şi strădaniile umane. Iată cel mai important subiect dintre toate ce trebuie învăţate, pentru că stă la baza oricărei experienţe şi întreprinderi umane. Ştiinţa însăşi a progresat numai pînă în punctul din care nu mai poate merge mai departe tară a înţelege natura conştiinţei. Astfel, astăzi există numeroase conferinţe internaţionale referitoare la ştiinţă si conştiinţă, evenimente ce se bucură de mare interes si audientă. Totuşi, aceste încercări au fost stânjenite de lipsa instrumentelor adecvate pentru explorarea culmilor inteligenţei umane.

I: Auzim că o piedică în calea conştiinţei este dualismul însuşi. Cum poate fi depăşită această problemă?

R: Dualitatea constituie baza artificială si arbitrară a iluziei separaţiei. Ea provine din poziţionalitatea ce izvorăşte din judecăţile noastre, cu miliardele de gânduri, valori, selectivităţi, prejudecăţi şi opinii ale acestora. Acestea, la rîndul lor, provin din simbolism, din paradigme şi din contexte limitate. Numai printr-o limitare arbitrară a contextului se pot face judecăţi de valoare şi declaraţii despre absolut orice. Faptul că multe opinii sunt susţinute de mari mase de oameni este hipnotic. Şi puţine sunt minţile care pot scăpa de chemarea autorităţii consensului de masă. Oamenii, în loc să privească în interior, caută instrumente de ghidare în afara lor. Aşa cum a spus Freud, conştiinţa individuală se dizolvă în inconştienta acţiunii de masă. Moralitatea este redusă la tăcere de isteria maselor. Puţini sunt aceia care pot rezista propagandei mass-media. În cele din urmă, adevărul iese la iveală dar, de obicei, este prea târziu. Cât de adesea eroarea umană este ceea ce stă la baza tragediilor este revelat de frecventele cazuri în care, pe baza probei testelor ADN, se revine asupra justificării condamnării unor acuzaţi, dintre care unii au fost condamnaţi chiar la pedeapsa capitală. Mărturia în instanţă ţine de percepţie şi, dat fiind că percepţia constituie principala sursă a erorii, este de înţeles că aşa-numitul sistem juridic este predispus la erori. Adevărul nu poate fi obţinut prin sufragii. Concluziile juriului nu sunt decât nişte opinii, nu fapte. Emoţiile orbesc percepţia şi garantează eroarea. Astfel, dualitatea este o separaţie a adevărului şi erorii, provenită din vanitatea percepţiei şi eului.

I: Cum anume rezultă percepţia în dualitate?

R: Selectivitatea arbitrară rezultă într-o poziţionalitate, care reprezintă un punct de vedere ce polarizează artificial unitatea Realităţii în nişte părţi aparent separate. Aceste părţi sunt numai aparente pentru că, în Realitate, nimic nu se separă. Separarea în părţi are loc exclusiv în minte – nu şi în Realitate. Astfel, sfârşim vorbind despre „aici” şi „acolo”, sau despre „atunci” şi „acum”, după cum ne selectăm în mod arbitrar anumite porţiuni din curgerea vieţii pe care le numim „evenimente” sau „întâmplări”. O consecinţă serioasă a acestui proces mental este aceea a generării unei false înţelegeri a cauzalităţii. Şi tocmai această neînţelegere conduce la nesfârşitele probleme şi tragedii umane.

I: Observ că insistaţi foarte mult asupra clarificării naturii cauzalităţii

R: într-o încercare de a reuni ceea ce a fost separat din punct de vedere conceptual în procesul elaborării şi dezvoltării artefactelor mentale, cauzalitatea este inventată pentru a explica ceea ce se înţelege azi prin „relaţie”. In realitate, există numai identitatea; nu există nici o cauză a ceva şi nici nu este nevoie de paradigma newtoniană a cauzalităţii lineare (fundamentată tocmai pe ideea existenţei unor „cauze”). In realitate, totul este deja complet, iar unitatea totală este dincolo de timp, spaţiu, separaţie ori definire. Este evident ca nimic nu cauzează nimic, pentru că aceasta ar aduce în discuţie existenţa unei separaţii dualiste în timp şi spaţiu, care e imposibilă. Manifestatul devine manifestat prin intermediul creaţiei. Toate lucrurile suni în virtutea esenţei lor in expresia sa ca existenţă. Tot ceea ce putem observa noi sunt condiţii. E relativ uşor să înţelegem următorul aspect: „cauza” a tot ceea ce există este totalitatea întregului univers, de-a lungul timpului, fiind ceea ce este în toate expresiile sale ca existenţă. Prin urmare, fiecare „lucru” exista ca o expresie a identităţii, iar esenţa tuturor lucrurilor radiază prin simpla prezenţă a acestora. Toate lucrurile sunt autocreate, prin expresia divină ca existenţă. Prin urmare, nici un lucru nu poate fi decât ceea ce este, graţie totalităţii întregului univers. Un fir de praf n-ar putea fi acolo unde este în lipsa curenţilor de aer, care presupun existenţa unei încăperi care, la rândul ei, presupune o clădire, un continent, o planetă, un sistem solar, o galaxie, un univers ş.a.m.d. Toate afirmaţiile minţii sunt subiective. Nu există vreo progresie lineară a evenimentelor, succesiunilor sau cauzărilor. Totul radiază aşa cum este, ca expresie a existenţei. Totul e autoexistenţă şi, prin urmare, nu depinde de nimic altceva decât de sine însuşi.

I: Să fie oare eul„rău” ?

R: Problema eului nu e că ar fi rău, ci numai că este limitat şi distorsionat. A privi eul ca pe un duşman înseamnă a devein polarizat, a implica un conflict, vinovăţie, mânie şi ruşine. Poziţionalităţile vin în sprijinul eului. Prin lărgirea contextului, contrariile sunt depăşite şi problemele sunt dizolvate. Smerenia înlătură bastioanele eului formate din judecăţi, poziţionali taţi şi moralism. In Realitate, nu pot exista în nici un fel contrarii, după cum nu există nici câştigători sau perdanţi. În cadrul lumii iluziilor, lucrurile (de exemplu, statisticile) depind de cum anume sunt stabilite şi definite limitele. Prin schimbarea clasificărilor, şi statisticile se vor schimba. Astfel, rata presupusă a criminalităţii din Statele Unite poate fi făcută să pară ridicată sau scăzută, în funcţie de presiunile politice, prin includerea sau excluderea anumitor aspecte din respectivele statistici. Prin acest procedeu, orice fenomen social poate fi făcut să pară ridicat ori scăzut. Prin urmare, lumea descrisă de percepţie este arbitară, iar realitatea socială devine orice dorim să poarte acest nume. Definiţia defineşte percepţia si corolarul este în aceeaşi măsură adevărat.

I: Ce efect a te gândirea asupra percepţiei?

R: De obicei, gândirea îmbracă forma limbajului. Limbajul este bazat pe etichetarea celor rezultate din separarea şi fragmentarea anterioară a întregului. Gândirea şi artefactele minţii sunt un dialog şi o expresie a dualităţii. Putem întreba cine sau ce anume gândeşte  şi în folosul cui. Cine anume e vorbitorul si cine ascultătorul?

I: Care este diferenţa între eu şi minte?

R: în realitate, sunt unul şi acelaşi lucru. Cu toate acestea, termenul „eu” este folosit în general pentru a descrie anumite aspecte ale minţii, dar poate fi definit într-un context mai general drept sursa şi procesul gândirii.

I: Ce relaţie există între minte si meditaţie?

R: Scopul meditaţiei este să depăşească mintea, artefactele şi percepţiile limitate ale acesteia, depăşind prin aceasta dualitatea şi devenind tot mai conştientă de întreg. Gândirea porneşte de la o lipsă; scopul său este acumularea. In totalitate, nu lipseşte nimic. Totul este complet, total şi întreg. Nu există nimic la care să te gândeşti şi nici măcar im motiv pentru care s-o faci. Nu se ridică nici o întrebare, iar răspunsurile nu sunt nici de trebuinţă, nici căutate. Totalitatea este completă, satisfăcătoare, fără vreo incompletitudine.

I: Dacă gândurile reprezintă fragmente şi artefacte ale dualităţii, cum pot fi transpuse învăţăturile spirituale întrun limbaj, fără a le interpreta greşit prin acesta?

R: Conceptele au anumite nivele de putere ce pot fi calibrate. Cu cât este mai mare acest nivel de adevăr, cu atât mai mare este şi puterea. Energia conceptului provine din adevărul său, la care se adaugă nivelul conştiinţei celui care-1 enunţă. Neajutată de o energie superioară (cum ar fi cea a unui mare învăţător), eul/mintea nu se poate transcende singură.

î: Multe învăţături sună ambiguu, generând confuzii

R: Ambiguitatea însăşi este iluzorie. Toate ambiguităţile se dizolvă în prezenţa înţelegerii. In cadrul adevărului, nu sunt posibile controverse.

I: Cum se poate aşa ceva?

R: Pentru simplul fapt că numai ceea ce există are o realitate. Nu există „adevăr versus fals”. Ceea ce numim „falsitate” nu are nici existenţă, nici realitate, doar ceea ce e adevărat are existentă. Orice altceva este o iluzie.

I: Puteţi să-mi mai daţi şi un alt exemplu?

R: Contrariile nu există în Realitate. Ele nu sunt decât concepte ale limbii şi ale minţii. Să luăm, de exemplu, contrariile evidente ale întunericului/luminii. In realitate, nici nu există întuneric, există numai lumină. Condiţiile ce pot fi descrise corect drept lumină pot fi sau nu prezente, sau lumina este prezentă în anumite grade, prin urmare orice lumină sau lipsă a acesteia poate fi definită numai în termeni de prezenţă într-un anumit grad sau altul al luminii (sau de absenţa a acesteia). Astfel, există o singură variabilă – şi anume prezenţa sau absenţa luminii. Nu este posibil să împrăştiem întunericul. Este posibil însă ca, prin intermediul limbajului, să numim lipsa luminii întuneric, dar acesta din urmă nu are nici o existentă în Realitate. Să mai dăm un exemplu – a avea sau nu bani. în acest caz, singura variabilă este prezenţa sau absenţa banilor. Termenul „sărăcie” implică această absenţă, dar nu reprezintă un lucru în sine. Sărăcia nu poate fi o „posesie”. Nu există suişuri sau coborâsuri în Realitate. Acestea sunt denominări ce provin dintr-o poziţionalitate arbitrară. Ele nu există în Realitate. Aşa s-a şi format, de altfel, întreaga lume iluzorie a eului – din poziţionalitate, alături de o naivitate ce presupune că aceste contrarii au o existenţă independentă. în realitate, nu trebuie să diferenţiem între „ce este” şi „ce nu este” – tot ce trebuie să facem e să afirmam că ceea ce este, este. Prin urmare, falsitatea nu trebuie negată, ci doar adevărul trebuie afirmat.

I: S-ar părea că trecerea de la percepţie şi dualitate la Realitate e una dificilă şi reclamă reprogramarea întregii minţi Este posibil acest lucru ?

R: O mişcare majoră în evoluţia conştiinţei, numită în mod tradiţional „depăşirea contrariilor” are darul de a induce un salt rapid al conştientei. Să examinăm mai multe exemple ce sunt uşor de înţeles. Presupusele contrarii ale căldurii şi frigului se dizolvă în recunoaşterea faptului că singurul lucru real este prezenţa sau absenţa căldurii. Nu spunem că a apărut frigul’, ci că a dispărut căldura. Dacă ea este prezentă, numim această condiţie căldură. Frigul nu înseamnă decât absenţa căldurii; el nu există în sine. Nu putem spune că în cameră există non-căldură. Nu putem spune că o absenţă este prezentă, sau că lipsa există. îngăduiţi-ne să mai dăm un exemplu: acela al contrariilor vizibilului versus invizibilului. Este evident că invizibilul nu e ceva care există independent, aşa că se iveşte următoarea întrebare: prin ce mijloc vizibil? Un alt exemplu ar fi acela al contrariilor evidente de prezent/absent. Prezenţa este o realitate ce poate fi confirmată, absenţa nu e o condiţie ori o stare în sine. Nu putem spune că absenta există.

1: Acestea par totuşi abstracte. N-aţi putea da un exemplu mai concret?

R: Electricitatea este sau nu pornită. Ea nu cunoaşte ideea de a nu exista. Inexistenta electricităţii nu este decât o convenţie de limbaj. Tot ceea ce poate face telegraful este să trimită „semnale”, el nu poate transmite „lipsa acesora”. La fel, viaţa poate fi sau nu prezentă – moartea nu are o existenţă independenta.

I: Ne-aţiputea da un exemplu experimental nonverbal?

R: Există o demonstraţie foarte simplă şi interesantă a acestui principiu, Cea mai mare parte a oamenilor sunt familiari într-o oarecare măsură cu ştiinţa kinesiologiei. O simplă demonstraţie arată că ceea ce este pozitiv ori adevărat induce o întărire a tonusului muscular al corpului, iar ceea ce nu e adevărat ori negativ, fals, induce o slăbire a tonusului muscular. Pentru negativ mintea naivă, pare că răspunsul kinesiologic este pozitiv ori, respectiv fals ori adevărat. In realitate, aşa cum se întâmplă şi cu electricitatea, ceea ce există sau este adevărat are putere, iar răspunsul kinesiologic e pozitiv. Ceea ce nu are existenţă sau e fals, nu are energie ori putere. Cu alte cuvinte, nu există nimic de genul falsităţii, care să genereze slăbirea subiecţilor. Ceea ce induce acest lucru este absenţa puterii sau energiei adevărului. In mod similar, cea care face un motor „să meargă” este electricitatea. Atunci când aceasta e deconectată, motorul se opreşte. Nu există nimic de genul „non-electricităţii” care să inducă oprirea motorului. Tot ceea ce nu are o existenţă în Realitate nu este decât un produs iluzoriu al minţii şi nu are o existenţă independentă. Prin urmare, e inutil să căutăm un univers obiectiv şi independent, pentru că acest lucru nu e posibil. Tot ceea ce există, există numai ca experienţă subiectivă. O realitate independentă şi obiectivă nu poate fi nici confirmată, nici negată. Oricare dintre aceste afirmaţii constituie doar o poziţionalitate. Nimeni nu se poate sustrage subiectivităţii pure a propriei experienţe.

I: Care este scopul eului!

R: Nu se poate spune care e scopul său, ar fi doar un raţionament teleologic. Cu toate acestea, funcţia sa principală e organizată spre autoperpetuare, pentru a se menţine iluzia unui „Eu” separat, dotat cu existenţă şi unicitate proprie. În consecinţă, el este subiectul durerii, suferinţei şi fricii de moarte. Astfel, eul transmite strategiile sale de supravieţuire în multiplele expresii ale acestora, de genul acumulării, fricii de a pierde şi anxietăţii referitoare la destinul său ultim.

I: Care este cea mai importantă consecinţă a funcţiei eului?

R: Credinţa conform căreia există un „făptaş” în spatele acţiunilor, un „gânditor” în spatele gândurilor, o entitate care „simte” în spatele simţurilor. Toate acestea sunt iluzii şi consolidează credinţa că omul este o entitate separată şi distinctă, care face obiectul naşterii, morţii si karmei. Credinţa că suntem o entitate separată generează teama care, la rândul ei, consolidează toate tendinţele de supravieţuire, precum şi mecanismele fundamentale ale eului de lăcomie, dorinţă, invidie, mândrie, ură şi vinovăţie. A considera că suntem o entitate separata şi finite crează automat o dualitate bazată pe „eu” versus „non-eu”, „aici” versus „acolo”, „acum” versus „atunci”, şamd.

I: Care este, atunci, modul fundamental de autopropagare a eului?

R: Având credinţa că este o entitate separată, eul rezistă acestei iluzii bazate pe teama sa de non-existenţă. Teama sa e aceea de a ajunge la un punct final şi de a nu supravieţui în timp. Noţiunea sa de realitate este foarte limitată, iar eul nu ştie ce se află dincolo de el. Eul nu poate experimenta Infinitul şi nici cunoaşte Prezenţa subtilă care îl va înlocui. Eul se cramponează de un „eu” mic, personal, pentru că nu are nici o cunoştinţă sau experienţă conştientă a păcii şi bucuriei infinite ale marelui „Eu”, care intră în conştienta si îl înlocuieşte. Eul nu poate fi învinuit pentru ignoranţa sa. EI nu are nici o idee asupra faptului că dincolo de parametrii săi limitaţi mai există ceva. Depăşirea propriilor limite şi graniţe autoimpuse nu reprezintă un scop care să provină de la eul însuşi. Neajutat, eul nu se poate transcede pe sine şi nici nu poate dizolva propriile limite şi reţineri. El este asemenea unui trib izolat, care nu este conştient de faptul că, dincolo de el, se găseşte o întreagă lume. De obicei, membrii societăţilor primitive se referă la ei înşişi ca la „Oamenii Pământului”. Eul nu este nici rău şi nici un duşman, ci doar o iluzie care trebuie abandonată pentru a fi înlocuită de ceva mult mai bun.

I: Dacă eul este aşa cum l-aţi descris, cum anume poate surveni iluminarea?

R: Aceasta este funcţia spiritualităţii, care informează, educă, inspiră, conduce şi ajută explorarea conştiinţei dincolo de restricţiile experienţei eului. Cei care au mers mai departe pe acest drum către conştienta superioară relatează lumii descoperirile lor şi-i invită pe cei interesaţi să-i urmeze. Deşi, din punct de vedere statistic, iluminarea este destul de puţin frecventă, ea se petrece suficient de adesea pentru a exista un corp colectiv de învăţături cu o profundă influenţă asupra întregii omeniri. Fiecare fiinţă iluminată, prin propria sa radiaţie energetică recontextualizează şi extinde în linişte paradigm conştiinţei umane. Faptul că este posibilă atingerea nivelelor superioare ale conştiinţei inspiră orice cunoaştere, creând contextul general al experienţei umane. Dorinţa de progres este înăscută în toate societăţile şi culturile, atât la nivel individual, cât şi colectiv. Strădania umană e cea care crează istoria civilizaţiei, prin eforturile oamenilor de a deveni mai buni. Strădania însăşi este prezentă chiar şi în frecventele erori comise.

I: S-a spus că lumea pe care o vedem şi experimentăm constituie o proiecţie a mintii si nu are o existent independentă. Ea există numai ca percepţie. Cum poate fi explicat acest lucru?

R: Putem începe de la un exemplu simplu. Auzim că există o „problemă” în lume, ori că observatorul are o „problemă”. Este relative uşor să vedem că toate problemele există numai în mintea observatorului, ca rezultat al îmbrăţişării unui punct de vedere arbitrar. Toate „problemele” sunt produse ale minţii şi nu există în lume. Dorinţele şi alte pasiuni lumeşti, precum şi sistemele de credinţă rezultă din selectivitatea percepţiei. Examinaţi aşanumitele „semne zodiacale” şi „constelaţii” care se presupune că există pe cer. Dacă fotografiaţi cerul înstelat din timpul nopţii şi-l priviţi fără idei preconcepute, devine evident că se pot trasa unele linii arbitrare între oricare grup de puncte luminoase, astfel încât să se producă o figură familiară sau o formă geometrică. Se poate trasa conturul unui câine, unei pisici şamd. In realitate acestea nu există în spaţiu; de fapt, nimic de genul constelaţiilor nu există decât în imaginaţia observatorului. Dintr-un punct de observaţie diferit, nici una dintre constelaţiile faimoase cu nume fanteziste nu poate fi zărită.

I: De ce există atunci o asemenea pletoră de observaţii şi sisteme de credinţă eronate?

R: Limbajul crează şi defineşte modelele de gîndire şi formele care apoi sunt proiectate asupra lumii. El este un obicei antropomorfic. Vedem un copac înalt lângă unul spunem: „copacul cel mare îl sufocă pe cel mic şi îi ia lumina soarelui”. Sau spunem că a fost o furtună puternică, că respectivul copac e frumos în vreme ce acela mai mic decât el este deformat şi urât. Afirmaţiile antropomorfîce naive sunt foarte răspândite. Atunci când spunem despre ceva că este bun, vrem să spunem de fapt că dorim respectivul lucru. Când spunem despre ceva că este rău, de fapt înseamnă că nu ne place. În sine, lumea nu conţine obiecte, adverbe sau prepoziţii, nici secvenţialităţi, evenimente sau întâmplări. Chiar şi toate verbele sunt inadecvate. Nimic nu „face” o acţiune sau alta. Chiar şi substantivele sunt surse ale iluziei perceptuale, de vreme ce ele instituie o selecţie arbitrară a graniţelor şi calităţilor care au o existenţă exclusiv în mintea observatorului. Ceea ce este dificil de înţeles este că totul este total şi complet în sine şi există în propria sa identitate de sine. Nici un lucru nu există şi, chiar dacă ar putea exista, nu este numele care îi este atribuit. A spune: „acesta este un scaun” înseamnă a nega completitudinea, totalitatea si absoluta identitate de sine a tot ceea ce există. A spune: „acesta este un scaun” înseamnă a afirma că A este de fapt B. Numele, imaginea şi ideea unui scaun sunt ceva diferit de scaunul însuşi. Mintea este atrasă cu uşurinţă în capcana nominalizărilor şi convenţiilor de limbaj. Abstracţiunile reprezintă convenţii de limbaj, ele nu au o existenţă separată. Limbajul este o metaforă. Cu toţii suntem familiarizaţi cu imaginile din spatele imaginilor. Copiii adoră sa găsească figurile ascunse într-o imagine mai mare. Mintea face acest lucru în mod constant, mereu şi mereu, din obişnuinţă. Lumea perceptuală este formată din forme şi imagini familiare, ţinute laolaltă de sisteme de gândire şi energizate de emoţii. Dacă obiectul sau situaţia sunt plăcute sau urâte, temute sau admirate, considerate frumoase sau inestetice, depinde în totalitate de observator. Aceste calităţi nu există în lume; adjectivele nu au o existenţă reală. Pe măsură ce conştiinţa evoluează spre nivelele superioare, lumea îşi schimbă aparenţa şi comportamentul. Atunci când conştiinţa atinge nivelele calibrate în marjele superioare ale valorii 500, frumuseţea şi perfecţiunea lumii radiază şi devin evidente. Forma şi aparenta separaţie încep să dispară şi tot ceea ce există este văzut a fi interconectat şi continuu. Ajunşi aici, devenim martorii eternului miracol al creaţiei atemporale. Tot ceea ce există este văzut ca fiind întreg, perfect şi complet. Odată cu înţelegerea identităţii de sine, tot ceea ce există este văzut a fi de o perfecţiune absolută, în expresia esenţei sale divine. Imperfecţiunea există numai în minte. în lume nu există nici o imperfecţiune. .. Pe măsură ce nivelul conştiinţei depăşeşte valoarea 600 şi atinge nivelul 700 şi chiar nivelele superioare acestuia, lumea însăşi dispare. Există numai nemanifestatul. Manifestatul există numai ca percepţie. Realitatea absolută este ea însăşi lipsită de formă şi, prin urmare, prezentă în toate formele.

î: Poate fi cineva antrenat să atingă aceste nivele ale conştientei?

R: Aceste înţelegeri nu sunt atinse, ele se autorevelează. învăţarea spirituală nu se petrece într-o progresie lineară şi logică. Cea care deschide conştiinţa şi autoînţelegerea este mai degrabă familiaritatea cu principiile şi disciplinele spirituale. Nimic „nou” nu este învăţat ci, ceea ce există deja se prezintă ca fiind complet evident.

LEGILE – DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL(NEGATIV)


LEGILE – DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL(NEGATIV)

LEGILE – DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL(NEGATIV)

DIN TAINELE UNIVERSULUI SPIRITUAL(NEGATIV)

Prima lege care stă la baza existenţei materiei pozitive şi negative, deci şi a universului spiritual este LEGEA EMISiEl-ABSORBŢiEI. De la atom până ia spiritul uman toată gama atomilor şi întregul univers, cu toate fiinţele ce trăiesc în acest univers, trăiesc, există graţie fenomenului de emisie-absorbţie. care are valoare de lege primordială, fundamentală, a existenţei. Potrivit acestui fenomen-lege, orice existenţă, orice fiinţă trăieşte, există şi se mişcă în continuă emisie şi absorbţie de energie. Acest fenomen-lege de emisie-absorbţie este cel ce face ca orice element, orice atom, orice vietate, orice spirit să genereze un câmp magnetic, cu funcţia de a atrage sau de a respinge alte subiecte învecinate. Astfel, legat de legea emisiei-absorbţiei este legea atracţiei şi a respingerii, aceasta producându-sc datorită diferenţei de frecvenţe.

În universul spiritual negativ însă, materia negativă din care este alcătuit este în plină evoluţie, toate formele de viaţă fiind înscrise pe o curbă ascendentă în ce priveşte acumularea de energie! în cadrul acestei legi este cazul să menţionăm că din punct de vedere biologic omul (ca şi celelalte vietăţi) s-a oprit în sensul că organismul uman este la capătul evoluţiei sale, graţie evoluţiei milenare prin care a ajuns un organism complex echilibrat. Evoluţia biologică are o limită, un capăt un final. Dacă a rămas ceva care să evolueze, acesta este intelectul.

MENTALUL, activitatea psihomentală.

La acest capitol omul arc o evoluţie a sa. deschisă pentru veşnicie, menirea lui fiind să ajungă o fiinţă superioară, un mic Dumnezeu, din om să tindă să ajungă un supraom^ un zeu, parcurgând treptele mentalului, de la mentalul inferior la cel superior şi, in sfârşit, la mentalul suprem – stadiu atins de lumea opalică (divină), precum câteva din nivelele (treptele) superioare ale universului spiritual Naşte întrebarea: dacă din punct de vedere biologic evoluţia atinge nişte limite şi se opreşte, dacă însuşi mentalul în evoluţia sa va atinge treapta de Dumnezeu, este oare posibil ca evoluţia însăşi la un moment dat să stagneze? Răspunsul este afirmativ. Da! La un moment dat după ani de progres şi evoluţie, după secole, milenii încă de evoluţie aceasta se va opri. Când? Aici dăm un răspuns extrem de important, când legea “KARMEI va înceta sâ mai acţioneze. Ce este legea “karmei” sau “karma”? Potrivit acestei legi omui este silit sa duca o dublă existenţă, când pe pământ, când în universul spiritual.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Aşadar, când va dispare naşterea şi moartea, când omul va depăşi “‘normalitatea” de azi prin care este un rob încătuşat de satisfacţiile carnale şi materiale, când va trece la un alt mod de a fi, când va muri pentru plăcerile iluzorii şi va opta pentru strădania de a cultiva în el mentalul superior şi apoi va cuceri mentalul suprem, atunci când omul va epuiza cele trei trepte ale evoluţiei spirituale: PURIFICARE -ÎNNOBILARE – TRANSFIGURARE, arunci de-abia va ieşi din ciclurile obligatorii de reîncarnare, va părăsi pământul şi va rămâne definitiv la nivelul său de care aparţine în universul spiritual.

Pământul, sistemul nostru planetar, este în declin Este ştiut că oamenii de ştiinţă prevăd un sfârşit, o epuizare de energie a planetei noastre, ca şi a celorlalte, chiar o stingere lentă a soarelui. Universul spiritual (negativ) însă, cel alcătuit dintr-o substanţă superioară, activă, veşnică, va exista pentru veşnicie Singur, universul spiritual, alcătuit din materie negativa este etern, nu se va stinge niciodată, intrând treptat în ODIHNA VEŞNICA. Până atunci însă. până la acea bizară odihnă, va dăinui legea efortului

Potrivit legii efortului nu este posibila evoluţia mentalului de la sine! Acest lucru este extrem de important. Evoluţia mentalului, accesul la mentalul superior necesită efort, strădanie asiduă. Spune undeva Hristos:

“împărăţia cerurilor este a acelora ce se străduiesc şi numai cei ce depun efort ajung să o cucerească “. iar în alt loc spune: “împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru “.

Exprimare simplă şi concisă. Mentalul superior este în noi înşine, noi trebuie să-1 cultivăm prin efort; prin strădanie sistematică ajungem la el. Toate treptele de care pomeneam mai sus: purificare, înnobilare şi mai ales transfigurare, cer fiecare efort intens. Lenea, comoditatea barează evoluţia căci a ajunge “zeu” înseamnă a te înscrie în legea acumulării de energie prin muncă, efort şi veşnică activitate legată strâns în acest sens de prima lege a evoluţiei. Această lege a acumulării de energie îşi găseşte desăvârşita manifestare atât în sistemele solare, cât şi la nivelul atomilor, la nivelul materiei pozitive, perfect ilustrată de mai sus pomenitul sistem al lui Mendeleev. una din cele mai geniale descoperiri ale oamenilor de ştiinţă   In acest sistem periodic al elementelor găsim fiecare atom cu un număr specific demasă. cu un număr specific de electroni, fiecare atom ocupând o căsuţă, care reprezintă TREAPTA DE ENERGIE a fiecăruia, stadiul energetic la care se află fiecare atom. Acest tablou al lui Mendeleev, am putea spune, fără să greşim cu nimic că este un tablou al ierarhiei energiei acumulate. Perfect şi absolut valabilă formularea şi pentru universul spiritual negativ, care şi el este o ierarhie a energiilor acumulate, care au ajuns să emită lumină.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Este cazul aici să pomenim cititorului că în tradiţia ortodoxă a existat un sfânt părinte, care fiind şi el iniţiat de o entitate superioară, care a scris o lucrare intitulată: “Ierarhia cerească”. Acest luminat sfânt părinte se numea Dionisie (Pseudo) Areopagitul. Recomandăm cititorului această carte, precum şi o altă lucrare intitulată: “Numele divine”, întrucât noi suntem în deplin acord cu ideile sale de bază şi îndeosebi ai ideea că diferenţierea treptelor (în cazul ierarhiei) se face în funcţie de intensitatea energiei emanate de spint, precum şi de fiecare grupare de spirite. Această diferenţiere energetică provoacă dispunerea în spaţiu, în zone diferite, a diverselor lumi. Această ordine spaţială este rezultatul legii ierarhizării treptelor de energie şi lumină. Potrivit acestei legi a ierarhizării treptelor de energie, universul spiritual negativ îl vom găsi judicios ordonat şi organizat în spaţiu, cu trepte dispuse pe vertical în forme de brad, în vârful căruia va domina cetatea energiei şi luminii supreme: OPALUL, lumea perfectiunii divine, dătătorul de sens al întregului univers spiritual. Lumile universului spiritual negativ sunt împărţite pe mai multe trepte de energie şi lumină, care se compun din trei zone distincte, toate aflându-sc între cele două puncte cardinale ale universului spiritual: ZENITUL – polul armoniei, binelui şi sublimului, şi NADIRUL – poliul dizonanţelor, al răului al infernului, al haosului.

Legea ierarhizării.

În funcţie de stadiul atins de energia acumulată, de lumina emanată face ca universul spiritual să fie împărţit în trei zone, fiecare zonă având mai multe nivele intermediare, nivele care alcătuiesc adevăratele lumi, cu caracteristicile proprii Se naşte întrebarea: care este cauza acestor numeroase nivele, ce a determinat această ierarhie de energii şi lumini în universul spiritual negativ? Răspunsul este clar: doi factori. Primul este vârsta, adică nivelele spirituale superioare au apărut în universul spiritual înaintea nivelelor inferioare. Al doilea factor este efortul Cei mai luminoşi, încărcaţi cu mai multă energie, au fost cei mai harnici. Ca mai puţin luminoşi, cei mai palizi, au fost mai leneşi, mai comozi. Deci. ierarhizarea a fost cauzată atât de vârsta, cât mai ales de râvna cu care un spini a activat. Ierarhizarea. în esenţă, este cauzală de stadiul mentalului. Cei superiori sunt cei care au atins stadiul suprem al mentalului, cei inferiori îşi au locul la nivelele inferioare. Vom reveni.

Care este situaţia’?

Potrivit legii conservării, această ierarhie este veşnică, adică diferenţierile de lumină vor rămâne pentru eternitate, căci, urmare a legii evoluţiei, fiecare nivel evoluează, fiecare nivel este într-o continuă acumulare de energie şi lumină, astfel că în straturile inferioare vor rămâne veşnic diferenţierile, neputând fi niciodată anihilate. Deci. universul spiritual se prezintă la ora actuală sub forma unui brad şi îşi va păstra forma aceasta în vecii vecilor.

În sfârşit, cea de-a zecea lege şi ultima, se referă la modul de viaţă al celor ce au atins mentalul suprem, adică numai la nivelele superioare. Se numeşte LEGEA ECHILIBRULUI OSCILATORIU, potrivit căreia spiritele care au atins mentalul suprem, deci care au ajuns la capătul evoluţiei, au atins treapta care se numeşte NIRVANA şi care implică patru moduri de a fi. Cei care au ajuns la capătul evoluţiei mentalului realizează ceva ce nu este cunoscut de pământeni, şi anume odihna în patru moduri de a fi, ceea ce implică patru activităţi distincte, întrucât NIRVANA este echivalentă cu odihna veşnică, dar această odihnă veşnică este. în fond maxima activitate, creaţie, contemplaţie, extaz etc. Nu are sens să explicăm pentru că şi aşa nu se înţelege. Numai cei ce ei înşişi au intrat în NIRVANA, numai ei pot înţelege această ultimă lege, cea a echilibrului oscilatoriu. Recapitulăm Legile:

  1. Legea emisiei-absorbţiei
  2. Legea atracţiei
  3. Legea respingerii
  4. Legea evoluţiei
  5. Legea kannei
  6. Legea efortului
  7. Legea acumulării de energie
  8. Legea ierarhizării în spaţiu
  9. Legea conservării
  10. Legea echilibrului oscilatoriu …Sursa

Puterea de concentrare

Puterea de concentrare

Puterea de concentrare

 Forţele naturii, atunci cînd curg liber pe o arie extinsă, se mişcă cu o oarecare lentoare şi cu mai puţină putere, decît în cazul în care s-ar încorpora într-o masă oarecare şi s-ar canaliza de-a lungul unei intrări strîmte către această masă. Cursul blînd al unui rîu, cînd este barat de greutatea unor pietre sau stînci, sau a unui baraj artificial, se precipită să răzbată dincolo de ele, cu o forţă impresionantă. Razele calde ale soarelui, dacă se măresc cu ajutorul unei lentile, devin capabile să incendieze obiectele. Sunt doar două exemple de putere generată prin concentrarea forţelor. Această lege naturală poate fi, de asemenea, aplicată şi omului, în toate domeniile activităţii lui.

Concentrarea mentală constă în fixarea minţii într-o perioadă de timp prelungită, într-un punct extern sau intern. Nu poate fi vorba de concentrare, fără un ceva asupra căruia să se focalizeze razele mentale. Acest ceva trebuie să fie un singur obiect sau o idee. Multe persoane, deseori, se simt mîndre că sunt capabile să se gîndească la două lucruri deodată. Mintea nu funcţionează aşa; undele ei fluctuante sar, pur şi simplu, de la o idee la alta, cu viteza luminii. Mintea poate face numai un lucru deodată. Cine îşi imaginează că trebăluielile zilnice, ca spălatul vaselor spre exemplu, se face mult mai repede gîndind la o plajă însorită şi plină de palmieri, se înşeală pe sine.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Undele ei mentale oscilează între imagini visate în stare se trezie şi treaba pe care o fac mîinile. Atenţia acordată muncii se diminuează vertiginos, datorită constantelor întreruperi, în timp ce mîinile lucrătoare se mişcă cu o mare încetineală. Cît de bine ar fi ca, meditînd cu mintea concentrată, să ducem la bun sfîrşit munca, în timp record, fără prea multe eforturi. Cînd o persoana se află absorbită în lectură sau la un program de televiziune, acesta nu aude zgomotele din jur, nici nu îşi dă seama cînd cineva o strigă, nici nu distinge semenii care circulă prin preajmă, nici nu simte parfumul trandafirilor aflaţi în cameră. Această stare se cheamă concentrare sau o hotărîtă fixare a minţii, asupra unui singur lucru.

Efectele concentrării

Toată lumea posedă, într-o anumită măsură, facultatea de a se concentra. O practicare conştientă a acestui dat, întăreşte curenţii de gîndire, clarifică ideile şi dă la iveală o parte din imensa putere latentă a minţii. Ceea ce înainte părea ceţos şi confuz, devine deodată clar şi definitiv. Ceea ce era dificil şi complex, se vede de astă dată simplu. Concentrarea ne face capabili să muncim cu o mai mare eficacitate, să dezvoltăm un volum mai mare de muncă, în timp mai puţin şi să ne mărim propriile forţe. Concentrarea are puterea, de asemenea, de a preveni sau de a micşora problemele de senilitate.

Începînd de la treizeci de ani, celulele creierului uman mor fără să mai poată fi înlocuite, în proporţie de 10000 pe zi. Deci, a revigora şi a utiliza la propria capacitate, pe timpul degradării, mintea, este de o importanţă vitală. Cine practică concentrarea va rămîne cu o viziune mentală clară. Chirurgul îşi operează pacientul cu atenţia concentrată la maxim. O profundă absorbire în muncă îl caracterizează şi pe cercetător, inginer, arhitect sau pictor preocupat să picteze cele mai mici detalii pe pînză. În toate aceste cazuri, precizia este capitală. Aceeaşi concentrare este necesară şi în viaţa spirituală, unde aspirantul are de-a face cu forţe interne.

Pentru progrese, trebuie să dezvoltăm concentrarea, pînă la un grad înalt. Practica ei reclamă răbdare, voinţă, regularitate şi o neobosită constanţă. Nu există scurtături sau arderi de etape în viaţa spirituală. În Yoga, ca şi în alte discipline spirituale, concentrarea este primul pas către meditaţie care, la rîndul ei, conduce la experienţa Divinului. Ceea ce majoritatea oamenilor numesc meditaţie, nu este decît concentrare. Puterea minţii este dirijată şi focalizată asupra unei idei abstracte sau asupra unui simbol inspirator. Cînd toate vibraţiile gîndurilor străine s-au domolit, acela care practică concentrarea se duce direct la izvoare, ca o săgeată. Sunt multe căi care duc spre centrul oraşului. Pentru a ajunge în el, este suficient să îţi alegi una.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Nu va ajunge, în schimb, cel care le schimbă, mergînd cînd pe una, cînd pe cealaltă. Întreaga creaţie este Dumnezeu, conform cu filozofia Advaita, sau Vedanta monoistă. O intensă concentrare, în orice simbol, poate, pînă la urmă, să ducă la Realizarea lui Dumnezeu în noi. Totuşi, simbolurile abstracte, pentru că nu sunt emoţionale, cît şi simbolurile care înalţă mintea sunt mai eficiente decît cele care sunt colorate într-o nuanţă emoţională şi care, cîteodată, trag mintea în jos. Deşi mintea este controlată pe timpul concentrării, momentul în care se produce meditaţia nu se poate controla.

Cel ce se concentrează, intră în starea de meditaţie ca şi cum ar intra în somn. Meditaţia este un flux constant de gîndire Divină, dinspre Cel Suprem. Este o identificare a individului cu Dumnezeu şi experimentarea ei este asemănătoare cu curgerea uleiului dintr-un recipient în altul.

SWAMI VISHNU DEVANANDA

Era Varsatorului , Varsta de aur a Omenirii


Era Varsatorului , Varsta de aur a Omenirii

Era Varsatorului , Varsta de aur a Omenirii

Semnele trecerii in Era Varsatorului

O accentuata schimbare a climei care este pusa eronat pe seama poluarii

Fenomene climatice si meteorologice incep sa se intample acolo unde nimeni nu se asteapta. Sunt depasite recorduri istorice, iar diferentele climatice de la o perioada scurta de timp la alta sunt din ce in ce mai prezente. Schimbarile sunt cauzate in principal de schimbarile grilei si a polilor magnetici ai pamantului.

Multi cercetatori considera ca perioadele de glaciatiune sunt dictate de miscarea de precesie, iar disparitia dinozaurilor (si multe alte extinctii majore) e pusa, de catre unii pe seama trecerii de la o era astronomica la alta.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Crearea unei noi paradigme stiintifico – culturale

Este unul din principalele semne care poate fi la indemana unei abordari rationale, prin intelect. Este un semn de “incredere” (cum ar spune carcotasii) care vine sa spuna ca ne indreptam spre alte orizonturi…

In foarte multe stiinte, mai ales in lumea stiintelor reale, in special in fizica incepe sa se vorbeasca despre o noua paradigma cultural-stiintifica, radical diferita celei anterioare, desi fondata pe si in continuarea vechii paradigme….

Una din principalele caracteristici ale acestei noi paradigme consta in faptul ca ea pune mare accent pe viata interioara, pe relatia care se stabileste intre individ si exterior. Omul este considerat un co-creator al realitatii inconjuratoare. Fata de vechea paradigma ce avea la baza imaginea antica a indestructibilitatii atomului si legile fizice emise de Newton si ecuatiile matematice ale lui Laplace, care validau realitatea exterioara ca o realitate data, de neschimbat ce poate fi exprimata printr-o ecuatie matematica (ce explica intreg universul), noua paradigma vine si afirma ca ceea ce este exterior omului este un rezultat al realitatii lui interioare. Noua paradigma

– incearca sa ne spuna ca prin gandurile, starile, emotiile noastre suntem responsabili fata de cum “merge” lumea fiindca ele sunt generatoare de realitate;

  • afirma ca omul este creatorul propriei vieti, un co-creator al realitatii;
  • valideaza foarte multe informatii mostenite din vremuri foarte indepartate pe filiera spirituala in diferite culturi.

O accelerata devalorizare a informatiei scrise in avantajul informatiei transmisa prin imagini. Noua arta

Imaginea este cu mult mai puternica decat scrisul si transmite mult mai multa informatie. Ea se adreseaza pe mai multe niveluri si acceseaza mai multe niveluri din fiinta umana, in timp ce informatia scrisa se adreseaza in special intelectului.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Devalorizarea timpului…

Foarte multa lume se plange sau constata faptul ca timpul “parca” curge mai repede. Problema este dificil de abordat din cauza faptului ca noi, traind prinsi in aceasta experienta comuna numita “a fi pe pamant”, nu putem sa avem o viziune exterioara asupra valorii numita timp.

Ceasornicile noastre arata tot 24 de ore, dar nu putem fi constienti daca timpul curge mai repede sau mai lent decat acum 50 de ani. Experienta multora vine sa afirme din ce in ce mai des ca timpul se scurge mai repede. Ca experienta senzoriala colectiva este aproape imposibil sa spunem daca e adevarata sau nu aceasta perceptie, iar blocajul se datoreaza in special faptului ca o experienta la care suntem toti partasi devine o regula generalizata, un adevar pentru toata lumea. Lumea sprituala aminteste in mod frecvent ca timpul nu este o realitate, ci o iluzie, iar “curgerea” lui este perceputa in functie nivelul constiintei fiecaruia dintre noi. Fizica ultimilor 50 de ani, afirma si ea ca timpul este o realitate relativa, dictata de anumiti factori care se pot modifica oricand…

Timpul subiectiv a devenit o realitate acceptata unanim, dupa cum fizica cuantica (si nu numai) a venit sa demonstreze ca realitatea exterioara este un efect al celei interioare, o vibratie a constiintei. La fel si timpul este tot un rezultat al constiintei noastre… Timpul este o “realitate” pe care o traim diferit, de la individ la individ in functie de particularitatile fiecaruia (stare, varsta, dispozitie). Suma tuturor acestor “timpuri subiective” ofera perceptia generala asupra timpului.

Accelerarea transmiterii informatiilor

Viteza de comunicare tinde spre instant, imediat . Legat de aceasta graba a timpului se poate observa o crestere accelerata a vitezei in care informatia este comunicata. Totul la acest nivel curge mai repde. Se comunica intr-un ritm accelerat cum nu s-a intamplat niciodata in istoria cuprinsa in manualele scolare… Odata cu accelerarea vitezei de comunicare creste si ritmul intalnirilor dintre oameni, fie ca ei se intalnesc fizic, fie cu ajutorul tehnologiei :telefon, internet etc Oricum cu ajutorul tehnologiei s-a cladit ceea ce surse spirituale afirma ca se poate realiza printr-o constiinta spirituala foarte inalta. Iar drumul nostru prin aceasta dinamica accelerata a schimbarilor pe care le ”sufera” planeta si umanitatea se pare ca se indreapta spre cunoasterea posibilitatilor umane atat de sugestiv sugerat de arhetipul “Varsatorului” de cunoastere.

Raspandirea alternativei naturiste sau vegetariene

Inca un semn al trecerii de la epoca Pestilor la cea a Varsatorului de la epoca de fier la era de aur, este sugerat de cresterea numarului vegetarienilor. Era de Aur amintita de Ovidiu, poetul latin, facand referiri la Pitagora, era prin excelenta o varsta in care oamenii se hraneau cu ceea ce le oferea pamantul si traiau in armonie cu animalele. Dupa cum spune poetul: ” Pamântul însusi, slobod si neatins de grebla sau de vreun fier de plug, producea totul de la sine. Iar oamenii, multumiti cu hrana ce se facea fara osteneala cuiva, culegeau fructe de arbuzier si fragi de munte si coarne si mure agatate de tufisurile maracinoase si ghinde care cadeau din rotatul arbore a lui Jupiter”.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Procesul de individualizare

In foarte putine cuvinte procesul de individualizare este acel proces care face ca distributia puterii in cadrul societatii sa evolueze da la sistemul piramidal bazat pe caste la un sistem in care puterea se raspandeste catre toti din sistem – in functie de posibilitatea fiecaruia de a prelua puterea. Daca sistemul piramidal se exprima prin institutii puternice “milenare” sau “seculare”, procesul de individualizare are ca finalitate transformarea individului in suma “institutiilor” care ii decid viata. Distributia puterii catre cat mai multi indivizi este posibila spre final de ciclu si vorbeste clar despre un proces de individualizare. In aceste momente el este cadrul si regula desfasurarii evenimentelor pe planeta iar ritmul lui este extrem de dinamic. Si cum ciclul se afla pe sfarsit si ca un semn al totalei dezordini a vremurilor, puterea a coborat si spre “paria”. Este un semn clar ca scara valorilor este total inversata si ca toti din sistem, chiar si cei care erau cei mai de jos la inceputurile sistemului piramidal, au acces la toate privilegiile pe care le poate oferi societatea.

Potopul cu apa. Potopul cu foc. Centura fotonica

Problematica “centurii fotonice” este foarte viu dezbatuta  la momentul actual si este o sintagma ce vorbeste despre o realitate astronomica certificata si observata inca din 1961. Ea a fost denumita initial Nebuloasa Aurie  si despre ea au fost scrise multe studii.   Multe dintre acestea  sunt subiective si apeleaza la un limbaj oculto-esoteric care deseori poate crea confuzie, altele au  o tenta catastrofica care in loc sa clarifice, mai degraba creeaza haos. In Apocalipsa lui Ioan sunt doua citate  care sunt elocvente pentru ceea ce va insemna trecerea intr-o noua lume, intr-un nou pamant. De fiecare data la trecerea de la Un Ciclu Polar la altul, in eternul timp al genezei, apar un “cer” nou si un “pamant” nou. “21.1. Apoi am vazut un cer nou si un pamant nou; pentru ca cerul dintai si pamantul dintai pierisera si marea nu mai era.” “22.1 Si mi-a aratat un rau cu apa vietii, limpede ca cristalul care iesea din scaunul de domnie a lui Dumnezeu si al Mielului.”

Trecerea care ne asteapta va fi o trecere in lumina, unde dualismul zi/ noapte, bine/rau , spirit/materie va disparea. Lumina continua poate fi sugerata de sintagma “Potopul cu foc”, poate fi o consecinta a trecerii printr-o zona luminoasa a universului. Dar cu siguranta acea zona luminoasa numita centura fotonica nu poate fi decat o cauza externa pentru declansarea si existenta luminii profund spirituale amintite in Apocalipsa, cartea transformarilor si nu a cataclismelor…. Sursa

PRIVEŞTE CUM VIAŢA TA INTRĂ ÎNTR-O SPIRALĂ ASCENDENTĂ


PRIVEŞTE CUM VIAŢA TA INTRĂ ÎNTR-O SPIRALĂ ASCENDENTĂ

PRIVEŞTE CUM VIAŢA TA INTRA ÎNTR-O SPIRALĂ ASCENDENTA

Iubirea este cea mai puternică forţă din Univers.

Adevărata iubire este mai puternică decât o bombă cu hidrogen. Ea trebuie insă înţeleasă şi aplicată. Iubeşte în fiecare zi mai mult decât în ziua precedentă. Dacă nu îţi place o situaţie cu care te confrunţi, aceasta se va transforma de la sine dacă vei iubi mai mult. De fapt, iubirea are capacitatea de a transforma orice situaţie
într-una perfectă.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Ce înseamnă afirmaţia că „iubirea trebuie aplicata”?

Mai întâi de toate, înseamnă să nu mai urăşti pe nimeni şi nimic. Acest lucru sună mai uşor decât este. Câţi oameni ar ridica mâna dacă i-aş întreba dacă urăsc ceva sau pe cineva? Probabil, nu prea mulţi. în realitate, cine nu se află în starea de iubire se află automat în cea opusă, de ură sau de respingere, într-o măsură mai mare sau mai mică. Opusul iubirii poate lua multe forme. Una dintre acestea este dezaprobarea. Atunci când dezaprobi o situaţie sau pe cineva, energia negativă a dezaprobării se află în tine. Datorită unei obişnuinţe de lungă durată, tu ai ajuns să crezi că este normal să te dezaprobi singur sau să îi dezaprobi pe ceilalţi… te-ai autoconvins, chiar că această stare este sinonimă cu luciditatea şi că îţi este benefică ferindu-te de multe lucruri rele. Dacă vei examina însă lucrurile din perspectiva adevărului, vei constata că ea nu face decât să te submineze.
Cel mai bun punct de plecare pe calea iubirii este iubirea de sine. în acest scop, aprobă-te în permanenţă, orice ai face. înainte de a te culca, gândeşte-te că te aprobi pe tine însuţi; imediat după ce te trezeşti, fă acelaşi lucru.

Desigur, egoul tâu se va opune, încercând să te facă să uiţi de această decizie. Opune-i-te la rândul tău. Propune-ţi să îţi aduci în permanenţă aminte de decizia ta de a te aproba singur. În acest fel, în scurt timp vei constata că direcţia ta în viaţă se va schimba, devenind mai pozitivă. Aşa cum spuneam, aplică iubirea. Iubeşte din ce în ce mai mult. în acest scop, începe prin a te elibera de ne-iubire. Aceasta poate lua multe forme. Una dintre ele este dezaprobarea. De aceea, începe prin a elimina dezaprobarea din viaţa ta (în primul rând, cea faţă de tine; apoi şi faţă de ceilalţi). Dacă nu vei mai cultiva neiubirea, iubirea va înflori singură în viaţa ta, căci ea reprezintă
esenţa fiinţei tale.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Tu ai uitat acest lucru. Sentimentele de ne-iubire te-au făcut să uiţi că starea ta naturală de spirit este iubirea cea mai pură. Dacă le vei elimina din mintea ta, ceea ce va rămâne va fi starea ta naturala, de iubire pură. Cum poţi face acest lucru? Uşor: este o simplă decizie. Poţi renunţa la sentimentele de ne-iubire? Da, poţi. Elimină-le din viaţa ta şi descoperă-ţi esenţa plină de iubire, care nu a dispărut niciodată. De îndată ce o vei descoperi, viaţa ta se va transforma radical în bine. Altfel spus, vei intra într-o spirală ascendentă care nu se va mai încheia niciodată.

Lawrence Crane

Legea şi operarea ei


Legea şi operarea ei

Legea şi operarea ei

Legea şi operarea ei

LUMEA, şi tot ce cuprinde ea, reprezintă conştienţa condiţionată a omului concretizată. Conştienţa este cauza, precum şi substanţa întregii lumi. Spre conştienţă, astfel, trebuie să ne îndreptăm de va fi să descoperim secretul creaţiei. Cunoaşterea legii conştienţei şi metoda de operare a acestei legi îţi va permite să îţi realizezi toate dorinţele vieţii. Înzestrat cu o cunoaştere funcţională a acestei legi, îţi poţi construi şi întreţine lumea ideală. Conştienţa este singura, unica realitate – nu la figurat, ci în adevăratul sens. Această realitate poate fi asemănată, de dragul clarificării, unui izvor care se desparte în două direcţii, conştientul şi subconştientul. Pentru a opera inteligent legea conştienţei, e necesar să înţelegem relaţia dintre conştient şi subconştient. Conştientul e personal şi selectiv; subconştientul este impersonal şi neselectiv. Conştientul este tărâmul efectului; subconştientul e domeniul cauzei. Aceste două aspecte sunt diviziunile masculin şi feminin ale conştienţei. Conştientul este masculin; subconştientul este feminin. Conştientul generează idei şi imprimă aceste idei în subconştient; subconştientul primeşte ideile şi le dă formă şi expresie. Prin această lege – mai întâi concepând o idee şi apoi imprimând ideea concepută în subconştient – toate lucrurile evoluează din conştienţă; şi fără această secvenţă, nimic nu e făcut din cele ce sunt făcute. Conştientul imprimă subconştientul, în timp ce subconştientul exprimă tot ceea ce îi este imprimat.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Subconştientul nu dă naştere la idei

Subconştientul nu dă naştere la idei, ci le acceptă ca adevărate pe acelea pe care mintea conştientă le simte ca fiind adevărate şi, într-un fel numai lui cunoscut, concretizează ideile acceptate. Astfel, prin puterea lui de a imagina şi a simţi, precum şi prin libertatea lui de a alege ideea pe care să o întreţină, omul are control asupra creaţiei. Controlul asupra subconştientului se obţine prin controlul asupra ideilor şi trăirilor sale lăuntrice. Mecanismul creaţiei este ascuns în chiar adâncimile subconştientului, aspectul feminin sau pântecul creaţiei. Subconştientul transcende raţiunea şi este independent de inducţie. El contemplează o trăire lăuntrică drept fapt ce există în sine şi, pe această asumpţie, continuă să-i dea expresie. Procesul creativ începe cu o idee şi ciclul său îşi urmează cursul ca trăire lăuntrică şi se încheie cu voinţa de a acţiona.

Ideile sunt imprimate în subconştient prin intermediul trăirii lor lăuntrice. Nicio idee nu poate fi imprimată subconştientului până ce nu este trăită lăuntric, simţită, dar, odată trăită lăuntric – fie ea bună, rea sau neutră – trebuie să fie exprimată. Trăirea lăuntrică e singurul, unicul mijloc prin care ideile sunt transmise subconştientului. Astfel, cel care nu-şi controlează trăirile lăuntrice poate cu uşurinţă imprima subconştientului stări nedorite. Prin control al trăirilor lăuntrice nu se înţelege stăpânirea sau suprimarea lor, ci, mai degrabă, disciplinarea sinelui în a imagina şi întreţine numai acele trăiri care contribuie la fericirea ta. Controlul trăirilor lăuntrice este de maximă importanţă pentru o viaţă plină şi fericită. Nu întreţine o trăire lăuntrică nedorită, nici nu gândi solidar greşelii de orice fel. Nu stărui asupra imperfecţiunii tale sau a altora. A face asta înseamnă a imprima subconştientul cu aceste limitări. Ce nu vrei să ţi se facă ţie nu simţi că ţi se face nici ţie nici altuia. Aceasta e întreaga lege a unei vieţi pline şi fericite. Orice altceva este numai detaliu. Fiecare trăire lăuntrică lasă o impresie subconştientă şi, de nu e neutralizată de o trăire mai puternică de natură opusă, trebuie să se exprime. Dominanta dintre două trăiri este cea care primeşte exprimare.

Sunt sănătos e o trăire lăuntrică mai puternică decât voi fi sănătos. A simţi că voi fi înseamnă a recunoaşte că nu sunt; sunt este mai puternic decât nu sunt. Ceea ce simţi că eşti domină întotdeauna ceea ce simţi că ţi-ar plăcea să fii; astfel, pentru a fi realizată, dorinţa trebuie să fie trăită lăuntric drept o stare ce este, în loc de o stare că nu este. Senzaţia precede manifestarea şi e fundaţia pe care se sprijină întreaga manifestare. Fii atent cu stările şi trăirile tale lăuntrice, căci e o legătură indestructibilă între sentimentele tale şi lumea ta vizibilă. Trupul tău este un filtru emoţional şi poartă semnele inconfundabile ale trăirilor tale predominante. Tulburările emoţionale, în special trăirile interioare suprimate, sunt cauzele tuturor bolilor. A simţi intens în privinţa unei nedreptăţi fără a exprima acea simţire este începutul bolii – suferinţei – atât în trup cât şi în mediu. Nu întreţine sentimentul regretului sau al eşecului, căci frustrarea sau îndepărtarea de obiectivul tău duce la boală. Gândeşte intens numai la starea pe care doreşti să o realizezi. Simţind realismul stării căutate şi trăind şi acţionând cu această convingere – iată calea tuturor miracolelor aparente. Toate schimbările de expresie sunt cauzate de o schimbare afectivă. O schimbare afectivă înseamnă o schimbare a destinului. Întreaga creaţie se produce pe tărâmul subconştientului. Ceea ce trebuie să obţii, aşadar, este un control contemplativ al operaţiunii subconştientului, adică, un control al ideilor şi trăirilor tale lăuntrice.

Norocul sau întâmplarea nu sunt responsabile pentru lucrurile care ţi se întâmplă ţie, nici soarta predestinată nu e autorul şansei sau neşansei tale. Impresiunile tale subconştiente determină condiţiile lumii tale. Subconştientul nu e selectiv; este impersonal şi nepărtinitor [Fapte 10:34; Romani 2:11]. Subconştientului nu-i pasă de adevărul sau falsitatea trăirii tale lăuntrice. Acceptă întotdeauna ca adevărat ceea ce simţi tu a fi adevărat. Trăirea lăuntrică este acordul subconştientului asupra adevărului a ceea ce e declarat a fi adevărat. Datorită acestei caracteristici a subconştientului, nimic nu e cu neputinţă omului. Orice poate mintea omului concepe şi simţi a fi adevărat, subconştientul poate şi trebuie să concretizeze. Trăirile tale interioare creează tiparul după care lumea ta e modelată şi o schimbare de sentiment este o schimbare de tipar.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Subconştientul nu ratează niciodată

Subconştientul nu ratează niciodată în a exprima ceea ce a fost imprimat asupra lui. În clipa în care primeşte o impresie, începe să construiască modalităţi de expresie a ei. Acceptă trăirea lăuntrică imprimată, sentimentul tău, ca fapt ce există în sine şi imediat se pune pe treabă pentru a produce în lumea exterioară sau obiectivă, concretă, asemănarea exactă a acelei trăiri. Subconştientul niciodată nu schimbă credinţele acceptate de om. Le reprezintă până la ultimul detaliu, fie că ele sunt favorabile sau nu. Pentru a imprima subconştientului starea dorită, trebuie să-ţi asumi sentimentul pe care l-ai trăi dacă ţi-ai fi realizat deja dorinţa. Definindu-ţi obiectivul, trebuie să te preocupe numai obiectivul în sine. Modul de expresie sau dificultăţile implicite nu trebuie să le iei tu în considerare. A gândi cu pasiune la orice stare înseamnă a o imprima subconştientului. Aşadar, dacă insişti asupra dificultăţilor, piedicilor sau întârzierilor, subconştientul, prin însăşi natura sa neselectivă, acceptă sentimentul dificultăţilor şi piedicilor drept solicitare din partea ta şi continuă să le producă în lumea din jurul tău.

Subconştientul este pântecele creaţiei. Primeşte ideea asupra sa prin sentimentele omului. Nu schimbă niciodată ideea primită, dar întotdeauna îi dă formă. Aşa că, subconştientul exteriorizează ideea după chipul şi asemănarea sentimentului primit. A simţi o stare de deznădejde sau imposibilitate înseamnă a imprima subconştientul cu ideea eşecului. Deşi subconştientul serveşte cu credinţă omului, nu trebuie înţeles că relaţia este una dintre servitor şi stăpân, aşa cum s-a conceput în antichitate. Profeţii antici îl numeau sclav şi servitor al omului. Sf. Pavel l-a personificat ca „femeie” şi a spus, „Femeia trebuie să se supună bărbatului întru totul” [Efeseni 5:24, dar şi 1Corinteni 14:34, Efeseni 5:22, Coloseni 3:18, 1Petru 3:1].

Subconştientul serveşte omului, într-adevăr, şi dă loial formă trăirilor sale lăuntrice. Cu toate acestea, subconştientul are un dezgust evident pentru constrângeri şi răspunde mai degrabă la persuasiune decât la comandă; în consecinţă, se aseamănă mai mult soţiei iubitoare decât slugii. „Bărbatul este cap femeii”, Efeseni 5[:23]; poate că nu e adevărat când ne referim la relaţia pământeană a bărbatului şi a femeii, dar este adevărat în privinţa conştientului şi subconştientului, sau aspectele masculin şi feminin ale conştienţei. Misterul la care s-a referit Pavel când a scris, „Taina aceasta mare este [5:32]… Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte [5:28]… şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup [5:31]”, e pur şi simplu misterul conştienţei. Conştienţa este într-adevăr una şi de nedespărţit, dar, de dragul creaţiei, pare a fi separată în două. Aspectul conştient (obiectiv) sau masculin este cu adevărat capul şi domină aspectul subconştient (subiectiv) sau feminin. Totuşi, această conducere nu e cea a unui tiran, ci a unui iubit. Astfel, asumându-ţi trăirea care ar fi a ta dacă ai fi deja în posesia obiectivului tău, subconştientul este însufleţit în a construi asemănarea exactă a asumpţiei tale. Dorinţele tale nu sunt acceptate subconştient până ce nu îţi asumi sentimentul realismului lor, căci numai prin sentiment este acceptată subconştient o idee şi numai prin această acceptare subconştientă este exprimată vreodată.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Este mai uşor să atribui sentimentele tale evenimentelor din lumea din jurul tău decât să admiţi că aceste condiţii din lume reflectă sentimentele tale. Cu toate acestea, e veşnic adevărat că exteriorul oglindeşte înlăuntrul. „Precum înăuntru, aşa şi afară” [„Precum e sus, aşa e jos; cum e jos, aşa e sus; precum înăuntru, aşa şi afară; cum e afară, aşa e înăuntru”, „Corespondenţă”, al doilea dintre Cele Şapte Principii ale lui Hermes Trismegistul]. „Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer” [Ioan 3:27] şi „iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” [Luca 17:21]. Nimic nu vine din afară; toate lucrurile vin dinlăuntru – din subconştient. Îţi este cu neputinţă să vezi altceva decât ceea ce conştiinţa ta cuprinde. Lumea ta, în fiecare detaliu al ei, este conştienţa ta concretizată. Starea concretă poartă mărturie impresiunilor subconştiente. O schimbare a impresiunii rezultă într-o schimbare a expresiei (manifestării). Subconştientul acceptă ca adevărat ceea ce simţi tu ca adevărat şi, deoarece creaţia este rezultatul impresiunilor subconştiente, tu, prin trăirea ta lăuntrică, determini creaţia. Eşti deja ceea ce vrei să fii, iar refuzul tău de a crede aceasta este singurul motiv pentru care nu vezi lucrul acesta.

A căuta în afară ceea ce nu simţi lăuntric că eşti înseamnă a căuta în zadar, fiindcă nu găsim niciodată ceea ce vrem; găsim numai ceea ce suntem. Pe scurt, exprimi şi ai numai ceea ce eşti conştient că eşti şi ai. „Căci celui ce are i se va da [şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua”, Matei 13:12; 25:29; Marcu 4:25; Luca 8:18; 19:26]. Negând evidenţa simţurilor şi însuşindu-ţi sentimentul dorinţei împlinite – aceasta e calea împlinirii dorinţei tale. Stăpânirea autocontrolului gândurilor şi trăirilor tale interioare este cea mai de preţ realizare. Totuşi, până ce nu se obţine autocontrolul perfect, astfel încât, în ciuda aparenţelor, să simţi ceea ce vrei să simţi, foloseşte somnul şi rugăciunea pentru a te ajuta să obţii starea dorită. Acestea sunt cele două porţi spre subconştient.

Neville Goddard

Şi totuşi, cine ne influenţează karma?


Şi totuşi, cine ne influenţează karma?

Şi totuşi, cine ne influenţează karma?

Şi totuşi, cine ne influenţează karma?

Dacă aţi spus vreodată că aveţi două păreri diferite despre ceva, aţi avut dreptate. Mintea care a avut această idee a fost cea conştientă – acel mic procesor de 40 de biţi, care reprezintă baza gandirii cognitive, a identităţii personale şi a liberului arbitru. Este partea de minte care emite dorinţe şi intenţii şi, prin urmare, partea care-L face pe Dumnezeu să radă. Gluma e că acea parte de minte işi imaginează cine credem că suntem, dar ne controlează doar 5%, sau mai puţin, din viaţă. Datele arată ceea ce unii dintre noi – care au incercat să gandească pozitiv, dar au obţinut rezultate negative – au inceput să constate: faptul că vieţile noastre nu sunt controlate de dorinţele sau intenţiile noastre conştiente. Dacă nu credeţi, faceţi calculele.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Subconştientul nostru controlează ce se intamplă, 95% din timp.

Subconştientul nostru controlează ce se intamplă, 95% din timp. Prin urmare, soarta noastră se află sub controlul programelor înregistrate, sau al obiceiurilor, care au rezultat din instinctele şi percepţiile căpătate in urma experienţelor noastre de viaţă. Programele cele mai puternice şi mai influente din mintea subconştientă sunt cele care au fost inregistrate la inceput. in timpul perioadei de formare – perioada extrem de importantă intre gestaţie şi varsta de şase ani – programele fundamentale care dau formă vieţii au fost inregistrate, observandu-i şi ascultandu-i pe primii noştri educatori – părinţii, fraţii şi persoanele din comunitatea locală. Din păcate, aşa cum ne spun mereu şi psihiatrii, psihologii şi consilierii, o mare parte din ceea ce am invăţat atunci s-a bazat pe percepţii greşite, care se exprimă in prezent sub forma credinţelor limitatoare, prin intermediul cărora ne auto-sabotăm in permanenţă.

Majoritatea părinţilor nu-şi dau seama că acţiunile şi cuvintele lor sunt inregistrate, in mod continuu, de subconştientul copilului, care compilează o inregistrare a primelor experienţe de viaţă. Cand un copil mic este certat frecvent pentru că e rău, el nu inţelege nuanţa – respectiv, că este o condiţie temporară, asociată cu o faptă recentă. in schimb, mintea lui fragedă inregistrează afirmaţia ca o condiţie permanentă, care-l defineşte ca persoană. La fel se intamplă şi cu credinţele transmise, rostite sau nerostite, potrivit cărora copilul nu are merite, nu este suficient de bun sau de deştept, sau că este slab şi bolnăvicios. Aceste afirmaţii nevinovate se descarcă direct in subconştientul copilului. Deoarece rolul minţii este acela de a crea coerenţă intre programele pe care le rulează şi viaţa reală, creierul generează, in mod inconştient, reacţii comportamentale corespunzătoare (sau necorespunzătoare), care asigură respectarea adevărului percepţiilor programate. Odată dobandite, programele subconştiente işi aplică, in mod automat, percepţiile sub forma unor realităţi false, ce modelează viaţa persoanei respective.

Haideţi să aplicăm acest exemplu, unei experienţe nefericite din viaţa reală. Imaginaţi-vă că sunteţi un copil de cinci ani, care are un acces de furie in magazin, pentru că vrea o anumită jucărie. Pentru a vă potoli ieşirea, tatăl se enervează şi spune ceva ce a auzit de la părinţii lui: „Nu o meriţi!” Consideraţi că au trecut 20-30 ani şi acum sunteţi un adult in faţa unei noi slujbe, care vă va oferi o răsplată financiară extraordinară. Vă faceţi ganduri minunate despre viitor. Apoi, dintr-odată, greşiţi şi apar piedicile. Drumul către succes – care părea clar pană atunci – pare blocat acum. Ştiţi că aveţi capacitatea de a reuşi, dar brusc lucrurile iau o intorsătură nefericită şi comportamentul vostru devine nesigur şi neprofesional – lucru pe care potenţialul angajator il observă.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

„Ce se intamplă?”, vă intrebaţi. Problema este că programele subconştientului sunt in conflict cu dorinţa conştientului. Deşi conştientul este pozitiv şi plin de speranţe cu privire la oportunităţi, mesajul inregistrat de la tatăl vostru – „Nu meriţi!” – programează in mod subversiv comportamentul subconştientului. Ca şi in cazul persoanei hipnotizate, care incerca să ridice un pahar despre care i s-a spus că are o greutate de sute de kilograme, subconştientul vostru se angajează in comportamente de auto-sabotare, pentru a se asigura de faptul că realitatea este conformă cu programul – şi probabil că nici nu ştiţi că se intamplă astfel. De ce? Deoarece programele automate sunt la conducere, in timp ce mintea conştientă este preocupată de alte ganduri, cum ar fi cum să cheltuiţi venitul suplimentar. Prin urmare, atunci cand mintea conştientă este angajată in altceva, ea nu observă comportamentele automate, care sunt generate de subconştient. Şi, pentru că subconştientul se ocupă de 95% din ceea ce facem, cea mai mare parte a propriului nostru comportament este invizibil pentru noi!

De exemplu, să spunem că aveţi un prieten, Bill, pe care-l cunoaşteţi din copilărie. Cunoscandu-l bine, pe el şi familia sa, vă daţi seama că, prin comportamentul său, se aseamănă foarte mult cu tatăl lui. Apoi, intr-o zi, faceţi o remarcă intamplătoare: „Ştii ceva, Bill, eşti exact ca tatăl tău”. Bill se trage inapoi şocat, indignat că aţi putea pană şi sugera un astfel de lucru. „Cum poţi să spui ceva atat de ridicol?”, intreabă el. Gluma este că toată lumea în afară de Bill poate vedea ca purtarea lui seamănă cu cea a tatălui său. De ce? Deoarece cand Bill se angajează in programe comportamentale subconştiente, inregistrate pe cand era copil şi il observa pe tatăl lui, mintea sa conştientă este, in acelaşi timp, cufundată in ganduri. In aceste momente, programele subconştiente automate funcţionează fără a fi urmărite; prin urmare, ele sunt inconştiente.

Ca un alt exemplu cunoscut despre modul in care funcţionează comportamentul invizibil, imaginaţi-vă că sunteţi la volanul unei maşini şi in timp ce conduceţi, discutaţi animat cu un prieten aflat pe locul din dreapta. V-aţi implicat atat de mult in discuţie, incat doar mai tarziu, cand privirea revine la drum, vă daţi seama că, in ultimele cateva minute, nu aţi fost atent la şofat. Intrucat mintea conştientă era preocupată de conversaţie, maşina a fost condusă de pilotul automat al minţii subconştiente. Dacă vi s-ar cere să descrieţi ce aţi făcut in această perioadă, aţi spune: „Nu ştiu. Nu eram atent”. Aha! Asta e şi ideea. Cand mintea conştientă este ocupată, nu observăm comportamentele programate in subconştient. Nu suntem atenţi! in consecinţă, cand viaţa nu se desfăşoară aşa cum am dori, rareori recunoaştem că am contribuit la propriile dezamăgiri. Deoarece nu suntem in general conştienţi de influenţa comportamentelor subconştiente, este normal să credem că suntem victimele unor forţe externe. Din nefericire, victimizarea devine o stare care se alimentează singură. Dacă ne percepem drept victime, funcţia creierului este să manifeste acest adevăr in realitatea noastră. Ca victime, percepem că suntem neputincioşi in manifestarea intenţiilor noastre. Nimic nu este mai departe de adevăr. Baza de date a percepţiilor şi credinţelor programate in propriile minţi reprezintă un factor primar in modelarea vieţilor noastre. Vestea bună este că avem putere asupra conţinutului acestei baze de date. A deveni conştienţi de credinţele şi programarea noastră inconştientă este poarta către evoluţia spontană.

Bruce H. Lipton –  Evoluţia spontană


Detaşează-te şi abandonează-te!

Detaşează-te şi abandonează-te!

Detaşează-te şi abandonează-te!

De ce este atât de greu să ne detaşăm de emoţiile noastre negative? Motivele sunt multiple. Mai întâi de toate, emoţiile negative nu reprezintă decât vârful aisbergului. De aceea, atunci când ne enervăm sau când devenim anxioşi, emoţiile care ies la suprafaţa conştiinţei nu se compară nici pe departe cu cele care rămân ascunse în umbră. În al doilea rând, negativitatea este lipicioasă. Ea se agaţă de noi la fel de tare cum ne agăţăm noi de ea. Acesta reprezintă mecanismul ei de supravieţuire. Sentimentele cred că au dreptul de a exista. La fel ca şi noi, ele îşi justifică existenţa, oferindu-ne motive şi construindu-şi o poveste convingătoare. Cu toate acestea, nu este foarte greu să te detaşezi de negativitate. Totul este să ştii cum.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Procesul începe prin recunoaşterea sentimentelor personale, oricât de nedorite ar fi acestea, şi prin aducerea lor la suprafaţă. Am vorbit deja de acest pas. Urmează detaşarea propriu-zisă de negativitate. Acest act trebuie să fie echilibrat, întrucât noi dorim să ne asumăm responsabilitatea („Această emoţie îmi aparţine‛), dar fară a ne identifica prea tare cu ea („Această emoţie este una cu mine‚). Negativitatea nu este niciodată una cu noi dacă ne cunoaştem şinele real, care transcende umbra. De aceea, noi trebuie să considerăm orice reacţie negativă un fel de alergie sau de gripă, ceva neplăcut, dar numai pentru moment. O alergie ne aparţine, dar nu este una cu noi. O gripă ne face să ne simţim mizerabil, dar asta nu înseamnă că suntem noi înşine mizerabili. Dacă vei descoperi mai multe modalităţi de a te dezlipi de negativitate, vei deveni din ce în ce mai detaşat de ea. Următoarele afirmaţii au efecte pozitive în acest sens:

  • „Voi trece şi de această situaţie. Nu va dura de-a pururi‚.
  • „M-am mai simţit aşa şi altădată. Mă pot descurca‛.
  • „Nu mă voi simţi mai bine dacă îmi voi vărsa nervii pe altcineva‛.
  • „Nimeni nu câştigă vreodată jocul acuzaţiilor‛.
  • „Exprimarea acestor sentimente mă va conduce la regret şi la vinovăţie‛.
  • „Pot să am răbdare. Să vedem dacă reuşesc să mă liniştesc puţin‛.
  • „Nu sunt singur. Pot suna pe cineva ca să mă ajute să trec de această pasă proastă‛.
  • „Eu sunt mult mai mult decât sentimentele mele”
  • „Stările de spirit vin şi pleacă, chiar şi cele mai proaste dintre ele‛.
  • „Ştiu cum să mă centrez‛.

Dacă îţi repeţi aceste afirmaţii şi îţi cultivi credinţa în ele, vei învăţa să te descurci din ce în ce mai bine. Cum le poţi transforma în realitate? Dorindu-ţi acest lucru. Trebuie să îţi doreşti sincer să fii detaşat, centrat, răbdător şi conştient de sine. Ori de câte ori îţi manifeşti această intenţie, tu te aliniezi practic cu vibraţia detaşării. Invers, ataşamentul excesiv conduce la amplificarea negaţivităţii. Acest lucru se întâmplă atunci când gândeşti în termenii:

  • „Mă simt oribil. Nu merit acest lucru. De ce eu?‛
  • „Cineva trebuie să plătească. Nu mi-am făcut cu mâna mea acest lucru‛.
  • „Pe cine mi-aş putea descărca nervii?‛.
  • „Situaţia mă scoate din minţi‚.
  • „Nimeni nu mă poate ajuta‛.
  • „Ce aş putea face pentru a-mi distrage atenţia, astfel încât această emoţie să dispară?‛.
  • „Am nevoie de un calmant pentru a mă linişti‛.
  • „Ceilalţi ar face bine să se ferească din calea mea, căci mă simt mizerabil‛.
  • „Doresc să fiu salvat‛.
  • „Cineva mi-a copt-o‛.
  • „Trebuie să reglez chiar acum conturile‛.
  • „Nu mă pot împiedica să simt ceea ce simt. Aşa sunt eu construit‛.

Occidentalii identifică adeseori „detaşarea‛ cu fatalismul sau cu indiferenţa orientalilor. De aceea, primul pas pe care ar trebui să îl faci este să îţi redefineşti acest concept într-o manieră pozitivă. Detaşarea nu este sinonimă cu indiferenţa, ci cu dorinţa de a te elibera de negativitate.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Nu te mai judeca singur

Fiecare om trăieşte emoţiile pe care consideră că le merită. Acestea nu sunt însă neapărat cele pe care şi le-ar dori. Nici pe departe. Din păcate, oamenii maschează adeseori aceste sentimente „negative‛ sub deghizarea unora „pozitive‛. Dincolo de aceste sentimente „negative‛ (teamă, mânie, invidie, ostilitate, victimizare, plângere de milă sau agresivitate) se ascunde o imagine de sine care are nevoie de ele. Nu există doi oameni care să le folosească în exact aceeaşi manieră. Noi ne construim identităţile în felul nostru unic. Unii oameni se folosesc de teamă pentru a se motiva să depăşească anumite încercări; alţii ca să se simtă dependenţi şi victimizaţi. Unii se folosesc de mânie pentru a-i controla pe ceilalţi, în timp ce alţii se tem de ea şi nu o manifestă niciodată deschis. Sentimentul identităţii personale (al sinelui), şi implicit cel al preţuirii de sine, se ascunde însă în toate sentimentele noastre.

Orice emoţie este valabilă dintr-un anumit punct de vedere. Dacă este dublată însă de autocondamnare, ea poate deveni extrem de distructivă. Iubirea orientată greşit, distorsionată sau respinsă, a distrus vieţi. „Nu am vrut decât să fiu de folos‚ sună ca o afirmaţie pozitivă născută din afecţiune, dar de câte ori nu maschează ea o intruziune nedorită? Dacă doreşti, tu îţi poţi construi o imagine de sine lipsită de criticism. Foarte mulţi oameni îşi doresc acest lucru, şi tot atâţia experţi ne învaţă cum. Dacă emoţiile tale au efecte negative, tu nu îţi vei putea crea însă şinele dorit. Este foarte greu să te simţi bine în pielea ta atunci când emoţiile primare precum teama sau mânia te controlează. Ce este de făcut în acest caz? Aşa cum spuneam, reprimarea nu este cea mai bună soluţie, dar în mod evident nici lăsarea emoţiilor negative să îşi facă de cap. Personal, acord o mare valoare simpatiei. Dacă te poţi uita la tine, spunându-ţi: „Este în regulă. Înţeleg‚, împuşti doi iepuri dintr-un singur foc. Nu îţi mai judeci negativ emoţiile şi îţi acorzi permisiunea de a fi cel care eşti în realitate. Noi avem tendinţa să ne direcţionăm simpatia asupra altor persoane, uitând de noi înşine.

O întâlnire pe care am avut-o odată cu o tânără care a venit să îmi pună o întrebare mi-a reamintit acest lucru.

– Îi ascult tot timpul pe ceilalţi oameni, mi-a spus ea, şi mă întreb uneori dacă simpatia nu poate fi dusă prea departe.

Am rugat-o atunci să îmi spună ce se întâmplă atunci când îi ascultă pe oameni.

– Este ciudat, mi-a răspuns ea. Când mă trezesc dimineaţa, îmi ascult familia şi simpatizez cu fiecare în parte. Am făcut asta încă din copilărie. La serviciu oamenii îmi povestesc necazurile lor, întrucât ştiu că le voi răspunde cu simpatie. Mai recent, chiar şi oamenii de pe stradă, străini pe care nu i-am văzut în viaţa mea, mă opresc şi îmi povestesc ce li s-a întâmplat. Aud tot felul de poveşti.

– Şi îţi faci întotdeauna timp pentru a le oferi oamenilor simpatia ta? am întrebat-o. A dat afirmativ din cap. Nu cred că este ceva rău în asta, i-am spus. M-a privit uşurată. De fapt, am continuat, cred chiar că eşti o fiinţă cu totul remarcabilă, chiar dacă nu îţi dai seama de asta. Sunt recunoscător că exişti. Luată prin surprindere, tânăra a trăit un moment de stânjeneală. Puţini oameni în această lume pot spune că suferă de un exces de simpatie pentru semenii lor. Există însă şi o capcană, i-am spus. Simpatia este un sinonim pentru compasiune, iar acest cuvânt înseamnă „a suferi împreună cu‚. După părerea mea, aici ar trebui să tragi linia. Ţi-ai folosi în mod greşit simpatia dacă aceasta te-ar epuiza. Nu trebuie niciodată să te simţi copleşită sau la fel de rău ca persoana cu care empatizezi. Atunci când este corect aplicată, compasiunea este la fel de preţioasă pentru cel care o oferă ca şi pentru cel care are parte de ea.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

După discuţia de mai sus, m-am gândit cum am putea aplica acest principiu sinelui nostru. În interiorul fiecăruia dintre noi există o voce care ne judecă. O putem numi conştiinţă sau supraego; cert este că nu este vorba de o judecată venită din exterior. Ea acţionează independent, evaluând valoarea noastră şi a gândurilor noastre. Să spunem că ne enervăm pe nedrept pe cineva, iar apoi ne simţim vinovaţi pentru acest lucru. Vocea care ne judecă ne spune în mintea noastră: „Ai greşit. Ai intrat singur în necaz, şi meriţi acest lucru.‚ Chiar dacă astfel de cuvinte ne pot fi întrucâtva de folos, realitatea este că vocea care ne judecă suntem chiar noi; de aceea, judecata ei se îndreaptă împotriva sa. Nu există un judecător cu adevărat independent în interiorul nostru. Vocea care ne spune că am greşit sau că suntem răi nu este decât un personaj fictiv. Interesant este faptul că ea nu este niciodată capabilă de simpatie. Pentru a-şi păstra puterea asupra noastră, ea trebuie să ne intimideze.

Ce s-ar întâmpla dacă ai începe să simpatizezi cu tine însuţi? Judecătorul interior ar dispărea automat, sau şi-ar diminua puterea asupra ta. În cazul tinerei de mai sus, am intuit că aceasta nu îşi folosea în mod egoist simpatia, aşa cum procedează oamenii care îşi spun: „Când văd cât suferă altcineva, mă simt întotdeauna mai bine în ceea ce mă priveşte.‚ Dimpotrivă, ea îşi lăsa simpatia să curgă liber, fiind un canal pentru aceasta. La fel ar trebui să procedăm cu toţii, dar nu doar în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi oameni, ci şi pe noi înşine. Acest canal ne poate conduce până la Dumnezeu, în ipostaza ei cea mai înaltă, compasiunea joacă un rol vindecător. Ori de câte ori îţi oferi simpatia unei alte persoane, durerea ei este auzită de un nivel superior al conştiinţei. Nu vorbesc aici de renunţarea la nivelul obişnuit de conştiinţă, dar atunci când acesta te pedepseşte şi te face să te simţi nevrednic, înseamnă că merge prea departe. Eliberează-te de judecata care te menţine într-o concepţie îngustă de sine. În lumea spirituală a lui Dumnezeu, orice suferinţă poate fi vindecată. Simpatia deschide unul din canalele care conduc către puterile vindecătoare. De aceea, aspiră să devii un astfel de canal. Compasiunea reprezintă una din cele mai înalte bucurii ale vieţii, şi cu siguranţă cea mai pură dintre toate.

Deepak Chopra


Ceea ce cauţi, eşti deja

Ceea ce cauţi, eşti deja

Ceea ce cauţi, eşti deja

Secretul spiritual care se aplică aici este: ceea ce cauţi eşti deja. Conştienţa ta îşi are sursa în unitate, iar în loc să cauţi în afara ta, mergi la SURSĂ şi înţelege cine eşti. A căuta este un cuvânt ce se aplică adesea căii spirituale şi mulţi oameni se numesc cu mândrie căutători. Problema este că actul căutării, în sine, porneşte de la o presupunere falsă. Actul de căutare este blestemat, deoarece reprezintă o vânătoare care te duce în afara ta, nu contează că este DUMNEZEU sau bani. Căutarea productivă este atunci când laşi la o parte presupunerea de a câştiga un premiu. Începi de la tine însuşi, deoarece SINELE tău este cel care conţine toate răspunsurile.

Pentru materialismul spiritual, avem următoarele capcane:

  • Să ştii încotro mergi.
  • Să te lupţi ca să ajungi acolo.
  • Să foloseşti harta altcuiva.
  • Să lucrezi pentru a deveni mai bun.
  • Să-ţi stabileşti un orar.
  • Să nu aştepţi o minune.

Un căutător adevărat evită aceste capcane şi le aplică pe următoarele:

Să nu ştii încotro mergi.

Evoluţia spirituală este spontană, iar întâmplările importante au loc pe neaşteptat, la fel ca şi cele mărunte. Un singur cuvânt îţi poate deschide inima, iar o singură privire îţi poate spune cine eşti cu adevărat. Trezirea nu se întâmplă după un plan. Tot ce poţi să-ţi imaginezi dinainte sunt doar imagini, iar imaginile nu sunt niciodată aceleaşi, deci, lucru cu obiectivul.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Nu te lupta să ajungi acolo. Dacă la capătul drumului ar exista vreo răsplată spiritual, cum ar fi un vas cu aur sau cheia raiului, cu toţii am munci din greu pentru această recompensă. Nu primeşti un CEC, ci devii altă persoană, acelaşi lucru este adevărat şi pentru dezvoltarea spirituală, lucru ce se întâmplă în planul conştienţei, mai degrabă decât pe tărâmul fizic.

Nu urma harta altcuiva. Au fost timpuri când eram sigur că meditaţia profundă cu o mantră specială practicată continuu este cheia de a ajunge iluminare. Este nevoie de precauţie, căci dacă urmezi harta altcuiva s-ar putea să intri într-un mod fix de gândire, dar ele nu sunt acelaşi lucru cu libertatea. Trebuie adunate învăţături din toate direcţiile şi să le consideri adevărate, doar pe acelea ce duc la progresul propriu, dar să rămâi deschis la schimbările care se petrec în tine.

Nu face din asta un proiect de autoperfecţionare. Autoperfecţionarea este ceva real, dar oamenii rămân blocaţi în locuri din care pot să înveţe să iasă. Unii oameni simt că se îmbunătăţesc extraordinar atunci când li se lărgeşte conştienţa, însă este nevoie să fii foarte puternic, pentru că a te confrunta cu multe obstacole şi provocări ce te aşteaptă pe CALE. Conştienţa lărgită vine ca un preţ, acela de a-ţi abandona limitările şi pentru oricine ce se simte o victimă, aceste limitări sunt adeseori atât de rezistente încât evoluţia este foarte lentă. Este de înţeles să cauţi ajutor la nivelul la care a apărut problema.

Nu-ţi stabili termene. Sunt mulţi oameni care au renunţat la spiritualitate, pentru că nu-şi atingeau obiectivele suficient de repede. Cel mai bun mod de a evita o dezamăgire este să nu-ţi stabileşti de la început nici un termen, deşi multora li se pare că acest lucru e greu de făcut, fără să-şi piardă motivaţia. Fără îndoială disciplina are de-a face cu a-ţi aminti să meditezi regulat, să te ţii de cursuri, să citeşti cărţi care te inspiră şi să-ţi păstrezi scopul viu. Pentru a ajunge la o viaţă spirituală este nevoie să te dedici, în acest mod e mai puţin probabil să cazi pradă dezamăgirii.

Nu aştepta o minune. Nu contează cum defineşti miracolul, extazul permanent şi veşnic. Miracolul înseamnă să-l laşi pe DUMNEZEU să facă tot, el separă lumea supranaturală de această lume, aducând speranţa că într-o zi această lume supranaturală îşi va face prezenţa. Dacă poţi să eviţi capcanele materialismului spiritual, eşti mai puţin tentat să alergi după un obiectiv anume şi imposibil. Cele mai spiritualizate personalităţi din istorie nu au fost nici ele totalmente bune, dar au fost totalmente fiinţe umane, deci, au acceptat şi au iertat ş nu au judecat. Oamenii trebuie să accepte pentru totdeauna că avem o viaţă căreia fiecare dintre noi este liber să-i dea o formă, prin alegerile ce le face. Singurul lucru care va fi întotdeauna pur şi neprihănit este propria conşţienţă după ce o înţelegi. Conştienţa oferă o alternativă dincolo de conflict. Trebuie să existe altcineva care priveşte, deci, există un observator care este conştient, fără să se lase prins în fi treaz, adormit sau în stare de vis. Acest observator tăcut este cea mai simplă versiune a noastră, adică aceea care pur şi simplu este.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Ca să te recâştigi pe tine însuţi, trebuie să ajungi cât mai aproape de zero cu putinţă (observatorul tăcut). În esenţa sa, realitatea este existenţa pură, deci, întâlneşte-te pe tine însuţi acolo şi atunci vei fi capabil să creezi orice să existe. Conştiinţa EU SUNT conţine tot ce este necesar pentru a face o lume, deşi, în sine este formată din nimic altceva, decât dintr-un martor tăcut. Acest lucru este motiv de incredibilă bucurie, dacă adevăratul TU nu se află în capul tău, atunci înseamnă că ai fost eliberat la fel ca şi conştienţa însăşi, libertate ce nu are limite. Poţi crea orice, deoarece te afli în atomul creaţiei, oriunde vrea să meargă conştienţa ta, materia trebuie să o urmeze. La urma urmei, mai întâi eşti TU şi apoi universul. Toate experienţele au loc în cazanul clocotitor al CREAŢIEI. Într-un moment de trezire creierul este la fel de derutat, de bucuros, de nesigur, de stânjenit şi uluit ca şi un bebeluş ce–şi descoperă picioarele, dar la nivelul martorului acest amestec confuz este limpede ca lumina zilei: TOATE SUNT UNA.

Un punct de stabilitate mai solid este martorul tăcut. Întâlnirea cu martorul tăcut se face prin a căuta în interiorul tău, astfel:

  • Urmează curentul conştienţei.
  • Nu te împotrivi la ceea ce se întâmplă în interior.
  • Deschide-te către necunoscut.
  • Nu cenzura şi nu nega ceea ce simţi.
  • Caută să te depăşeşti.
  • Fii sincer şi spune adevărul
  • Lasă centrul fiinţei să-ţi fie casă.

Urmează cursul conştienţei.

Expresia urmează-ţi fericirea, a devenit o maximă pentru multă lume.. Uneori, conştienţa nu e acelaşi lucru cu bucuria sau fericirea. Cei mai mulţi oameni nu urmează aceste indicii. Însă, dacă îţi urmezi conştienţa, îţi dai seama că ea taie o cale prin timp şi spaţiu. Conştienţa nu se poate desfăşura, fără desfăşurarea unor evenimente exterioare, care să o oglindească. Astfel, dorinţa şi scopul sun legate, dacă îţi urmezi dorinţa, scopul se dezvăluie singur. Există un flux care leagă evenimentele separate, iar acest flux eşti tu. Însă, dacă eşti dispus să te duci unde te duce curentul, calea ta va duce, cu siguranţă, mai aproape de martorul tăcut, care se află la originea tuturor dorinţelor tale.

Nu te împotrivi la ceea ce se întâmplă în interior. Ca să cauţi cine eşti, trebuie să dai drumul imaginilor vechi pe care le ai despre tine. Faptul că îţi place sau nu de tine, nu are nici o relevanţă. Partea din noi care a găsit pacea în toate bătăliile este martorul tăcut, iar dacă ceri să te întâlneşti cu el, fii pregătit. Nu te împotrivi acestei schimbări, pentru că scapi de capcanele ego-ului şi treci la o nouă abordare a SINELUI.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Deschide-te către necunoscut. Cine crezi că eşti nu e real, ci un amestec de evenimente trecute, dorinţe şi amintiri. O nouă experienţă nu este nouă cu adevărat, ci doar o variaţiune uşoară a unor senzaţii familiare. A te deschide către necunoscut înseamnă să tai creanga pe care stau relaţiile şi rutinele noastre obişnuite. Toată această structură familiară este o carapace, necunoscutul se află în afara carapacei, iar pentru a-l întâlni trebuie să fim dispuşi să-l întâmpinăm în interiorul nostru.

Nu cenzura şi nu nea ceea ce simţi. La suprafaţă viaţa zilnică a devenit mai confortabilă decât a fost vreodată. Un creator n-ar trebui să fie nici odată blocat în felul acesta. Nu este nici o persoană cu autoritate, care să impună această reprimare, ea este în totalitate autoimpusă. Scopul nostru nu este să experimentăm numai emoţii pozitive, căci drumul spre libertate nu este prin a te simţi bine, ci prin a te simţi sincer şi adevărat faţă de tine însuţi. Trecutul nu este trecut, atâta vreme cât datoriile acestea rămân neplătite, deci, nu trebuie să revii la persoana care te-a supărat sau te-a înfuriat cu intenţia să revizuieşti modul în care s-a desfăşurat trecutul. Scopul în a scăpa de datoriile emoţionale este acela de a-ţi găsi locul în prezent. Însă fiecare sentiment ascuns şi blocat este o bucată mare de conştiinţă îngheţată. Până nu se dezgheaţă, spui doar că SUNT RĂNIT, chiar dacă refuzi să o vezi, te ţine în ghearele ei, deci, este un obstacol în plus între mine şi martorul tăcut, ce trebuie eliminat. Trebuie să acordăm timp şi atenţie, să fim conştienţi de sentimentele noastre, lăsându-le să spună ce au de spus.

Caută să te depăşeşti. Când SINELE meu este fix şi stabil, se poate şti că s-a realizat ceva pozitiv. Trebuie să căutăm să mergem dincolo de această identitate auto-creată, pentru a găsi sursa ei de energie. Martorul tăcut nu e un al doilea SINE, nu este ca un costum nou ce atârnă în dulap şi pe care poţi să-l îmbraci, astfel, înlocuind costumul ponosit cu cel nou. Martorul tăcut este o accepţie despre SINE, care se află dincolo de graniţe, este ochiul cel tăcut ce priveşte în jos. A căuta să te depăşeşti, înseamnă să-ţi dai seama, extrem de hotărât, că identitatea ta fixă este falsă, atunci când ego-ul îţi cere să vezi lumea din perspectiva sa şi mie ce-mi iese din asta, poţi să te eliberezi spunând acel eu nu mai deţine conducerea.

Fii sincer şi spune adevărul. Adevărul vă face liberi (Ioan VIII, 32), care nu a fost menit să fie un sfat practic. Deşi în spatele acestor cuvinte există o intenţie spirituală, care în esenţă spun: Tu nu te poţi elibera, dar adevărul poate să o facă. Altfel spus, adevărul are puterea să dea la o parte ceea ce este fals şi făcând acest lucru ne va elibera. Dacă vrei să te eliberezi trebuie să onorezi acest impuls. Câteva idei de eliberare:

  • Ştii că nu poţi să fii ceea ce vrea altcineva să fii, indiferent cât de mult iubeşti acea persoană.
  • Ştii că iubeşti, chiar şi atunci când este înfricoşător să o spui.
  • Ştii că lupta altcuiva nu este lupta ta.
  • Ştii că eşti mai bun decât pari.
  • Ştii ca să supravieţuieşti.
  • Ştii că trebuie să mergi pe drumul tău, indiferent de ce înseamnă.

Fiecare frază începe cu ştii, deoarece martorul tăcut este la acel nivel la care te cunoşti pe tine, indiferent de ce anume cred alţii că ştiu. Genul de adevăr care vine de la cel care ştie este calm şi nu se referă la cum se comportă alţii, ci clarifică cine eşti cu adevărat, deci, preţuieşte aceste străfulgerări şi care au fost create ca să te facă să te simţi în siguranţă şi acceptat.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Lasă centrul fiinţei tale să-ţi fie casă. În mod paradoxal, centru este peste tot, deci este spaţiu deschis ce nu are limite. În loc să te gândeşti la centrul tău, ca un punct definit, în felul în care oameni arată spre inimă, ca fiind lăcaşul sufletului, mai bine fii în centrul experienţei. Experienţa nu este un loc ci o concentrare a atenţiei, deci, poţi să trăieşti acolo în punctul nemişcat în jurul căruia se învârte totul. Nu poţi să citezi martorul tăcut, dar poţi să te plasezi aproape de el prin faptul că refuzi să te pierzi în propria ta creaţie. Când te copleşeşte ceva, sunt câţiva paşi simpli pe care te poţi sprijini şi anume:

  • – Este posibil ca această situaţie să mă zguduie, dar eu sunt mai mult decât orice situaţie.
  • – Respirăm profund şi ne concentrăm pe ceea ce simte corpul nostru.
  • – Facem un pas în spate şi ne vedem aşa cum ne-ar vedea o altă persoană, de preferinţă persoana cu care am conflictul.
  • – Ne dăm seama că emoţiile noastre sunt nişte indicii de încredere, care să ne arate ceea ce este permanent real. Ele sunt reacţii de moment şi cel mai probabil născute din rutină.
  • – Dacă suntem pe punctul de a exploda în reacţii necontrolate plecăm de acolo.

Cu toţii suntem închişi în personalităţi şi conduşi de ego-uri. Personalităţile ego sunt antrenate de rutină şi de trecut şi ele merg ca nişte motoare cu autopropulsare. Dacă poţi vedea o a doua perspectivă, care întotdeauna este calmă, alertă, detaşată, acordată dar nu copleşită, acest loc este centrul tău. Nu eşti câtuşi de puţin un loc ci o întâlnire îndeaproape cu martorul tăcut.

Propunem un exerciţiu pentru a găsi martorul tăcut.

Sinele nostru adevărat are calităţi pe care noi le experimentăm deja, în fiecare zi, deci, inteligenţa, starea de veghe,, de adaptare, de cunoaştere, ori de câte ori intră în joc una dintre aceste calităţi, trăim aproape de SINELE nostru real. Atunci când ne simţim distraşi, pierduţi, derutaţi, înfricoşaţi, împrăştiaţi sau suntem prinşi între limitele ego-ului, deci se întâmplă contrar SIELUI real. Încercaţi să vă surprindeţi într-un asemenea moment şi să ne îndepărtăm de el, aici, alegeţi o experienţă puternic negativă, de genul celor enumerate în continuare:

  • Ne înfuriem din cauza traficului.
  • Ne-am certat cu partenerul sau partenera.
  • Am avut o atitudine de împotrivire faţă de şef la serviciu.
  • Am pierdut controlul asupra copiilor.
  • Am fost înşelaţi într-o tranzacţie sau afacere.
  • Am simţit că ne-a trădat un prieten apropiat.

Atunci când simţim înţepătura furiei, jignirii, neîncrederii, suspiciunii sau trădării, să ne spunem: Aceasta este ce simte ego-ul meu şi-mi dau seama de ce, fiind foarte obişnuit cu aşa ceva. Deci, o accept, atât cât va dura. După care lăsăm sentimentul să curgă, cu toate implicaţiile sale, imaginaţi-vă ca va umplut sentimentul nostru, că se revarsă din noi, ca unda de şoc a unei explozii. Nu cronometraţi, sentimentul poate fi suficient de puternic, încât să dureze o vreme până să vrea să se extindă. După care uitându-ne la unda sentimentului ce dispare în infinit şi încercăm să vedem dacă avem vreo senzaţie din cele de mai jos:

  • O chicoteală, dorinţa de a râde de toate.
  • O ridicare din umeri, ca şi cum toată treaba n-ar fi cine ştie ce.
  • Un sentiment de calm sau pace.
  • Un oftat profund de uşurare sau de epuizare.
  • Un sentiment de eliberare sau că aţi dat drumul la ceva.
  • Ne dăm brusc seama că cealaltă persoană ar putea avea dreptate.

Acestea sunt sentimente de avertizare, care apar în noi, atunci când traversăm graniţa invizibilă dintre ego şi SINELE real. Scopul este să ajungem la frontieră, la linia de unde nevoile ego-ului încep să-şi piardă puterea. Apar după cum sunt arătate în continuare.

  • Atunci când râdeţi, dispare nevoia de a vă lua în serios.
  • Când ridicăm din umeri, dispare nevoia de a le da lucrurilor proporţii exagerate.
  • Când ne simţim calmi, dispare nevoia de a ne simţi agitaţi sau de a trăi o dramă.
  • Când putem să ne uităm la noi înşine ca şi cum am fi o altă persoană şi dispare nevoia de a fi singurul care contează.
  • Când simţim uşurare sau oboseală , dispare nevoia de a menţine stresul (semn că ne-am reconectat cu corpul, în loc să trăim în minte).
  • Când avem sentimentul că am dat drumul la ceva, dispare nevoia de răzbunare şi apare posibilitatea iertării.
  • Când ne dăm dintr-odată seama că cealaltă persoană ar putea să aibă dreptate, dispare nevoia de a judeca.

Acest exerciţiu nu va risipi, în mod miraculos, orice sentiment negativ, dar scopul lui este să ne ducă la întâlnirea îndeaproape cu SINELE nostru real. Încercându-l cu această intenţie, pe viitor vom fi surprinşi cât de uşor vă va scăpa de ghearele emoţiilor care vă controlează de ani de zile.

 Dr. DEEPAK CHOPRA

CREATORII UMBREI


Translate

Advertisements
Advertisements