Energie, Substanţă şi Spirit

…..

                ” …Aceste trei concepte sunt bine cunoscute de oameni, care au din păcate o percepţie foarte eronată asupra lor. Îndeosebi primele două le dau mari dureri de cap materialiştilor, care cred că au descoperit în ele întreaga esenţă a universului, unica explicaţie a apariţiei, devenirii şi dispariţiei sale, explicaţie cu care Dumnezeu, Fiinţa Spirituală care guvernează universul, nu poate fi de acord.

De vreme ce primii care se folosesc de aceste cuvinte, pe care le consideră premisa pe care a fost clădit universul, considerând că nu mai este nimic altceva de spus în legătură cu ele, sunt tocmai „învăţaţii voştri profesori” de geografie, ştiinţe ale naturii şi mineralogie, ne vom propune şi noi să începem tot cu aceste cuvinte, pentru a le demonstra deştepţilor profesori cât de mare este ignoranţa lor. Mai întâi de toate omul trebuie să ştie cu ce instrumente lucrează, căci numai folosirea instrumentului corect demonstrează dexteritatea maestrului. Aşadar, ce este „energia”? Ascultaţi-mă, îndeosebi voi, cei care vă pretindeţi învăţaţi şi care, după toate cercetările voastre, ajungeţi de fiecare dată în locul din care aţi plecat, care doriţi sa măsuraţi energia, considerând-o un factor universal al întregii lumi vizibile şi invizibile. Doresc să vă spun ca energia, acest cuvânt mult îndrăgit de voi, care apare pe prima pagină a tuturor manualelor voastre, nu este ceva care există independent sau în sine, ci rezultatul unui alt factor, invizibil, a cărui existenţă nu o acceptaţi. Pe scurt, doresc să încep prin a vă declara sintetic că: „Energia este o lege naturală egală cu mişcarea sau cu viaţa”. Apare imediat întrebarea: dacă lumea este alcătuită numai din substanţă şi din această expresie a energiei, cine este acela care dă un impuls energiei, pentru ca ea să se manifeste aşa cum o face şi nu altfel, influenţând întotdeauna prin forţa ei cea de-a doua premisă fundamentală a ştiinţei voastre, respectiv substanţa? Voi vedeţi o piatră rostogolindu-se la vale sau căzând de sus şi imediat trageţi concluzia: forţa care pune în mişcare piatra este gravitaţia, forţa de atracţie a pământului. Când piatra întâlneşte un obstacol dur, ea se opreşte din cădere sau din rostogolire, fiind blocată de o altă „forţă”, care acţionează diferit de prima. Dacă Eu aş fi studentul acestor „înţelepţi”, aş începe prin a-i întreba cum de s-a creat singură lumea, cum se susţine şi cum se va distruge ea, şi le-aş spune: „Domnilor! Este adevărat, Mi-aţi arătat efectele forţei; le-am verificat Eu însumi şi am constatat că premisele voastre sunt corecte, dar întrucât nu pot vedea energia, ci numai efectele ei, aş dori să ştiu ce este de fapt ea şi cum poate fi explicată”. Marii învăţaţi se vor grăbi să-Mi răspundă: „Energia este o lege a naturii fără de care aceasta nu poate exista”. „Bine, le-aş spune Eu, aveţi dreptate! Dar aş dori să ştiu: există în natură ceva care îşi stabileşte propriile sale legi? Căci voi, domnilor, nu îl recunoaşteţi pe Legiuitor, deşi încercaţi să-Mi închideţi gura cu conceptul ,legilor voastre naturale”.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Ei bine, întâmplarea face ca Eu să fiu un student care doreşte să înţeleagă în profunzime lucrurile şi care nu este satisfăcut cu jumătăţi de explicaţii, de genul celor „ştiinţifice”, pe care le aduceţi voi”. Evident, domnii cei învăţaţi se vor înfuria auzind că un student doreşte să ştie mai mult decât îi pot oferi ei, aşa că îmi vor întoarce spatele. M-aş trezi atunci nevoit să îmi caut singur calea de ieşire din acest haos ştiinţific, căci nava ştiinţei s-a împotmolit în apele puţin adânci ale „legilor naturale”. Voi vorbiţi foarte mult de „energie”, „forţe naturale”, „propulsie”, „respingere”, „gravitaţie”, „presiune”, „atracţie”, etc.

                 De aceea, vă propun să vedem ce este de fapt energia, cum se manifestă ea în natură şi cum influenţează viaţa organică şi anorganică, cine dă viaţă, ia viaţa, dar mai ales cine construieşte şi distruge, devenind astfel susţinătorul universului. Mai întâi de toate, ce este energia? Energia nu este altceva decât manifestarea perceptibilă a unui obiect care trebuie să-şi schimbe forma sau locul, din cauza unui alt obiect care îl influenţează, determinând o mişcare interioară sau exterioară a obiectului, o mărire sau o reducere a dimensiunii sale, sau chiar disoluţia acestuia. Acest impuls care determină atracţia unui obiect către un alt obiect nu este altceva decât dorinţa celui de-al doilea obiect de a scăpa de elementele din jur care îl influenţează. Altfel spus, este impulsul către inerţie, opus mişcării. Astfel, piatra doreşte să fie lăsată să se odihnească, astfel încât toate părţile ei componente, până la cel mai mic atom, să nu fie deranjate şi să nu-şi modifice dimensiunile. De aceea atunci când un alt obiect exercită o influenţă asupra pietrei, încercând să o scoată din inerţia ei confortabilă, întreaga natură interioară a acesteia opune rezistenţă. Părţile ei componente, perfect omogene până atunci, din cauza inerţiei sale, încep să se dilate sau să se contracte, adică intră într-o stare de vibraţie.

Pe scurt, din cauza rezistenţei pe care o opune obiectului care interferează cu ea, piatra nu mai este acum obiectul dur, fără viaţă, de dinainte, ci capătă viaţă. Toate elementele sale se mişcă şi vibrează. Ce se întâmplă însă atunci când un obiect inert intră într-o stare de vibraţie, sau de mişcare? Rezultatul firesc este că el renunţă la forma sa anterioară, fiind forţat să devină altceva, întrucât elementele sale nu mai sunt la fel de ferm legate ca şi înainte. Dacă forţa este suficient de puternică, ea sparge piatra, şi dacă este posibil, ea îi dizolvă complet componentele, transformând-o în praf. De aceea, se poate spune că forţa gravitaţiei, sau forţa de atracţie a pământului asupra părţilor componente ale acestuia se opune întotdeauna unei alte forţe, respectiv forţa sau impulsul de a distruge tot ceea ce există, pentru a crea apoi altceva, nou. Aşa cum se manifestă şi cum o percepe omul prin efectele ei, energia reprezintă un factor care nu se găseşte în interiorul pietrei, nici în împrejurimile acesteia, ci este determinat şi stimulat de alte elemente; ea generează schimbarea formei obiectelor şi a părţilor lor componente, dă viaţă şi ia viaţa, construieşte şi distruge, asigurând astfel permanenţa eternă printr-o nouă creaţie simultană cu distrugerea anterioară. Energia se manifestă în toate direcţiile posibile şi într-o mare varietate de forme. Factorul care stă la baza ei reprezintă o putere superioară, care în dorinţa sa de a se manifesta, devine vizibilă sub forma forţei. De aceea, nu se poate spune că energia există într-o formă independentă, aşa cum doresc să creadă savanţii voştri materialişti; ea nu este un factor vital independent, ci rezultatul a doi factori superiori, respectiv inerţia şi mişcarea. Lumea este creată, susţinută şi transformată în ceva veşnic nou numai datorită conflictului dintre aceste două principii fundamentale. Inerţia se manifestă prin substanţă, care este al doilea nume al ei. Cât despre principiul activităţii şi al vieţii, cel care acţionează asupra substanţei, acesta este spiritul, cel care stimulează producerea energiei şi care permite unitatea substanţei, fiind astfel principalul factor al vieţii. Fără spirit nu se poate vorbi de viaţă; fără viaţă nu se poate vorbi de substanţă, şi deci nici de energie, căci energia este rezultatul interacţiunii dintre cei doi factori anteriori. Dacă aceştia lipsesc, nimic nu poate exista. Am clarificat aşadar conceptul de energie sau de forţă.

Cum se manifestă energia

Putem trece acum la următorul concept, cel prin care se manifestă energia, respectiv substanţa, într-adevăr, energia nu poate exista decât acolo unde există rezistenţă. Prin unitatea componentelor sale substanţa sau materia asigură rezistenţa fizică sub forma principiului inerţiei, care se opune mişcării şi devine astfel vizibil ca forţă. Ce este, aşadar, substanţa? Oamenii de ştiinţă se vor grăbi să răspundă: „Substanţa este orice obiect înzestrat cu dimensiuni (lungime, lăţime şi înălţime)”. „Bun, dar atunci, din ce este alcătuită substanţa?” „Substanţa este alcătuită de tot ceea ce există în univers, într-o formă compactă sau dizolvată. Totalitatea elementelor de bază ale creaţiei alcătuiesc substanţa”. „Bun, dar câte feluri de substanţe există, şi cum le putem distinge sau separa unele de altele?” Oamenii de ştiinţă vor răspunde din nou: „Prin analizele noastre chimice, noi am descoperit nenumărate substanţe indisolubile (cel puţin pentru noi), care reprezintă elementele constitutive ale universului. Diferitele lor combinaţii alcătuiesc tot ceea ce putem vedea sau simţi la nivel fizic. Aceste combinaţii, sau (după cum le place lor să spună), aceşti compuşi chimici, sunt supuse anumitor legi, din care una este legea asimilării, iar alta legea respingerii”. „Dar, domnilor, aş fi Eu nevoit să le dau replica, văd că vorbiţi din nou de legi, ceea ce Mă duce din nou cu gândul la un Legiuitor”. „Prietene, Mi-ar spune ei, nu asta am vrut să spunem noi. Diferitele tipuri de substanţe au caracteristici variate, care le permit să intre în combinaţii diferite, în timp ce alte asemenea combinaţii sunt imposibile”. Văzând din nou că nu putem fi pe deplin de acord cu profesorii, vom fi nevoiţi să ne bazăm iarăşi pe noi înşine şi pe cele cinci simţuri ale noastre, punându-ne din nou întrebarea: „Ce este substanţa?”

Răspunsul simplu pe care ni-l dă inima este: „Substanţa” nu înseamnă ceva anume. Ea reprezintă doar un termen generalizat, care pune un semn de egalitate între toate lucrurile, nepermiţând nici un fel de varietate. Dacă ne-am propune să definim tot ceea ce există în universul vizibil ca fiind substanţă, ar fi imposibil să găsim o singură definiţie pentru combinaţii precum cea dintre o masă densă şi lumină, sau între un obiect solid şi unul volatil. În cel mai bun caz, putem spune că „substanţa” este reprezentată de marele spaţiu eteric care se extinde dincolo de atmosfera pământului, în care sunt prezente toate ingredientele care alcătuiesc corpurile cereşti şi atmosferele din jurul acestora. Acesta este singurul depozit universal de substanţă, din care este clădit întregul cosmos. Cât despre pământul şi atmosfera sa înconjurătoare, substanţa nu mai este „substanţă”, căci elementele sale simple sau combinate sunt supuse unor forţe superioare, precum viaţa şi mişcarea, care le silesc să îşi modifice forma, să se transforme şi să apară într-o formă nouă, ca ceva complet diferit. Substanţa pământului este supusă anumitor legi, care fac ca formele sale primitive (elementare) să nu mai fie posibile. Aceste componente individuale sunt deja atât de strâns unite întrucât alcătuiesc un ansamblu perfect unitar (o unitate în sine), opunându-se separării prin mijloace artificiale. Domnii cei învăţaţi sunt convinşi că au descoperit „legi ale naturii”, dar numai pentru că nu recunosc puterea superioară care domneşte asupra întregii creaţii şi care poate realiza orice doreşte, şi anume puterea Spiritului. Oamenii de ştiinţă nu recunosc faptele decât acolo unde natura operează prin mijloace grosiere, vizibile pentru instrumentele lor. De aceea, ei nu pot înţelege că dincolo de neîncrederea lor, există totuşi un principiu mai subtil decât toate analizele lor chimice, decât microscoapele şi telescoapele lor, decât barometrele, electrometrele, termometrele şi anemometrele lor. Ceea ce observă ei nu sunt decât nişte procese empirice care au loc în eprubetele lor, cărora le acordă o importanţă mult prea mare, fără să le înţeleagă. Refuzând să îl recunoască pe Dumnezeu, Marele Legiuitor, ei învestesc aceste substanţe cu inteligenţă, spunând: „Ele urmează numai cutare sau cutare impuls”, la fel cum procedează ei înşişi, atunci când îşi urmează impulsul materialist şi iluzia că ştiu ceva, deşi sunt orbi şi ignoranţi. Ei nu doresc să descopere adevăratul mister al naturii, şi anume corelaţia dintre materie şi spirit, manifestată în propriul lor creier, a cărui materie cenuşie – această masă materială şi vizibilă – produce rezultate spirituale, sau de propriul lor corp, al cărui metabolism le permite să se bucure de o viaţă sănătoasă.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Nu, ei nu sunt de acord cu aceasta, căci nu doresc să accepte existenţa spiritului! Aceşti domni, care nu doresc să accepte existenţa Domnului, a puterii superioare, deşi ar putea să-şi dea seama cu uşurinţă că spiritul domneşte asupra materiei observându-şi propriul corp, vorbesc de legi ale naturii care structurează energia şi materia în formele pe care le văd şi în forţele invizibile pe care le simt.

„Cât de slabi şi de subiectivi sunteţi, o, oameni orbi!”

      În ceea ce priveşte propriul lor corp, ei nu recunosc însă aceste legi ale naturii, dorind să îl controleze într-o manieră autocrată. „Cât de slabi şi de subiectivi sunteţi, o, oameni orbi!” le strigă întreaga natură, atât cea vie cât şi cea aparent moartă. „Noi existăm, într-adevăr, dar nu suntem înlănţuiţi întâmplător sau potrivit ,legilor’ voastre, ci avem drept cauză o putere superioară, atrăgându-ne şi respingându-ne reciproc în funcţie de individualitatea noastră, şi aceasta numai pentru a vă asigura vouă, scepticilor, un sejur agreabil pe această planetă, dar şi pentru a vă striga în permanenţă ceea ce – în orgoliul şi ignoranţa voastră nemăsurate – nu doriţi să auziţi: Da, existăm, dar nu în calitate de ,energie’ sau ,substanţă’ aşa cum ne priviţi voi, oameni orbi, ci în calitate de spirite. Chiar dacă suntem întemniţate într-o măsură mai mare sau mai mică, noi suntem cele care creăm formele, distrugându-le şi recreându-le în permanenţă. Mai devreme sau mai târziu, vom scăpa din acest conflict spiritualizat şi vă vom demonstra că tot ce există în natură este spirit, lucru pe care voi refuzaţi să-l înţelegeţi, cu toate revelaţiile pe care vi le oferă natura vizibilă şi invizibilă. O, oameni mândri, voi nu recunoaşteţi că ceea ce ştiţi nu înseamnă nimic! Când veţi fi în stare să exclamaţi cu toată sinceritatea că nu ştiţi absolut nimic, abia atunci veţi putea spune că aţi făcut primul pas către marea menire cu care v-a înzestrat marele Spirit, care vă tratează cu atâta compasiune şi graţie, făcând tot ce îi stă în puteri pentru a vă demonstra că el, un Spirit, nu poate da naştere unei creaţii materiale, ci numai uneia 100% spirituale!” După ce v-am explicat cât de absurde sunt ipotezele materialiste ale ştiinţei, să trecem la ceea ce ne interesează, pentru a le demonstra scepticilor (de bună credinţă) că nu există „energie” sau „substanţă”, ci numai „spirite” şi un Creator Spiritual Suprem!

       Prima întrebare pe care merită să ne-o punem este: ce anume este „spiritul” şi din ce este alcătuit el? Răspunsul la această întrebare nu este deloc uşor, dar Mă voi strădui să vă clarific această chestiune cu ajutorul unui exemplu, pentru a putea face mai uşor diferenţa între „spirit” şi „manifestarea forţei”. Să presupunem că cineva doreşte să înceapă o anumită lucrare, care, potrivit înţelegerii sale, dacă va urma unei anumite logici şi dacă va fi urmărită cu perseverenţă, ar trebui să conducă la un anumit rezultat. Pentru a o finaliza, el trebuie să conceapă mai întâi o idee, să reflecteze asupra ei şi să îşi imagineze mental toate etapele pe care va trebui să le urmeze, de la prima la ultima. După ce s-a gândit la toate, până la cele mai mici detalii, el va trebui să-şi procure instrumentele şi materialele de care are nevoie, iar apoi, sub influenţa ideii originale, va combina, va amesteca şi va prelucra aceste materiale până la obţinerea rezultatului dorit. Dacă veţi analiza acest proces, veţi constata că puterea care conduce la obţinerea rezultatului final este ideea spirituală care a stat la baza întregului proiect. Toate elementele care vor alcătui în cele din urmă proiectul realizat trebuie mai întâi impregnate cu energia acestei idei originale, pentru ca, sub influenta ei, să se combine şi să se armonizeze într-un ansamblu omogen, care nu face altceva decât să exprime ideea concepută initial. Acest proces de spiritualizare a materiei, sau de utilizare a ei pentru a-şi împlini scopurile, această trezire a elementelor spirituale care se odihnesc în interiorul materiei, subjugându-le într-un efort colectiv, reprezintă viaţa, sau axul motor al întregii maşinării. Această forţă vitală activă, care transcende toate elementele măsurabile şi nemăsurabile, este „Spiritul”. Spiritul are diferite nivele de conştiinţă, cel mai înalt fiind Eu, Creatorul unic şi Domnul întregii creaţii, în care sălăşluieşte întregul potenţial al acestei puteri. De vreme ce această putere are drept scop creaţia într-o anumită logică (logică ce apare pentru voi sub forma legilor naturii), rezultă în mod evident că dacă ceva este creat pentru a fi permanent, el nu poate fi distrus, ci numai prezervat. De aceea, această putere spirituală trebuie „să-şi găsească plăcerea” în ceea ce a creat, să se simtă apropiată de obiectul creaţiei sale, şi în ce altceva ar putea consta această „apropiere” dacă nu în iubire? Principiul invers, aversiunea, sau impulsul de a distruge obiectul creat, nu poate fi numit altfel decât ură. Rezultă deci că fiind principiul activ, creator, al vieţii nepieritoare, Spiritul Primordial (sau puterea supremă) este sinonim cu iubirea, adică, mai pe scurt, că Dumnezeu este iubire! Acolo unde există iubire nu poate exista ură, nici distrugere! Aşadar, întrucât Spiritul Suprem, manifestat de Persoana Mea ca entitate independentă şi eternă, nu poate avea alt atribut fundamental decât „iubirea”, rezultă că Eu trebuie să posed în mod automat şi toate celelalte calităţi atribuite iubirii, fără de care aceasta nu ar putea exista.

Aceste calităţi sunt: blândeţea, răbdarea, perseverenţa (sau credinţa), umilinţa şi dragostea părintească (având în vedere că tot ce am creat Eu sunt produsele Mele, deci, cum s-ar spune, copiii Mei). Mai mult, dacă un Creator doreşte să creeze ceva, El trebuie să-şi înzestreze creatura cu o scânteie din propriul Său Sine, pentru ca acesta să semene cu Creatorul său şi să fie demn de El! Altfel spus, pentru a crea toate universurile, cu sorii şi planetele lor, cu lumile minerale, vegetale şi animale, am fost nevoit să înzestrez fiecare din aceste părţi cu o scânteie din Sinele Meu, cu dorinţa de a evolua treptat şi de a se întoarce la Mine. În virtutea legii rezonanţei, potrivit căreia „elementele asemănătoare se atrag”, scânteia spirituală atrage în jurul ei anumite elemente (care îi sunt caracteristice), care se solidifică sau se condensează, căpătând volum şi formă. Spiritul capătă astfel un corp. Aceasta este maniera în care a fost creată întreaga materie, alcătuită din elemente solubile, volatile sau dense, până la cea mai dură rocă. Principalul constituent este întotdeauna spiritul, care se combină cu alte spirite de acelaşi fel sau diferite, generând mase mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puţin solide. Un exemplu plastic este apa, care reprezintă un element flexibil, cu o densitate moderată, dar care, sub influenţa focului, se transformă în vapori; invers, dacă din structura ei scapă o anumită cantitate de căldură, ea capătă aparenţa densă a gheţii.  Apa se solidifică numai prin pierderea căldurii, adică a iubirii care atrăgea particulele sale elementare. Iubirea este forţa care uneşte totul în acest univers. Ea este sinonimă cu un alt factor vital, şi anume căldura.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Când iubirea uneşte două sau mai multe spirite (sau particule spirituale), din această fuziune se naşte o stare beatifică sau o cantitate de căldură. Oriunde apare căldura, apare implicit impulsul către o stare mai bună, către o combinaţie mai subtilă, mai rafinată. Astfel se naşte cel de-al doilea factor vizibil: viaţa. Acolo unde nu există iubire, nu există nici căldură, iar unde nu există căldură, nu există viaţă! La rândul ei, fiind un produs al căldurii şi iubirii, sau al fricţiunii care se naşte datorită mişcării dintre diferitele particule spirituale întemniţate în materie, viaţa dă naştere unui alt factor al creaţiei. Oriunde există căldură, există fricţiune; invers, oriunde fricţiunea creşte, apare căldura, şi odată cu ea starea materiei se modifică. Particulele spirituale capătă alte forme, mai uşoare, mai subtile, corespunzând unei stări superioare de eliberare. Această eliberare parţială generează o stare de fericire care se manifestă prin vibraţii puternice, manifestare pe care o numim lumină! Aşadar, oriunde există iubire, există căldură; oriunde există căldură, există viaţă; şi oriunde există viaţă, există lumină! Aceştia sunt cei trei factori principali care stau la baza creaţiei, care o susţin şi fără de care nimic nu ar putea exista. Indiferent de obiectul creaţiei, unul din cei trei factori trebuie să predomine. Dacă toţi cei trei factori ar înceta să existe, nu am mai putea vorbi de creaţie, de viaţă, de căldură, ci doar de moarte, frig şi dezintegrare sau distrugere, pentru ca părţile dizolvate să se poată întoarce din nou la ciclul primordial al creaţiei. Aşadar, „energia” nu este altceva decât impulsul spiritual de a crea ceva nou din ceea ce există. Când acest impuls se manifestă în realitate, oamenii voştri de ştiinţă îl recunosc sub numele de legi ale naturii.

„Substanţa” nu este altceva decât un principiu spiritual solidificat, care şi-a pierdut cu mult timp în urmă forma primordială, căpătând o aparenţă mai solidă şi mai grosieră (aşa cum o puteţi vedea chiar pe pământul vostru), în această ipostază, ea nu mai este substanţă, ci materie. (N. Tr. Regăsim acest limbaj conceptual pretutindeni în opera lui Lorber, unde termenii de „substanţa” sau „substanţial” se refera întotdeauna la universul subtil (astral), în timp ce termenul de „materie” se referă la universul fizic.). Influenţa celor puternici asupra, celor slabi, a celor mari asupra celor mici, generează dezintegrarea acesteia, eliberând spiritele întemniţate în ea şi deschizându-le calea către nivelele superioare de existenţă. Această diviziune, generată ca urmare a influenţei reciproce a obiectelor create unele asupra celorlalte, se manifestă sub ochii voştri sub forma „vieţii” – marea lege naturală a „naşterii şi a morţii”. Prin puterea sa de dizolvare, moartea reprezintă principiul complementar al vieţii, care permite intrarea în marele joc al creaţiei urmată de ieşirea din joc şi renaşterea într-o formă superioară, în acest fel, elementele spirituale parcurg drumul înapoi, către Mine, proces numit evoluţie. De aceea, ceea ce savanţii voştri numesc legi ale naturii (care nu fac altceva decât să urmeze voinţa Mea), nu sunt în realitate decât o viaţă spirituală, care depăşeşte cu mult – ce-i drept – tot ceea ce pot înţelege la ora actuală aceşti savanţi. De altfel, tocmai din acest motiv, pentru că Principiul spiritual refuză să se supună voinţei lor şi nu acceptă să devină monopolul lor exclusiv, ei au decis să-l conteste cu totul. Pentru ei nu există Dumnezeu, nu poate fi vorba de un Legiuitor, deşi vorbesc de legi ale naturii. Mai mult, conform teoriei lor materialiste, „substanţa” este cea care îşi creează propriile legi, dovedindu-se astfel o substanţă inteligentă! Pentru ştiinţă, legile nu reprezintă altceva decât o „necesitate”, care face ca tot ce există în univers să se dizolve în elemente substanţiale şi să-şi reînceapă ciclul mecanic. Conform acestei viziuni, nu se poate vorbi de o evoluţie ascendentă, ci numai de o stagnare eternă.  Dacă aceşti savanţi se mulţumesc să se transforme, după disoluţia finală, în oxigen, carbon sau azot, ori alte elemente măsurabile sau nemăsurabile, personal, Eu nu am nimic împotrivă. Le-aş putea chiar îndeplini dorinţa, obligându-i să înoate în supa cosmică timp de câteva milioane de ani, în atmosfera unei planete sau alta.

Chiar şi aşa, mai devreme sau mai târziu tot va veni ziua în care conştiinţa dinlăuntrul lor se va trezi din această stare de vis, simţind nevoia să se manifeste, dar atunci, calea de la o particulă de aer la un suflet uman va fi mult mai lentă şi mai dureroasă! Până acum, am ţinut cont de liberul lor arbitru şi i-am lăsat să facă ce vor. Culmea este că atunci când se confruntă ei înşişi cu disoluţia „finală” pe care au proclamat-o toată viaţa cu atâta sânge rece, cei mai mulţi dintre ei doresc să retragă tot ce au scris de-a lungul vieţii, renunţând la imaginea dezolantă pe care au prezentat-o lumii şi pe care au încercat s-o impună şi altora. Din păcate, această retragere nu mai este posibilă acum! Dacă nu ar exista iubirea şi compasiunea Mea nelimitată, aş fi nevoit să Mă port altfel cu aceşti copii neascultători. Din fericire pentru ei, Eu Mă port precum omul care vede şi care îl iartă pe orbul care a intrat din greşeală în el, chiar dacă l-a doborât la pământ. Căci orbul nu ştie ce a făcut. Spiritul este omniprezent, oricât de mult s-ar opune filosofii şi savanţii voştri. Fără spirit nu ar putea exista nici creaţie, nici soarele de pe cer, nici viaţa, aşa cum o ştiţi! Elementul spiritual este cel care dăruieşte viaţa şi impulsul de a se mişca formelor rigide şi moarte ale materiei, îndemnând toate creaturile să se bucure şi să aspire către Spiritul suprem, către iubirea personificată, către Mine. Fără spirit nu ar exista iubire, şi ce ar fi viaţa fără iubire? Doar un haos, o natură rece, fără nici un principiu care să încălzească, să aline, să lumineze! Chiar şi viaţa voastră pământească, ce ar fi ea fără iubire? Ce sentiment cunoaşteţi voi mai presus de iubire? De ce vi se pare natura atât de frumoasă şi de încântătoare? De ce trezeşte muzica în voi sentimente atât de exaltate şi de sublime? Ce anume inspiră şi încălzeşte sărmana inimă care suferă şi plânge? Venite din sferele spirituale invizibile, razele iubirii pătrund în natura voastră materială şi vă impulsionează să vă căutaţi unii pe alţii, să vă mângâiaţi reciproc, să vă îmbrăţişaţi, pentru a simţi astfel bătaia inimii celuilalt, care, la fel ca şi a voastră, reprezintă un imn de slavă închinat frumuseţii şi sfinţeniei. Ce ar fi întreaga voastră lume vizibilă dacă nu ar exista această punte spirituală care uneşte toate fiinţele vii, care face legătura voastră cu Mine, care vă atrage către Mine, şi pe Mine către voi? Ce aţi fi voi fără iubire?

Acest sentiment beatific şi sacru este singurul care vă poate conduce dincolo de limitele universului vostru fizic, dincolo de stele, acolo unde vă aşteaptă, în starea sa perfectă de beatitudine şi pace eternă, Cel care v-a dăruit o scânteie din propriul Său Sine şi care nu doreşte altceva decât ca voi să înţelegeţi că fără iubire, lumea ar fi fost creată în zadar! Priviţi această lume ca pe un spectacol spiritual, în care spiritele, unite în mii de forme, cântă împreună acelaşi imn de slavă: „Dumnezeu este iubire!”, indiferent dacă este vorba de o rază de lumină provenită de la o stea îndepărtată sau de viermele care se târăşte la picioarele voastre. Da, eu sunt „Iubire”, Eu sunt „Spiritul” care a creat totul şi care susţine totul prin iubirea Sa. Eu sunt Dumnezeu, Cel care a coborât cândva la voi, pe acest mic pământ, pentru a-şi realiza cea mai mare dintre lucrările iubirii şi smereniei Sale. Da, Eu sunt Dumnezeu, Cel care, deşi Spirit Atotputernic, nu doreşte să fie singur în creaţia Sa. Eu sunt acel Dumnezeu care doreşte să fie un Părinte şi să-şi vadă copiii în jurul Său, dispuşi să-i acorde iubirea lor necondiţionată, cu toată puterea Lui absolută! Acesta este motivul pentru care nu încetez să vă reamintesc continuu acelaşi mesaj: „Nu vă uitaţi originea! Voi sunteţi fiinţele create de Mine, deci scântei spirituale! Urmăriţi prin acţiunile voastre să deveniţi demni de Mine, pentru a fi din nou copiii Mei!” Acesta este mesajul pe care vi-l strigă toate cerurile şi toate profunzimile creaţiei Mele, ca să-l puteţi auzi oriunde v-aţi afla: „Iubiţi-l pe Dumnezeu mai presus de orice! Căci El este Iubire, El ne-a creat pe toţi pentru a iubi – şi numai pentru a iubi! Urmăriţi să deveniţi la fel ca El, pentru ca mesajul Lui să nu fie irosit!” Acest apel răsună pretutindeni. Treziţi în inimile voastre sentimentul iubirii, încântaţi-L pe Tatăl cu iubirea voastră, inclusiv faţă de semenii voştri. Aceasta este dorinţa Tatălui vostru! ” – SECRETELE VIEȚII

Gottfried Mayerhofer

Credinţă, Încredere şi Siguranţă