Asediul marilor corporaţii care distrug lumea

Asediul marilor corporaţii care distrug lumea

Dr.Călin Georgescu

        Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile existente de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc.
Domeniul economic este condus de Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşire economică şi la dezastru ecologic în multe locuri din lume.
În loc de politici economice serioase, românilor li se oferă pâine şi circ: să cumperi marfa altora şi să crezi că trăieşti bine. Totul, pe un fond de sărăcie şi decădere morală fără precedent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu 25% faţă de 1990, iar numărul cărților cu 85%. Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea precară şi lipsa de viitor a României în actuala situaţie.
România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naţionale şi transformarea ţării într-un teren de vânătoare economică (masacrarea faunei cu acte mai mult sau mai puţin în regulă este un capitol la fel de trist). România trebuie să găsească o poziţie de echilibru între forţele geopolitice globale şi să înveţe să negocieze cu puterile lumii, având ca ancoră doar interesul naţional. Putem să spunem, fără teama de a greși, că destabilizarea prezentă a Ucrainei prin proteste violente dirijate este pe punctul de a declanșa un nou Război Rece între Rusia și SUA. Un „război ascuns” mocnește deja în Asia, între China şi principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare ca un no man’s land, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei.

Iată de ce, mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri respectaţi pe plan internaţional, capabili să întărească statalitatea României şi să găsească alte surse de finanţare decât vânzarea pe nimic a bogăţiilor naturale şi activelor naţiei. În prezent, ţara se află într-o situaţie atât de jalnică încât sunt aplaudate chiar şi investiţiile „europene” în gropi de gunoi, pompos numite „sistem integrat de management al deşeurilor”, amenajate în satele cele mai pitoreşti şi cu mare potenţial agro-turistic (vezi cazul comunei Fărcaşa din judeţul Maramureş). În sectorul forestier nu se mai vinde mobilă, ci buştean direct din pădure.
Ceea ce s-a întâmplat la Pungeşti este relevant pentru asaltul marilor corporaţii. Statul apără o corporaţie împotriva propriilor săi cetăţeni. Corporaţia Chevron încalcă voinţa unei comunităţi locale din judeţul Vaslui, care nu vrea explorarea gazelor de şist, fără ca statul să intervină. Ba din contră, statul îşi loveşte proprii cetăţeni. Oamenii sunt bătuţi în curţile lor. Este mai rău decât într-un război împotriva unei puteri străine! La Pungeşti, câteva luni, statul îşi terorizează cetăţenii care nu se pleacă în faţa interesului celor fără de ţară. A luat cumva UE poziţie faţă de această încălcare flagrantă a celor mai importante drepturi ale omului?
Jandarmii îşi apără salariul şi job-ul, dar înainte de asta, trebuie să-şi apere ţara căreia i-au jurat credinţă. Ce fel de oameni lucrează astăzi în Jandarmerie?

Ce-ar mai fi de spus aici?

Nimic, doar că este o acţiune criminală fără precedent. Apoi afacerea Bechtel, controversatul proiect de pseudoautostradă: pentru 50 de km, statul român a plătit 1 miliard de euro, de câteva zeci de ori mai mult decât ar fi fost normal, fără a mai vorbi de calitatea slabă a lucrării – practic, de fapt, nu s-a construit. Şi asta a fost posibil numai cu concursul lacheilor din politica românească, pe care chiar şi americanii îi dezaprobă dar, desigur, se folosesc de ei.
Să nu uităm asediul FMI asupra României. „Terminator”-ul a fost chemat de semănătorii de neghină – nimeni alţii decât fariseii actuali proveniţi din fosta burghezie proletară – pasămite, ca să salveze ţara. Ştim însă bine că nu poţi lăsa ţara pe mâna unor creditori care, nicăieri în lume, nu au vreun proiect pozitiv. Dimpotrivă, au înrobit toate ţările pe unde au călcat. Dar FMI-ul nu este o fatalitate.
Președintele Rafael Correa al Ecuadorului, o mică republică din America Latină, a avut curajul să întrerupă acordurile cu FMI-ul şi Banca Mondială, salvând țara de la o ruină programată. Acțiunile curajoase ale președintelui Correa au fost apreciate în întreaga lume, Ecuadorul fiind în prezent o țară respectată, în plin avânt economic. Ceea ce, evident, nu-i cazul României.
Țara noastră are nevoie de un sistem financiar care să-i aparţină, de o politică monetară care să răspundă nevoilor specifice şi de o politică fiscală dictată de realităţile noastre. În țara noastră se moare efectiv de foame, bătrânii sunt umiliți, copiii nu au viitor, pământul este vândut străinilor, iar credința strămoșească este călcată în picioare – iată realitatea! Iar dezastrul este băgat sub preș. Se dau cifre, care mai de care mai umflate. Una sunt cifrele, alta economia reală! De pildă, se tot scrie că am ieșit din criză. Cum să iasă din criză statul român, când cheltuielile cu bunurile şi serviciile au atins în 2013 nivelul din 2008, când se arunca cu bani în stânga şi în dreapta? Cheltuielile bugetului general consolidat cu bunuri şi servicii au atins în 2013 nivelul de 6,2% din PIB (38,6 mld. lei) – sărind de pragul de 6% din PIB pe care nu-l mai atinseseră dinainte de criză. Astfel, aceste cheltuieli ale statului s-au apropiat de cele din 2008, când au însemnat 6,5% din PIB (33,2 mld.). Doar minciună și triumfalism în cifrele vehiculate de presa aservită! Mai grav: aceste cifre sunt transmise și publicațiilor internaționale.

România nu va prospera decât prin introducerea disciplinei financiare.

Astăzi, România este o ţară în faliment care trăieşte pe datorie.
Economia extractivă
România se află sub dictatura marilor corporaţii fără patrie. Străinii exploatează ţara cu ajutorul vasalilor autohtoni (nu-i pot numi români, pentru că nu dau dovadă de românism).
Întrebarea este în cât timp va rămâne România fără resurse. Când nota de plată pentru extragerea lor va fi prea mare, atunci mina de aur care este astăzi România va fi închisă şi abandonată. Şi atunci românii vor realiza ce au pierdut. „Celui care a pierdut totul îi mai rămâne patria”, spunea Jean Jaurès. Suntem exact în acest punct. Dacă ne deşteptăm şi înţelegem cu adevărat chemarea din Imnul Naţional, mai avem şanse, chiar mari, de revigorare.
Pe plan economic, este nevoie de măsuri pentru a pune în valoare avantajele competitive reale de care mai dispune România, prin consolidarea capitalului naţional, întărirea regimului proprietăţii, încurajarea iniţiativei antreprenoriale, identificarea unor noi resurse de dezvoltare, inclusiv prin parteneriate public-privat, sprijinirea formulelor asociative „la firul ierbii” pentru crearea de locuri de muncă stabile şi bine remunerate şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Aceasta înseamnă o economie civică, moleculară, care ţine cont de faptul că prosperitatea unei naţiuni depinde de prosperitatea fiecărui individ în parte. Cu alte cuvinte, nu am nevoie de 5 moguli în agricultură, ci de 500.000 de ţărani viguroşi care să dezvolte o ţară întreagă. Nu am nevoie de o economie extractivă cum este acum, în care doar se vând resursele naturale şi activele existente. Dacă îţi vinzi tot ce ai în casă, unde ajungi, cum mai trăieşti? Este nevoie să produci, deci întrebarea care ar trebui pusă fiecărui român este: ce ştii să faci?
Un proiect minier sănătos nu înseamnă să vindem resursele pe nimic, ci să folosim noi resursele – asta înseamnă proiect valabil. Prin noi înşine!

Mina de la Roşia Montană se poate deschide şi exploata numai de către România, apelând la tehnologia clasică şi prietenoasă cu mediul, dând de lucru la toată lumea printr-o investiţie de numai 100 de milioane de Euro. Dar se vrea aşa ceva?
S-a vorbit mult despre reforma statului, a clasei politice. După 25 de ani, există impresia că se urmăreşte doar o redistribuire a puterii şi dobândirea de avantaje pentru cei care o deţin. Acum, mai mult ca oricând, este nevoie de un dialog real, de conciliere naţională. Dar aceasta înseamnă respect şi voinţa sinceră de a ajunge la un consens rezonabil. Solidaritatea nu se clădeşte la ordin, ci din convingerea că soluţiile propuse sunt bune pentru ţară şi pentru oamenii ei.

Criza ca oportunitate: schimbarea paradigmei

Criza actuală nu este o simplă criză de creştere, după a cărei depăşire ne vom putea întoarce, uşuraţi, la vechile obiceiuri.
Criza actuală este una de sistem, marcând sfârşitul unui model de economie şi de societate: capitalismul neoliberal bazat pe practici monopoliste şi financiar-speculative, sprijinit de o cultură a excesului şi hiperindividualismului. Este un model inaugurat în anii ’80 de Margaret Thatcher în Marea Britanie şi de Ronald Reagan în Statele Unite.
Criza actuală marchează un moment de cotitură, împărţind istoria în perioada dinaintea ei şi cea de după ea.
Tentaţia de a minimaliza importanţa crizei şi de a nega nevoia unei schimbări de paradigmă economică şi culturală există şi este de înţeles. Oamenii politici gândesc şi acţionează, cel mai adesea, în termeni de administrare curentă, între limitele temporale ale unui mandat. Principala (dacă nu cumva chiar singura) lor preocupare este, acum, ieşirea din criză.
Nu vom putea, însă, ieşi cu adevărat din criză decât după ce ne va fi clar modelul de economie şi, în plan mai larg, de societate a viitorului. Fără un model clar de dezvoltare sustenabilă nu vom ieşi cu adevărat din criză, pentru că vom reveni iar şi iar în mediul toxic care a declanşat-o.
În România, ordinea economică şi politică postcomunistă s-a construit amatoristic, în afara unei arhitecturi morale şi în lipsa unor standarde riguroase de competenţă. România a urmat un model de dezvoltare în mod clar nesustenabilă. Au fost încălcate atât normele tradiţionale ale chibzuinţei româneşti, cât şi fundamentele economiei şi politicii dintr-un stat civilizat, dreptatea şi profesionalismul.
Pentru a contracara entropia resurselor economice şi sociale, epuizarea ultimelor rezerve de energie şi de optimism, pentru a opri distrugerea valorilor şi a tradiţiilor noastre sănătoase, se impun măsuri hotărâte.

Acum, când un sistem falimentar chiar a dat faliment, avem o şansă istorică să schimbăm paradigma.
Sintagma „schimbarea paradigmei“ implică:
– schimbarea radicală a termenilor în care au loc dezbaterile privitoare la economie în România;
– adoptarea unor practici economice şi sociale bazate pe dezvoltarea durabilă;
– strategii distributiste de diseminare a proprietăţii productive, cu rădăcini în gândirea economică a lui Ion Mihalache, Virgil Madgearu, G.K. Chesterton şi Hilaire Belloc, dar adaptate noii economii practicate deja în ţările occidentale avansate (SUA, Marea Britanie, Danemarca, Canada, cu precădere în regiunea Quebec etc.).
„A schimba paradigma” mai implică o a treia cale între „capitalismul cleptocratic” autohton şi „capitalismul dezastrelor”, de sorginte neoliberală.
Nu păşim în necunoscut, nici nu o luăm din nou pe drumul utopiei şi al experimentului; păşim pe calea sigură a competenţei şi a omeniei, a întrajutorării şi a reciprocităţii, cu un obiectiv clar în faţă: propăşirea ţării şi împlinirea omului ca persoană, în toate laturile vieţii sociale şi economice.
Economia României care va rezulta în urma schimbării de paradigmă va fi complet diferită de cea dinaintea crizei.
În mod cert, o tranziţie va avea loc. Ea poate fi relativ lină sau extrem de dură. Dacă vom elimina barierele care-i stau în cale, tranziţia va fi relativ uşoară. Dacă vom prefera să folosim toate resursele care ne stau la îndemână pentru a mai cârpi actualul sistem falimentar, nu va mai putea fi evitată o catastrofă.
La nivel european, se recunoaşte că toate modelele de până acum au erodat capitalul natural. Singura soluţie este dezvoltarea durabilă sau, mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie să se facă prin epuizarea resurselor, ci la niveluri şi în ritmuri care să permită regenerarea acestora. Populaţia lumii creşte cu 1% pe an, dar capitalul natural scade cu 1% an. Două treimi din ecosistemele lumii sunt utilizate nesustenabil. Schimbările climatice exercită o presiune în plus. Trei miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 2 USD/zi. 20% din ceea ce se produce pe planetă ajunge la doar 7% din populaţie.

Criza actuală este o criză de sistem, ea va continua mult timp de acum înainte, până la schimbarea profundă a paradigmei economice mondiale. Consumul de resurse este problema pe termen scurt şi lung a omenirii. Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse. Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuției albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima țară unde aceste insecte excepționale aproape că au dispărut.
Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru ceea ce numim resurse strategice, adică apa şi hrana, dar şi energia verde. Or, România deţine, sau mai deţine încă, posibilităţi importante de utilizare a acestor resurse. Știm ce urmează; întrebarea este dacă suntem pregătiţi să întâmpinăm acest val al schimbării. În politica românească post-decembristă lipseşte cu desăvârşire o viziune pe termen lung. Lipseşte harta viitorului. Dacă România ar înţelege ce şansă uriaşă are în plină criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru refacerea ei, ci şi pentru a ocupa o poziţie de lider imbatabil, cel puţin în zona balcanică. Am putea restaura dreptatea socială, apăra suveranitatea ţării şi conserva tradiţiile neamului românesc. Să nu uităm că România nu este o ţară oarecare. Noi, românii, suntem mai mult decât un popor, suntem o civilizaţie!

Războiul nevăzut
Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri pe unica sa planetă. După ce a „îmblânzit” natura, omul este supus acum manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi, mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a controla mintea victimei. Discutăm azi de un război dus la nivelul minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală, care au creat şi mențin în continuare criza. Lăcomia marii finanțe a produs actuala instabilitate economică şi socială. Marile corporaţii nu au nevoie de minţi libere, ci de roboței care, motivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase, se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte”. Personal, sfidez corectitudinea politică de toate culorile.
Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, vândută sub nume precum Perrier, San Pellegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului – accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?!
Cea mai mare manipulare este înfăptuită de marile trusturi din industria alimentară şi farmaceutică, dar și de sistemul tradițional de educație, încremenit în desuetudine. Alimentele sunt oferite spre cumpărare fără să se țină cont de efectul lor asupra sănătăţii iar, la rândul lui, sistemul de sănătate tratează fără să țină cont de alimente. Nutriţia este pe ultimul loc în preocupările omului modern, dar şi la facultăţile de medicină. Foarte puţini dintre noi cred că de aici se pot trage cele mai multe dintre bolile cunoscute, că există un sistem ascuns, bine pus la punct, pentru ca noi să ne cumpărăm boala şi apoi să credem că ne putem redobândi pseudo-sănătatea cumpărând iar medicamente sau proceduri costisitoare. Medicina a devenit echivalentă cu termenul „medicament”, iar tratarea bolii a devenit o industrie.
În general, nu ne facem timp să citim nici eticheta alimentelor, nici prospectul medicamentelor. Dacă, însă, le citim, constatăm că foarte puține dintre substanţele constituente sunt naturale şi integrale. Restul aduc cu cele sintetizate în laboratorul de chimie. Aflată în ghearele Big Pharma şi ale industriei producătoare de aparatură medicală, medicina modernă ne dictează cum să ne reparăm, nu cum să ne vindecăm. Cum să tratăm boala, nu cum să o prevenim. Medicina preventivă şi politicile publice cu măsuri de promovare a sănătății nu sunt o prioritate pentru guverne şi, cu atât mai puțin, pentru corporații. Or, intervenţiile medicale sunt necesare și binevenite în caz de accidente sau în situaţii de urgență similare – ele însă ar trebui să rămână așa cum arată şi numele lor: soluţii extraordinare.
În România, cetăţeanul este stăpânit prin frică şi foame. Ne este frică pentru că nu mai avem credinţă adevărată. Când ne rugăm şi cerem ca Dumnezeu să ne „dea” miracole confundăm credinţa cu magia. Fără muncă asiduă şi jertfă nu-ţi poţi lua zborul către orizontul Demnităţii! Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală! De acest fapt s-a profitat după ’89 şi așa s-a perpetuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce consuma, e bine. Burta plină stă mai presus de libertate!

Acum, în România se trăieşte sub imperiul fricii. Când nu rămâi ferm în credinţa sfântă în Hristos se naşte un gol prin care pătrunde groaza de moarte. Și atunci omul devine „resursă umană”, un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii. Alimentele procesate industrial conțin substanţe care acționează subtil asupra sistemului nervos, imitând efectul drogurilor. Omul care mănâncă produse concentrate artificial devine dependent: în căutarea plăcerii, mănâncă tot timpul fără să se hrănească. Mintea, sufletul și inima îi devin captive. Mintea trebuie să fie însă liberă, critică şi independentă, iar inima să bată în ritmul dragostei pentru aproapele nostru.
Sistemul educațional de stat contribuie și el din plin la încătușarea minții şi a spiritului. După ce sunt școliți conform prejudecăților cultivate de adulți, denumite eufemistic programe naționale, elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească sau să acționeze în alt mod decât cel pe care l-au impus formatorii lor…
În aceşti 25 de ani, am văzut în România doar promovarea malignă a incompetenţei. O perioadă în care sufletul românesc a fost trecut prin sabie.
Se impune urgent reprofesionalizarea României şi restabilirea valorilor morale ireproșabile, de care, în istoria sa, poporul nostru a făcut dovadă prin fapte.
Marile corporaţii conduc lumea, ascund realitatea şi subminează viitorul, făcând să nu mai existe lideri politici decât în puţine ţări de pe glob. Iar lumea însăşi este dominată de lăcomie şi trufie şi nu este în stare să recunoască adevărul. Şi lumea va mai avea de suferit până la refacerea ei totală. Acum, fiecare al patrulea om spune „mi-e frică” şi fiecare al patrulea „mi-e foame”. Primul provine din pătura mijlocie, iar celălalt din cea de jos. Imaginea noului mileniu este execrabilă. Iar lumea arată aşa cum este şi mintea noastră.

Exploatarea omului de către om s-a transformat în manipularea omului de către om. Totul se face doar spre profitul acţionarilor care nu figurează în niciun registru. Petrolul este astăzi scump şi se ştie că doar energia verde poate să fie şansa omenirii în viitor. În ciuda acestui fapt, subvenţiile pentru petrol sunt de 400 de miliarde pe an, iar cele pentru energia verde de 60 de miliarde pe an.
Poporul român nu înghite lăcomia şi hoţia. Suntem urmaşii marelui rege Decebal şi ai eroului istoriei noastre Mihai Viteazu, un sfânt al neamului. Oculta vânzatorilor de ţară va apune, pentru că se vor sfâşia între ei. România profundă există, iar fluviul credinţei strămoşeşti curge liniştit şi este aducător de speranţă şi îndârjire în lupta pentru apărarea gliei străbune.
Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului sunt doar instituţii care deservesc pe acţionarii lor, angajând personal în cea mai mare parte ticăloşi, care răspunde orbeşte unei singure comenzi: îndatorează ţările slabe şi apoi cumpără totul pe nimic. Problema resurselor este tema principală pe termen scurt, mediu şi lung a omenirii. Dacă eşti slab, eşti cumpărat pe nimic, iar clasa politică românească a vândut ţara pe mărgele de plastic. Nimeni nu te poate umili în lumea asta fără minimul tău accept.
Întrebarea este de fapt, într-o asemenea penurie de resurse, ce răspuns se va da? Răspunsul este: fiecare îşi va juca securitatea naţională.
Asta se şi face, de fapt, în acest moment, în spatele cancelariilor. Fiecare chiar îşi joacă securitatea naţională! De ce? Pentru că ştie că nu mai sunt resurse şi ştie că în zona lui 2020, în toate ţările va fi o criză teribila de hrană şi de apă. Teribilă! De fapt, asta va fi marea criză a lumii.
Toate lucrurile ne sunt permise, numai că nu toate ne sunt şi de folos. Ştim asta de la Sfântul Apostol Pavel. Tot ceea ce facem trece prin conştiinţa noastră, făcându-ne responsabili. Dacă simţurile o iau razna, cădem în patimă, în lăcomie. Când ţi-e sete, nu iei însă toată fântâna ca să o bei, umpli o galeată – şi nici găleata nu o bei toată, iei o cană şi bei doar o cană de apă. Nu e permis să fii atât de lacom încât să seci fântâna pentru că ţi-a fost ţie sete! Întreaga lume este presată de lăcomie – de ce să fim şi noi?
Dacă acum, cand vorbim noi, s-ar opri toată producţia de textile, de îmbrăcăminte, vă asigur că următoarele trei generaţii vor avea cu ce se îmbrăca. Fără să se mai producă nimic, nimic! Aici s-a ajuns cu lăcomia şi cu risipa…
Cel mai important lucru este responsabilitatea, responsabilitatea noastră, a tuturor.

Supremaţia politicului
În România de azi nu există lideri, există doar deţinători de putere. Aceşti deţinători de putere nu folosesc puterea pentru ţară, ci exclusiv pentru grupurile mafiote din care fac parte, adică pentru partidele politice. Noi ne-am pierdut comuniunea iubirii şi, în mod egal, verticalitatea. Supremaţia politicului în România este un semn al pierderii orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica rămâne singura armă de apărare. A avut loc o corupere a conştiinţei – iar asta este cel mai grav. Dar neamul rămâne credincios idealurilor nobile strămoşeşti, va renaşte din această cenuşă a lăcomiei, în care se zbate azi şi care i-a sugrumat viaţa.
Suveranitatea politicului este exagerată în această ţară şi a dus la pierderea orientării creştine. Omul şi-a pierdut nădejdea în mântuire şi vede în politică singura cale de mântuire socială. Este greşit! Nu-ţi face semnul crucii înainte de a şti că poţi să duci povara ei pe umerii tăi!

Politicul şi gândirea în perspectivă
Mediul politic românesc nu pare încă pasionat de gândirea în perspectivă. Din această cauză, apare percepţia că, pentru un politician costul de a face ceva este mai mare decât acela de a nu face nimic.
Până la urmă, esenţial este să avem mai mult profesionalism în tot ce facem. Algoritmul este relativ simplu: pornind de la o viziune strategică asumată la nivel naţional, trecem la elaborarea unor politici publice coerente, iar de aici, la programe de lucru concrete, cu precizarea măsurilor şi resurselor necesare, care se concretizează în final în elaborarea şi implementarea proiectelor necesare, de ordinul miilor.
Dacă ai gândi strategic viitorul ţării nu ar trebui să ai şomaj deloc.

Pierderea verticalităţii
Ne-am uitat tradiţiile şi de unde am venit. Suntem vânduţi corporaţiilor, care vor doar să cheltuieşti, fără să înţelegi de ce. Au cumpărat conştiinţa omului cu 1 kg de făină şi de orez şi cu 1 litru de ulei. Oamenii nu mai au exemple tari de virtute şi atunci îşi iau lumea în cap. Nu există un proiect comun, ci doar planuri individuale. Fiecare pentru el. Pierderea verticalităţii vine din lipsa noastră de dragoste faţă de pământul nostru şi din neînţelegerea rostului neamului românesc.
Spre exemplu, SUA au transmis că investitorii americani vor veni în România numai dacă se va semna un nou acord cu FMI şi va fi votată o legislaţie permisivă pentru exploatarea gazelor de şist. Cât tupeu trebuie să ai ca să faci o asemenea declaraţie? Şi câtă slugărnicie ca să o accepţi?
Dar „brazii se frâng, nu se îndoiesc”, spunea un erou al neamului, Ion Gavrilă Ogoranu.
Eu zic că românii nu vor sta îndărătul gratiilor până ce bătrâneţea şi rutina vor pune stăpânire pe ei, iar vitejia va rămâne amintire şi dorinţă neîmplinită.
Pentru menţinerea verticalităţii, familia este fundamentală. Or, aici s-a săpat adânc, pentru distrugerea ei. Peste 2 milioane de români lucrează în afara ţării şi trimit bani acasă. Dar acasă au rămas familii distruse, divorţurile s-au înmulţit peste măsură, ca şi copiii abandonaţi şi oamenii bolnavi sufleteşte şi moraliceşte.
Educaţia mamei în duhul credinţei şi al dragostei de neam face mai mult decât instruirea armatei. Mamele noastre au fost printre cei mai puternici eroi ai ţării. Mamele creştine, mucenicii din închisori şi eroii de prin munţi au ţinut verticalitatea neamului. Eroii noştri martiri ar trebui canonizaţi, declaraţi sfinţi, începând cu Mihai Viteazu, Valeriu Gafencu şi Arsenie Boca. Apoi ar trebui oprite avorturile şi scoasă în afara legii manifestarea publică a homosexualităţii şi orice propagandă în favoarea ei. Sunt condiţii nenegociabile, dacă vrem să ne mai păstrăm verticalitatea ca oameni şi trăinicia ca neam.

Criza de încredere
Statul nu pune în practică ce spune el însuşi sau ce spune legea. Prin urmare, încrederea în instituţiile statului este zero. Dacă ai o lege, îţi mai trebuie una care să o pună în aplicare. Cum să ai încredere în cineva care te fură şi te umileşte permanent? În România, politicul stăpâneşte bine arta manipulării şi a dezinformării, pentru a se menţine la putere. Se schimbă doar politicienii, ei între ei, pentru că în spate au acelaşi scop necreştinesc şi anticreştin.
Iar efectele se văd nu doar în sărăcia şi umilinţa trăite de români în ţară, ci şi în afara ţării. De multă vreme, „român” este în Occident un calificativ depreciativ şi nu denumirea unui neam demn de stimă.
Supremaţia politicului este în România un semn de pierdere a orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica a devenit un fel de mântuire socială.
Compromisul în gândire şi vorbă, nepăsarea în faptă au deschis drum liber absurdului în societatea românească. Este dreapta răsplată a creştinilor care nu au putut să fie ori să rămână creştini. Dacă românul ar sta la rând să facă fapte bune aşa cum stă la rând la sfintele moaşte ar fi bine. Dar nu se întâmplă astfel!
Nu-ţi face semnul crucii înainte de a fi sigur că poţi purta povara ei pe umerii tăi!

Suveranitatea naţională
Suveranitatea României trebuie trăită constant de fiecare român în parte. Iar de interesul naţional al ţării noastre trebuie să se ţină cont şi să fie respectat de orice ţară sau popor din lumea asta, aşa cum şi noi avem datoria morală să facem la fel.
Anticiparea ne stă la îndemână, aşa că înainte de orice vorbă sau acţiune subiectivă, trebuie gândit de o mie de ori dacă este în interesul naţional, adică al nostrum, al tuturor. În acest loc, al interesului naţional, trebuie să ne găsim în orice moment al vieţii, chiar dacă nu ne-am plăcut sau înţeles întotdeauna. Un conducător de ţară patriot şi înţelept nu este cel care pe timpul mandatului său duce bătălii permanente, şi acelea perdante, ci este cel care menţine pacea şi buna înţelegere pentru ca ţara să se poată dezvolta şi să-şi întărească suveranitatea. Trăim într-o lume în care tema principală trebuie să fie o cooperare internaţională din ce în ce mai largă şi în care buna vecinătate trebuie cultivată şi întărită, ca semn de respect şi civilizaţie.
Din păcate, în ţara noastră lacheismul este la putere, iar politicienii şi pseudotehnocraţii de serviciu sunt mai neoconi decât neoconservatorii din SUA şi mai globalişti decât înşişi conducătorii multinaţionalelor. Economia reală nu poate fi însă manipulată cu vorbe, iar pentru politica internaţională unipolară bat deja clopotele. Vremea în care mintea va fi liberă, critică şi independentă se apropie, aşa cum este aproape şi vremea când România va fi ţara noastră, nu a altora, şi va fi un stat naţional unitar modern, respectat şi onorat, pentru ceea ce face, de toată lumea. Iar noi, poporul român, cel drept şi creştin ortodox, nu vom dansa după lălăiala oricărui lăutar, ci după glasul sufletului nostru, care de peste două mii de ani, stă de veghe şi de strajă în apărarea şi spre lauda pământului pe care ni l-a dat Dumnezeu.

Relaţia noastră cu oricare construcţie supranaţională trebuie să respecte interesul naţional. Naţionalistul român al secolului XXI trebuie să respingă orice proiect globalist unipolar care va încerca să-şi exporte ideologia şi să controleze resursele globale, în timp ce ignoră sau distruge de-a binelea diferenţele culturale şi naţionale. Nicio entitate naţională sau supranaţională nu are voie să predice ce este bun sau rău, să stârnească prin intrigi şi operaţiuni secrete ura între comunităţi diferite etnic sau cultural ori să folosească forţa militară, economică şi mediatică pentru a-şi promova interesele egoiste.

Renaşterea speranţei şi a încrederii
România va ocupa, sunt sigur, locul care i se cuvine, de factor care contează în politica lumii. Noi, ca popor, trebuie să fim uniţi „în cuget şi simţiri”, să ne dorim libertatea de acţiune, care nu exclude să ne avem bine cu toată lumea. Trebuie să ştim însă ce vrem: unde dorim să ajungem şi ce mijloace avem pentru a atinge scopurile pe care ni le-am propus. Aceasta este o decizie fermă, politică şi profesională.
Prădătorii care au condus ţara ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el. Pe ei nu-i interesează decât prezentul, să poată fura acum, când mintea este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt făcuți, nu născuți. Ei sunt omul nou, creat înainte de ’89. Sunt niște mutanți, o altă specie!
Asistăm la o disoluţie totală a ţării. Iar intelectualii păstrează o tăcere complice. Rar găseşti un intelectual integru. Mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot.
Politicienii, ca şi intelectualii, caută „să vorbească frumos” ca să nu deranjeze, toți vor să fie politic corecţi. Oameni buni, nu mai priviți la culoarea cenușie ca la un simbol al cumințeniei, este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde sunt incinerate libertatea şi viitorul neamului românesc. Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

Nădejdea să ne fie ancora în viaţă!
A fi descendent dintr-un popor de eroi şi de martiri nu poate decât să dea încredere în viitor. Sunt oameni pregătiţi în această ţară să facă istorie şi nu spectacol ieftin. Noi nu suntem urmaşii Romei, dar suntem urmaşii lui Decebal şi ai lui Mihai Viteazu, şi ai lui Ştefan cel Sfânt, şi ai martirilor Brâncoveni.
Cum vrem să fim cunoscuţi în istoria lumii? Ca un popor letargic sau ca o naţie de viteji şi oameni drepţi? Depinde de noi şi de atitudinea noastră, de grija faţă de aproapele nostru. La ora actuală, în ţară este un soi de văicăreală cronicizată. Trebuie făcută diferenţa între văicăreală şi atitudine. Toţi se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloșia clasei politice, dar nu ies în stradă, unindu-se pentru schimbare. Prostiei şi aroganței celor care conduc pentru simplul fapt că sunt membri de partid trebuie să li se pună, hotărât, opreliște. Nu puneţi, ne îndeamnă Mântuitorul, petic de postav nou la haina veche, pentru că se rupe, şi nici vin nou în burduf vechi, pentru că se crapă. Schimbarea, ca să fie efectivă, trebuie să fie totală.
Virtuţile poporului român, ale celor care formează talpa ţării, sunt mult mai înalte şi, în acelaşi timp, cu adevărat patriotice şi naţionale în comparaţie cu cele ale clasei politice conducătoare. Iar conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii. Să luăm aminte, vremea refacerii se apropie!
Speranţa este mare numai pentru cel ce are credinţa mare. Chiar dacă hoţii şi impostorii par astăzi de neînvins, greu de înlăturat, chiar dacă par că sporesc zilnic în putere, chiar dacă avem impresia că a dispărut credinţa, viitorul României va fi demn şi luminos, pentru că pe dedesubtul viiturii rău mirositoare de acum curge fluviul credinţei strămoşeşti în Hristos cel Viu şi Biruitor. Trebuie doar să îndrăznim!

Libertatea minţii, libertatea persoanei
Competiţia minţilor din Occident a fost transformată în România într-o cursă nebună după profit. Societatea s-a transformat într-una de consum, supusă unei manipulări masive. S-a înlocuit ştiinţa cu miturile şi s-a pledat pentru libertate fără responsabilitate, spre a acoperi fraudele. Sub toga câtorva profeţi din ţară se ascund frauda şi manipularea cea mare.
România nu este o ţară liberă atâta timp cât presa, în cea mai mare parte, este dirijată. Mulţi şi-au vândut, pentru 30 de arginţi, şi sufletul, şi ţara.
Dacă vrei să-i înveţi pe oameni să fie liberi, învaţă-i o meserie. Or, în România nu mai sunt meseriaşi, sunt doar afacerişti.

Nevoia faptelor
Cel mai important lucru nu sunt vorbele, sunt faptele; nu sunt valorile, sunt tot faptele şi precizia matematică cu care poţi să pui în aplicare ceea ce spui, să transpui planurile în fapte.
În trecutul nostru au fost oameni care au ştiut să sufere şi chiar să moară pentru ideile lor şi pentru ţară. Trebuie să facem şi noi la fel! Să înţelegem o dată pentru totdeauna că dacă aşteptăm cu mâinile încrucişate să facă altcineva ceea ce e de făcut, să pună umărul mereu altcineva decât noi, nu se va întâmpla niciodată nimic. Să facem noi ceea ce ne priveşte pe noi: pentru noi, prin noi înşine. Acesta este mesajul meu! Construcţia unei ţări începe cu ceea ce ştiu să facă tinerii, cu lucruri pe care astăzi foarte puţini le mai fac – şi mă refer la cultura şi la civilizaţia românească din zona tradiţională, rurală şi agrară. Concret, trebuie reconstruită gospodăria ţărănească – nu bio, bio este un termen inventat de experţii în manipulare, ci gospodăria ţărănească tradiţională românească. Cu ea se poate cuceri lumea.

Ce este „reacţia la stres” şi cum conduce ea la boli majore?