A-ţi construi templul interior – o muncă de mare importanţă

A-ţi construi templul interior - o muncă de mare importanţă

   Ce-am putea adăuga, dragi fraţi şi surori ? În această mică conferinţă, sunt prea multe lucruri esenţiale. Da, esenţiale, vedeţi. Dar se pot totuşi adăuga (şi altele) pentru a ajuta, pentru a uşura munca discipolului. Şi este lucrul de care mă îngrijesc mereu: cum să vă uşurez, cum să vă ajut. Aşa că am să mă opresc asupra muncii esenţiale pe care discipolii o executau în Misterele vechiului Egipt.

Munca era aceeaşi şi în celelalte (Mistere) – în Tibet, în India, în Caldeea, în Babilon – şi chiar la kabbalişti. Forma exterioară era diferită, metodele erau puţin diferite, dar munca în profunzime era esenţialmente aceeaşi. Acum, desigur, că ceea ce am să vă revelez nu va privi pe toată lumea, ci doar pe cei care au această sete, această dorinţă de a se perfecţiona, de a se elibera. Ceilalţi vor continua să facă experienţe, să încerce diferite lucruri, să se ardă, să sufere, să înveţe, să se ridice, să cadă din nou, până când vor înţelege şi ei că sunt pe cale să-şi piardă timpul, forţele inutil.

Aceste făpturi se bazează doar pe latura vegetativă, pe latura instinctivă, pe latura biologică – pentru că noi toţi am venit pe Pământ pentru a mânca, a bea, a munci, a aduce pe lume copii – deci pe această latură, pentru care Naturii i-au trebuit mii de ani ca să o pună la punct, (aceste fiinţe) neştiind că ceea ce am reuşit, ceea ce am obţinut, după milioane de ani de efort (să dezvoltăm cutare sau cutare capacitate, cutare şi cutare posibilitate, cutare şi cutare simţ, pentru a ne putea descurca, pentru a putea lucra, pentru a putea mânca şi bea şi a fi sănătoşi) că acesta deci este doar un mijloc şi nu scopul existenţei. Trebuia mers până aici, era indispensabil, era necesar, dar nu pentru a rămâne veşnic aici şi a continua să rămâi la acest nivel pur vegetativ. Şi 9/10 din omenire s-au oprit aici.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Privind, studiind, trăind, văzând că întreaga lume e construită aşa: să mănânce, să bea, să respire, să trăiască, să procreeze, să muncească şi aşa mai departe, ei au găsit acest lucru ideal şi au luat (drept scop) mijlocul la care natura ne-a adus nu ca să ne oprim la el, ci ca să mergem mai departe: datorită acestor mijloace, acestor posibilităţi – biologice, fizice, fiziologice, anatomice – să putem merge mult mai departe, mult mai departe, mult mai departe, să atingem regiuni celeste.

Şi acest lucru foarte puţini oameni l-au văzut: că în inteligenţa cosmică, scopul nu este mijlocul. Acolo unde au ajuns oamenii, unde a ajuns întreaga omenire, ei consideră că sunt deja “puşi la punct” împlinţi. Au posibilităţi şi mijloace anatomice, fiziologice, biologice formidabile, dar splendoarea, perfecţiunea, latura ideală a vieţii nu se poate realiza rămânând doar la această latura în calitatea ei de mijloc (de instrument).

Trebuie deci să o utilizăm ca pe o bază, ca pe un mijloc, dar să nu rămânem la el. Să putem deci să folosim toate mijloacele, toate posibilităţile pe care ni le-a dat natura după milioane de ani de eforturi şi lucrări, să le putem utiliza pentru a obţine alte lucruri, care sunt mult mai îndepărtate, mult mai celeste, mai minunate, mai luminoase. Şi la acest lucru foarte puţini oameni au ajuns. Foarte puţini au văzut, au înţeles, au simţit că adevărata viaţă nu este cea biologică, nu este viaţa pur instinctivă.

Că există ceva, un lucru în slujba căruia trebuie pusă această viaţă pe care am obţinut-o, trebuie pusă la treabă, ca să ne ducă mult mai sus. Altfel, nu putem merge mai departe, fără aceste achiziţii pe care le-am obţinut în milioane de ani de eforturi.

Iniţiaţii, marii Maeştri

Care sunt, aşadar, făpturile care au ajuns să înţeleagă că există ceva mai mult de făcut, de realizat, ceva mult, mult, mult mai celest ? Sunt Iniţiaţii, sunt marii Maeştri. Ei au văzut, şi-au dat seama, au înţeles şi atunci ne-au dat mijloace şi polibilităţi pentru a obţine, pentru a realiza, pentru a trăi, pentru a concretiza această viaţă sublimă.

Bineînţeles că în această privinţă sunt prea multe lucruri de spus. Pentru că dacă noi cunoaştem acest lucru, ştim că viaţa vegetativă, viaţa biologică trebuie să fie luată doar ca un mijloc pentru a ajunge la scop, dar fără a cunoaşte relaţiile, măsura, raporturile, corespondenţele şi aşa mai departe, ne putem face foarte mult rău. Şi de aceea avem nevoie de un Maestru, de un Instructor care să ne poată învăţa, prezenta lucrurile cum trebuie, pentru a ne putea folosi capacităţile fizice, materiale, anatomice, punându-le în slujba unui alt ideal, care este celest.

Aşadar, dacă nu există un ghid, un Instructor, aaa…, atunci ne putem face foarte mult rău, pentru că vom perturba multe lucruri, vom exagera multe lucruri, vom pune în contradicţie multe lucruri şi atunci este chiar posibil să se întâmple drame, tragedii, nenorociri, în ciuda dorinţei noastre bune de a realiza Înaltul Ideal. Dacă nu ar exista necesitatea acestei Lumini, a acestei ştiinţe, a acestei învăţături, a acestor metode, adică a acestor Instructori, atunci omenirea îşi va face mult rău.

Şi de aceea, lumea invizibilă, ştiind că omenirea nu trebuie să se oprească numai asupra laturii pur materiale, senzuale, biologice, ci că aceasta trebuie să se afle în slujba…, trebuie să fie consacrată realizării a ceva mult mai măreţ,
… a trimis periodic, în toate epocile, fiinţe special pregătite, perfecţionate, evoluate, pentru a-i ajuta pe oameni. În felul acesta, omenirea a avut mulţi astfel de instructori şi a progresat, a progresat, a progresat în multe domenii.

Acum, dat fiind că aşa stau lucrurile, să vedem care este munca, munca sublimă pe care discipolul trebuie să o înfăptuiască. Am să vă spun. Acesta este summum-ul, este piscul, este scopul, este chintesenţa a tot.

Iată cum se petreceau lucrurile în vechiul Egipt: discipolul era învăţat că fiinţa umană este un rezumat, un microcosmos şi că toată natura este reprezentată în fiinţa umană, în forul ei interior, în gândurile, în sentimentele, în dorinţele ei, în corpurile ei subtile; dar că deocamdată, dat fiind că viaţa fiinţei omeneşti nu este total în acord, în armonie, în perfectă stare, ea, în ignoranţa ei, din cauza înclinaţiilor ei, a dorinţelor ei rele, s-a bălăcit, a coborât, a intrat în locuri murdare şi impure – prin nutriţie, prin ceea ce bea, prin respiraţie, prin fapte, prin tot felul de lucruri – şi a adunat lucruri extrem de negative, de întunecate, de terne, ca particule, ca materie în propriul ei organism – şi că trebuie să se debaraseze de aceste materiale.

Ea trebuie să se purifice, să se spele, să se cureţe, să se sanctifice. Dar pentru a putea face acest lucru, li se explica faptul că toate aceste materiale pe care omul le-a adunat prin tot felul de activităţi nechibzuite şi fără sens, lipsite de inteligenţă, el se supraîncărcă cu lucruri care acţionează deja negativ asupra lui, care îi barează calea, care îl stânjenesc, care îl rătăcesc şi care îl împiedică să vadă limpede şi că pentru a realiza anumite lucruri, voinţa este şi ea paralizată şi aşa mai departe.

Deci, din cauza acestor materiale heteroclite, pe care le-a adunat de secole, din cauza ignoranţei sale sau a dorinţelor şi seducţiilor, a relei voinţe, acum trebuie să lichideze această materie. Ea este prezentă în el, e lipită de el şi în felul acesta, toate anomaliile, toate dezordinile, toate bolile, toate lucrurile disonante, dezagrabile se explică prin prezenţa materialelor, a particulelor “zburlite”, heteroclite, întunecate şi diabolice.

Şi în acest fel, marii Maeştri din vechiul Egipt, treceau discipolul prin metode de purificare. De altfel (purificarea) este menţionată peste tot, în toate religiile, însă foarte pe scurt, insuficient, fără a arăta importanţa purificării, care nu înseamnă numai să te cufunzi într-un râu, într-o baie ???, într-un bazin, ci că ea trebuie să fie un mod de viaţă, un mod de a lucra, un mod de a simţi. E nevoie de ani, pentru a te purifica. Este o întreagă ştiinţă.

Şi în ce fel lucra discipolul datorită sfaturilor acestor mari Maeştri ? Li se explica, mai întâi, că fiecare gând, fiecare sentiment, fiecare dorinţă avea corespondenţele sale cu materia celestă sau infernală. Şi pentru a putea provoca sau atrage sau respinge această materie, existau aceste corespondenţe în forul lui interior.

Astfel, când avea gânduri bune, sentimente bune, dorinţe bune şi o voinţă hotărâtă de a atrage toate aceste particule celeste ale unei materii absolut pure, neîntinate, eterne, care nu devine niciodată bolnăvicioasă şi nu se oxidează niciodată, deci, atunci când lucra pentru a atrage această materie prin inima, prin sufletul, prin gândul său, în fiecare zi, atunci această materie, aceste particule se instalau în tot corpul său, îşi găseau locul şi, în acelaşi timp, ele alungau particulele mucegăite, îmbătrânite, cangrenoase, prăfuite.

Se producea deci o înlocuire a materialelor. În felul acesta se instalează puritatea, iar lucrurile impure pleacă, dispar. Până când ? Până când discipolul îşi reînnoia în întregime corpul fizic, corpul eteric, corpul astral, corpul mental. Pentru celelalte nu era nevoie, pentru că celelalte corpuri sublime sunt făcute dintr-o materie absolut nemuritoare.

Şi i se explica faptul că nu exista nimic, nimic, nimic mai important ca muncă în existenţă, decât aceea de a schimba, de a înlocui vechile particule obscure şi terne şi bolnăvicioase, cu altele, care sunt cereşti, care sunt strălucitoare şi că în felul acesta se reînnoia. Şi ce făcea el, de fapt ? Nu făcea decât să-şi clădească, să-şi construiască, să-şi edifice templul, din materiale ca pietrele preţioase, inoxidabile şi strălucitoare. Şi când ajungea, deci, să lucreze timp de ani, cu toată iubirea, cu toată credinţa, cu toată convingerea, cu toată gândirea şi voinţa, pentru a realiza acest lucru, a se purifica, a se curăţa, a se spăla, a se sanctifica, atunci îşi construia propriul templu.

Şi aceasta se numea “edificarea”. Cuvântul “a edifica” nu însemna nimic altceva decât “a construi”. “Edificiu”. A-şi construi propriul templu. De ce ? Aaa, aceasta era doar prima muncă, de pregătire. Iar cea de-a doua muncă ce urma după aceea – care era şi mai importantă, şi mai esenţială – era de a face să coboare Sfântul Duh, Spiritul lui Dumnezeu pentru a locui în acest templu.

Şi când reuşea să facă acest templu atât de pur, nemurdărindu-l niciodată, nefăcând schimburi cu Infernul, legându-se mereu de Cer, niciodată cu canalele de evacuare, reuşea deci să-şi cureţe, să-şi purifice într- atâta propriul templu, Dumnezeu, care iubeşte ce e pur, ce e luminos, ce e frumos, se hotăra să intre şi să locuiască în el. Şi odată ce Duhul Sfânt – sau Dumnezeu, dacă vreţi, sau Hristos – se hotăra să locuiască în acest templu, care era de o (mare) frumuseţe, atunci El nu era singurul (care venea), pentru că El este însoţit de toţi Arhanghelii, de toţi Îngerii, de o întreagă ierarhie, care nu-L pot niciodată lăsa singur, nu pot să se despartă, să se separe (de El), şi toţi, chiar şi slujitorii Naturii vii Îl însoţeau.

Şi, în felul acesta, discipolul devenea, ehee, un tabernacol al Celui Veşnic, iar Sfântul Duh conducea lucrurile, organiza lucrurile, orienta lucrurile în sensul Împărăţiei lui Dumnezeu şi al Dreptăţii Sale. În acea fiinţă nu mai existau dorinţe, nu mai existau pasiuni, nu mai existau vicii, nu mai existau pofte, nu mai existau lucruri imorale, lucruri mărunte, terestre, era complet eliberat şi nu se mai gândea decât să slujească pentru venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Dreptăţii Sale, cu toate mijloacele şi după toate posibilităţile lui. Deci, a doua muncă…

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Deci, a doua muncă era din nou de cea mai mare importanţă, pentru că, odată ce Sfântul Duh şi-a ales domiciliul, el (discipolul) nu era niciodată complet părăsit, el era întotdeauna bine sfătuit, bine condus, bine orientat, bine protejat. Şi, pe măsură ce treceau anii, evenimentele se schimbau din ce în ce mai mult, manifestările se schimbau – şi manifestările deveneau din ce în ce mai divine, din ce în ce deveneau perfecte. Iată deci, acesta era idealul, aceasta era munca discipolului.

Nu era nimic mai presus de asta. Aceste două lucruri erau summum- ul, erau vârful, erau perfecţiunea. Şi acum, cine înţelege asta, că (acest lucru) este cel mai mare adevăr care a existat, care există şi care va exista întotdeauna, şi că acesta este scopul existenţei şi că Inteligenţa cosmică ne-a pregătit pentru a realiza într-o zi acest lucru, cei care (înţeleg asta) se horărăsc acum, în loc să aştepte secole şi milenii pentru a începe, ei se hotărăsc astăzi, absolut convinşi că este aşa şi lasă de-o parte pe toţi cei ce spun poveşti, toate idioţeniile, toate filozofiile stupide, pe oamenii care sunt cufundaţi doar în lumea celor 5 simţuri, care nu se gândesc decât să ??? să extirpe, să fure, să înşele, să lezeze şi să distrugă; atunci îi lăsăm de-o parte, nu mai vrem să-i imităm, nu mai vrem să urmăm filozofia lor, punem complet cruce şi ne hotărâm să lucrăm la propriul templu şi să-l facem să fie locuit de Dumnezeu.

Acum, dacă cineva îmi spune că şi acest lucru ??? este trecător, este la fel de temporal şi că nu va folosi decât în răstimpul unei existenţe, care este atât de scurtă… Nu ! Este singurul lucru care se va repeta veşnic, chiar dacă va trebui să coborâm din nou pe Pământ, vom pleca cu această perfecţiune, cu aceste clişee, cu aceste ierarhii… şi când ne vom întoarce pe Pământ din nou, nu vom mai face eforturi pentru a face din corpul nostru un templu al Domnului, el va fi construit încă de la naştere, încă de la concepţie, corpul va fi modelat, sculptat exact după aceste clişee.

Deci, este singurul lucru care nu este trecător, temporar şi care nu se şterge. Deci, lucrând, chiar şi în planul fizic, pentru a schimba corpul fizic, acest lucru nu va mai fi trecător. Fiindcă, pentru a ajunge să schimbi corpul fizic şi să-l faci invulnerabil, invincibil, trebuie să schimbi şi celelalte corpuri, să adaugi particule mult mai perfecţionate. Iar aceste lucruri rămân. În timp ce toate celelalte activităţi, toate celelalte achiziţii, tot ce am reuşit să obţinem în aparenţă, va dispărea complet.

Nu va râmâne nici urmă de ele – în afară de asta. Aşadar, dacă lucraţi în acest sens, lucrul acesta nu se va pierde niciodată; eforturile pe care le veţi face nu vor fi niciodată pierdute, pentru că aşa stau lucrurile. Singura muncă ce contează, care va dura o eternitate, ale cărei rezultate sunt incalculabile, imposibil de măsurat este de a lucra pentru a face din corpul fizic un templu al lui Dumnezeu.

Iar acum, desigur, pentru a ajunge să faci perfect această muncă, trebuie să cunoşti multe alte lucruri pe lângă asta: să cunoşti natura hranei, a băuturilor, a atmosferei, a respiraţiei, a exerciţiilor, a mişcărilor, a tuturor dorinţelor, a tuturor gândurilor, să cunoşti natura lor. Şi puteţi cunoaşte toate aceste lucruri datorită Învăţământului – pentru că eu am luat deja măsuri de precauţie dinainte (???), am dat deja aceste cunoştinţe în cărţile mele, pentru ca (voi) să nu fiţi neştiutori, pentru a cunoaşte puritatea fiecărui lucru.

Veţi găsi deci toate aceste moduri de a vă hrăni, de a gândi, de a mânca, de a vă spăla, şi chiar cuvântul, puritatea cuvântului, puritatea privirii, puritatea gestului; de pildă există anumite gesturi pe care (le fac) unele femei, care produc efecte extrem de senzuale, care provoacă, care trezesc, care aprind, pentru a-i aduce pe bărbaţi la ce doresc ele şi aşa mai departe. Deci (am procedat aşa ca) să puteţi studia această problemă a purităţii şi poate că, citind din nou cartea « Misterele lui Iesod », veţi găsi şi alte lămuriri, pe care poate nu le-aţi remarcat citind-o în viteză, ca pe un roman; dar, citindu-o de două sau trei ori, veţi descoperi lucruri printre rânduri, lucruri extraordinare (despre) cum să reuşeşti să lucrezi în fiecare zi pentru purificare şi pentru sanctificare.

Acum, desigur, eu am o asemenea experienţă de viaţă, încât nu pot să cred că întreaga lume nu doreşte decât aceste lucruri atât de sublime. Nu. Oamenii sunt încă atât de afundaţi, atât de prinşi în anumite angrenaje, în anumite dorinţe, încă nu pot vedea limpede. Nici măcar nu doresc aceste lucruri. Nu doresc această puritate, nu doresc să facă din corpul lor un lăcaş al lui Dumnezeu. Nu, acestea sunt lucruri îndepărtate, de negândit.

Oamenii sunt atât de prinşi în angrenajul unor lucruri din corpul fizic, din corpul astral sau în pasiuni, încât sunt atât de cufundaţi, adânciţi, captivaţi încât nici măcar nu poţi să gândeşti că… Sunt foarte puţini oameni… Vedeţi ? Nu-mi fac iluzii. Vor fi foarte, foarte, foarte puţini cei care se vor avânta pe acest drum şi desigur că aceia vor fi cei mai maturi, cei care au suferit mult, care au avut multe dezamăgiri, multe mâhniri, multe nenorociri, care au fost răniţi, înşelaţi.

Foarte puţini se vor hotărî, vor înţelege; foarte puţini vor fi cei care vor dori să se elibereze de această viaţă care nu aduce mare lucru, iar ceilalţi vor continua. Ei vor avea bucurii, plăceri, vor avea distracţii, tot felul de lucruri, dar vor avea parte, de asemenea, de lovituri de baros, de surprize – pentru că ele sunt legate. Nu putem forţa lucrurile. Nu putem forţa pe nimeni, nu putem să ne impunem (voinţa), să ameninţăm, să-i obligăm pe oameni să ducă o viaţă celestă, o viaţă spirituală. Nu este cu putinţă.

Chiar în Fraternitate, în ciuda acestor mari adevăruri, în ciuda acestor conferinţe, în ciuda acestei lumini, în ciuda acestor lucruri extraordinare care v-au fost date, (fraţii şi surorile) sunt încă cufundaţi în lucruri vechi, vechi, vechi, în concepţii, obiceiuri, lucruri tradiţionale… Nu se pot elibera, nu pot vedea limpede, ca de exemplu acei Iniţiaţi din vechiul Egipt. Ei vedeau lucrurile… oho ! Asta nu înseamnă că nu mai mâncau, că nu mai respirau, că nu se mai îmbrăcau, că nu mai beau. Ba da ! Dar scopul lor nu mai era în toate acestea.

Ele reprezentau un mijloc, lucruri necesare, indispensabile, dar scopul lor era Oh, là, là ! în altă parte. De ce n- ar trebui să facem acelaşi lucru ? Nimeni nu vă obligă să nu mâncaţi, să nu vă căsătoriţi, să nu aveţi copii… Numai că iată, făcându-le ca toată lumea, observăm dupa aceea că suntem legaţi fedeleş, că suntem atât de limitaţi, de încurcaţi, că suntem în asemenea măsură în imposibilitatea de a face multe alte lucruri – pentru că ne-am lăsat limitaţi de alte voinţe.

Este foarte complicat, să ştiţi, să ajungi să faci foarte, foarte bine lucrurile, să te simţi bine pe Pământ şi în Cer. Trebuie să ai multă, multă lumină, multă inteligenţă, multă voinţă. Eu am analizat mentalitatea umană. Este extraordinară ! Extraordinară ! Orice le-ai spune oamenilor, adevărurile cele mai sublime, cele mai absolute, ei au mereu în mintea lor o speranţă de a găsi ceea ce doresc în alt fel, în felul lor. Şi este imposibil. Vor vedea pe urmă. Dar ei cred că este cu putinţă. Ei vor căuta, vor găsi, cu trucuri, cu şmecherii, cu deviaţii, ei cred… Ei bine ei vor ??? se vor poticni, vor suferi. Şi vor înţelege că nu există (alt mod). Ei da, şi totuşi ei cred.

Cred că vor obţine ceea ce doresc aşa cum gândesc ei, cum cred ei. Iar eu nu cred. E singurul lucru de care m-am debarasat de ani şi ani. Nu mai cred că este cu putinţă. Vedeţi ? Dar această natură, această mentalitate umană este extraordinară ! Ea crede că va reuşi aşa cum gândeşte ea. Bine, bine, bine. Dacă acele fiinţe ar fi studiat în prealabil cum stau lucrurile în lume, cum este făcută Natura, cum a aranjat lucrurile Inteligenţa cosmică, de mult timp nu ar mai fi crezut.

Dar cum ei nu ştiu cum stau lucrurile în realitate, ei cred că vor obţine una şi alta, fericirea, puterea, controlul, dominaţia, banii, bogăţia, gloria, prin trucuri şi şmecherii pe care şi le imaginează ???? Dacă le-ar compara ??? cu Inteligenţa cosmică, Inteligenţa cosmică ar fi zis: «Niciodată. Nu este cu putinţă ! Nu aşa am aranjat eu lucrurile.» Dar ei nu vor să se informeze acolo. Ştiu ei ce ştiu ! Şi îşi frâng gâtul !

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Priviţi-i pe tineri

Priviţi-i pe tineri. Există cupluri care se iubesc, sunt amorezaţi. Chiar dacă un Maestru le spune: «Nu va dura mult timp, (relaţia) se va destrăma, pentru că nu sunteţi făcuţi unul pentru altul. Uniunea voastră nu este binecuvântată de Cer.» Aaa, nu vor crede. Din moment ce simt această iubire, această atracţie, nu vor crede. Numai după aceea vor verifica cât de mult s-au înşelat, bazându-se pe lucruri părelnice, pe senzaţii, care nu pot dura deseori.

Şi (vor constata) că clarvederea, cunoaşterea unui Maestru merge mai departe. De câte ori nu s-a întâmplat ! Dar ei cred, tinerii cred că Maestrul ??? se înşeală, în timp ce iubirea lor este ceva extraordinar. Şi de ce e aşa ? Pentru că aşa e. Aşa e natura umană. Bine, bine, dacă nu au nevoie de mai mult, este foarte bine, e minunat, e grozav, dar după aceea nu trebuie să se plângă, nu trebuie să se mai vaite, apoi. Să spună : «Aşa stau lucrurile, am meritat asta, pentru că sunt prea prost.» Trebuie s-o spună. A, nu, nu, nu ! Niciodată ! Doar când văd ce ştiu făpturile, ce este în capul lor.

Dar ei nu văd micimea, nu văd că totul este atât de mărunt în interior. Nu ştiu nici măcar să mănânce, nici să bea, nici să facă dragoste, nici să respire. Şi atunci drept cine se iau ? N-au învăţat nimic în viaţă şi nici măcar nu vor să-nveţe. Atunci nu mai rămâne decât un lucru: bătaia ! Bătaia la fund. Şi viaţa are grijă de asta. Nu eu. Eu nu mă ocup cu asta. Dar viaţa nu lasă pe nimeni, pe nimeni, pe nimeni… Ori gândeşti corect, acţionezi, ori, dacă nu… beţişoarele sunt aici. Că uneori ele nu vin imediat, ceea ce este sigur e că mai devreme sau mai târziu vin. Bastonaşele sunt mereu aici, vin sub tot felul de forme.

Fericiţi cei care au înţeles că lucrul cel mai sublim este să lucrezi asupra ta însuţi, pentru a modifica tot, a transforma tot, a înlocui tot. Substituirea. Da. Şi dovada, dovada că acest lucru a existat deja în Ineligenţa cosmică (este că) ea a pregătit – chiar în planul fizic – corpul fizic toate particulele să fie înlocuite în decursul a 7 ani. 7 ani.

După 7 ani nu mai există nici o particulă veche. Totul este reînnoit. Numai că iată, se pune întrebarea: dacă toate particulele sunt absolut noi, nu a mai rămas nici una din cele vechi, de ce omul este acelaşi ? La fel de sfrijit, la fel de fragil, la fel de mânios, la fel de senzual, la fel de avar, la fel de invidios ca înainte. Şi eu am explicat într-o conferinţă că am schimbat corpul fizic, dar celelalte corpuri n-au fost schimbate, înlocuite. Continuăm să « coacem », să vrem, să dorim lucruri deloc « catolice ».

Şi de aceea, în celelalte domenii, memoria rămâne aceeaşi, deşi corpul fizic nu mai este acelaşi. Iată lucruri pe care oamenii nu le cunosc. Şi acum problema este nu numai de a transforma corpul fizic prin particule noi, ci de a face acelaşi lucru pentru celelalte corpuri. Şi în acest fel, în final, (ne) construim corpul de slavă. Corpul de slavă nu este altceva decât corpul lui Hristos, corpul nemuririi şi al purităţii – corpul budic, dacă vreţi. Şi apoi, nimic, absolut nimic nu-l poate întuneca, pentru că puritatea s-a instalat în toate regiunile.

Iar acum, dacă discipolul se agaţă de această idee, că cuvântul «puritate» este cheia a tot, tot, tot, a vieţii veşnice, a clarvederii, a sănătăţii, a bucuriei, a puterii, a cunoaşterii, atunci va fi în adevăr. Şi de ce ? Pentru că, atunci când purificaţi fiinţa umană, lumina intră şi iese mult mai uşor. Aşadar, el începe să vadă mai limpede lucrurile. Aşadar devenim mai inteligenţi. Şi când devenim puri, multe particule care puneau oprelişti voinţei pleacă, sunt îndepărtate şi devenim mai puternici în voinţă.

Şi cum aceste particule care erau terne, murdare, impure stânjeneau sănătatea, atunci sănătatea se îmbunătăţeşte. Şi cum toate particulele care erau lipsite de lumină, care erau întunecate, întunecau fiinţa umană şi omul devenea trist, devenea nefericit, devenea pesimist, atunci (când aceste particule erau îndepărtate), era cuprins, inundat de bucurie. Deci bucuria nu este altceva decât un aspect al purităţii. Cu cât ne purificăm mai mult, cu atât avem mai multă bucurie. Şi aşa mai departe. Şi cum impuritatea este moarte, putrefacţie, dezmembrare, fermentaţie, atunci cu cât înlocuim particulele cu altele pure, cu atât devenim nemuritori.

Deci nemurirea, bucuria, fericirea, cunoaşterea, puterea, sănătatea nu sunt altceva decât aspecte ale purităţii. Iată ştiinţa iniţiatică condensată. Şi acum, dacă nu credeţi, verificaţi. Ceea ce v-am dat acum este nepreţuit. Nepreţuit. Dacă oamenii sunt obişnuiţi să aprecieze o bucată de brânză, o bucată de caltaboş, o sticlă de vin, şi aşa mai departe, (pentru ei) sunt lucrurile cele mai preţioase, iar marile adevăruri nu reprezintă nimic pentru ei, absolut nimic, nu sunt nimic, în domeniul iniţiatic este invers.

Toate bogăţiile, toate casele, toate palatele nu reprezintă nimic pe lângă un adevăr cu adevărat veridic. Şi unde este aşa ? În ştiinţa iniţiatică. Iniţiaţii cunoşteau valoarea lucrurilor. Iniţiaţii nu apreciau decât marile adevăruri. Tot restul era aproximare, era variabil. Dar marile adevăruri ? Nu exista nimic mai preţios în mintea lor şi în sufletul lor decât adevărurile. Acum, dacă sunteţi oameni obişnuiţi, nu veţi da doi bani pe aceste mari adevăruri care vă pot face să avansaţi, să avansaţi, să avansaţi, să vă întărească, să vă facă nemuritori, să deveniţi formidabili.

Deci, dacă sunteţi oameni obişnuiţi, nu veţi da două parale pe aceste mari adevăruri. Dar dacă sunteţi cu adevărat fii ai Domnului şi fiice ale Domnului, vă veţi repezi la ele şi veţi spune: «Doamne, Dumnezeule, suntem bogaţi, suntem bogaţi, suntem bogaţi ! Astăzi avem Cerul şi Pământul ! Avem toate posibilităţile de a ieşi, de a învinge, de a triumfa şi de a domina tot. E o chestiune de timp.» Iată cum trebuie să gândească discipolul. Nu, nu puteţi încă să mă înţelegeţi, nu puteţi încă să apreciaţi ceea ce vă dau. Ceea ce vă dau, sunt lucruri de nepreţuit. Şi de ce fac asta ? Pentru plăcerea mea, pentru bucuria mea.

Eu sunt cel care se deschide, « înfloreşte », care se bucură că vă dă bogăţii, bogăţii, bogăţii, iar voi aştepaţi de la mine o bucată de caltaboş şi o sticlă de vin, o bucată de brânză sau câţiva gologani. Iată vechea educaţie, vechea instruire, vechile aberaţii. Gândiţi altfel acum ! Hai, daţi-i drumul ! Repeziţi-vă la aceste lucruri. Şi desigur, tot pentru a vă ajuta, (am să vă spun că) nu înseamnă că dintr-o dată veţi învinge, veţi izbândi. Nu, nu, nu. Câtă descurajare, încă, câte eşecuri, câte căderi ! Oh, là, là ! Câte gropi (mai sunt) pe acest drum !

Dar dacă nu vă opriţi la ele şi continuaţi, continuaţi, vă ridicaţi, o luaţi de la capăt, la sfârşit veţi avea ultimul cuvânt, veţi triumfa pentru totdeauna. Eu ştiu asta. Vedeţi, nu mă număr printre cei care îşi închipuie că gata, aţi ascultat această conferinţă şi plecaţi de aici fiind deja divinităţi, că veţi învinge totul dintr-o dată. Dar din păcate, lucrurile vechi sunt încă prezente: nevoile, dorinţele, capriciile, slăbiciunile, grijile… Dar odată ce-aţi înţeles că nu trebuie să rămâneţi veşnic (aşa) – trebuie să le deplasaţi, trebuie să le schimbaţi, trebuie să le îmbrânciţi, trebuie să le trataţi fără menajamente…

Nu trebuie să rămâneţi cu ele pentru totdeauna. Să ştiţi să spuneţi: «Ei da, este aşa, astăzi este aşa, am slăbiciuni, am defecte, am nevoi, dar Învăţământul este un mijloc formidabil de a învinge tot; şi veţi aloca timp – « Vreme, vreme, vreme, vera, vera vera, rabota, rabota, rabota ! » şi gata ! Şi ce înseamnă asta ? Asta înseamnă: muncă, muncă, muncă şi credinţă, credinţă, credinţă şi apoi timp, timp, timp şi asta e tot. Acordaţi timp. Şi credeţi. Şi vă puneţi pe treabă. Şi gata ! Cu cât trece timpul sunteţi uimiţi de voi înşivă, nu mai sunteţi aceiaşi. Asta e tot, e simplu, e clar. E copilăresc. Este pentru bebeluşi.

Pentru că eu v-am spus acest lucru şi insist, insist. Priviţi, dacă nu aveţi acest ideal, de a lucra pentru o idee atât de sublimă – Fraternitatea Albă Universală pe întregul pământ, o familie – chiar dacă nu s-a realizat, este atât de măreţ, atât de imens, încât nu mai puteţi rămâne la fel. În interior veţi fi atât plini, de dilataţi, pentru că această idee este divină. Ea nu lasă făpturile aşa (cum sunt). Altfel, fără această idee, viaţa voastră va fi atât de obişnuită, ca toată lumea şi orice aţi face, fie că sunteţi magistrat sau avocat sau ministru, va fi săracă şi nefericită, pentru că este limitată, e mică, e măruntă.

Doar această idee, când veţi avea această idee şi veţi lucra pentru întreaga omenire, atunci viaţa voastră capătă sens, capătă slavă. Nimeni nu vă cunoaşte, nu sunteţi nimic (în exterior), dar în interior trăiţi o viaţă (magnifică) ! Merită ! Eu am găsit asta, am descoperit asta şi v-o dau şi vouă. Pentru mine aşa stau lucrurile: că sunt necunoscut, că nu am nici o posibilitate, că sunt alţii care fac războaiele şi pacea, să răstoarne lumea, iar eu, nimic. Mie această idee mi-e de-ajuns. Eu sunt deasupra a tot, îi depăşesc pe toţi oamenii aceia, în inima mea, prin ideea mea. Ideea mea mă aşează atât de sus, atât de sus, atât de sus, încât totul păleşte. Voi de ce n-aţi avea acelaşi lucru ? « O – veţi spune – este o iluzie, este fals, e un vis !»

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Este preferabil să visezi aşa şi să fii dilatat, fericit, decât să ai gloria şi să te sinucizi. Toţi se cred în adevăr. Şi unde şi în ce stare îi aduc aceste biete adevăruri ? Vă puneţi această idee în minte şi mai vorbim pe urmă despre asta. Întreaga voastră viaţa va deveni slăvită, plină de sens, colorată.Şi cum am găsit eu asta ? Vedeţi ? E formidabil. Pentru ce oamenii nu au descoperit (şi ei) asta ? Oameni mărunţi, nişte nimeni. Îl vezi pe câte unul, bietul, nefericitul de el, când îl vezi… Capul ?

În timp ce fraţii şi surorile sunt zero, nu sunt nimic, dar sunt nişte divinităţi pentru că trăiesc cu această idee. Sunt dilataţi, dilataţi, gata să facă explozie. Devine primejdios ! Este mai bine, vedeţi ? Ceea ce vă dau, sunt idei bune. Puneţi în mintea voastră această idee de a participa, de a colabora, de a lucra în acest sens şi observaţi-vă apoi: Oh, là, là ! N-aţi plătit gazele şi lumina ??? Dar mergeţi cu capul sus ! Lucrul acesta formidabil ! Ei da, sunt mulţi care îmi spun: “Da, Maestre, când suntem cu dvs., când ascultăm conferinţele, suntem în asemenea măsură în adevăr, dilataţi, împliniţi şi fericiţi.

Totul este rezolvat, nu mai există probleme. Dar când ne întoarcem acasă, problemele reapar. Da, mi-au spus asta. Aici nu mai sunt probleme. «Păi, atunci, le- am spus, nu mai trebuie să vă întoarceţi acasă ! Iată soluţia !»

OMRAAM  AIVANHOV

PRINCIPIUL VINDECĂRII UNIVERSALE

Descoperirea şi Observarea Sinelui însuşi – disoluţia Eului

Descoperirea şi Observarea Sinelui însuşi - disoluţia Eului

Cea mai bună didactică pentru disoluţia Eului se află în viaţa practică intens trăită. Convieţuirea este o oglinda miraculoasa în care Eul se poate contempla întreg. În relaţia cu semenii noştri, defectele ascunse în adâncul subconştientului ies la suprafaţă în mod spontan, sar afară pentru că subconştientul ne tradează şi dacă suntem în stare de alertă percepţie, atunci le vedem aşa cum sunt ele însele. Cea mai mare bucurie pentru un gnostic este celebrarea descoperirii vreunuia dintre defectele sale. Defect descoperit, defect mort. Când descoperim un defect trebuie să-l vedem pe scenă, ca şi cel care vede un film la cinema dar fără să judecăm şi nici să condamnăm. – Revoluţia Dialecticii

Observare, Judecată şi Execuţie sunt cei trei factori de bază ai disoluţiei.

Mai întâi: se observă. apoi: se judecă. şi apoi: se execută. Spionii, în război, mai întâi sunt observaţi, apoi sunt judecaţi şi apoi sunt împuşcaţi. În inter-relaţie există auto-descoperire şi auto-revelare. Cine renunţă la convieţuirea cu semenii săi, renunţă şi la auto-descoperire. Orice incident al vieţii, oricât de nesemnificativ ar părea, în mod indubitabil are drept cauză un actor intim în noi, un Agregat Psihic, un Eu.

Auto-descoperirea este posibilă când ne aflăm în stare de alertă percepţie, de alertă noutate. Eul descoperit “în flagrant” trebuie să fie observat cu atenţie în creierul, inima si în eul nostru. Un eu oarecare de desfrâu ar putea să se manifeste în inimă ca iubire, în creier ca un ideal, dar dacă am fi atenţi la sex am simţi o anumită excitaţie morbidă inconfundabilă. Avem nevoie să observăm Eul pe care la un moment dat l-am capturat; este urgent să-l vedem în fiecare dintre aceşti trei centri ai organismului nostru.

În relatiile cu alte persoane, dacă suntem alerţi şi vigilenţi ca santinela în vreme de război, ne auto-descoperim. Amintiţi-vă în ce moment v-a fost rănită vanitatea? Orgoliul? Ce a fost ceea ce va contrariat cel mai mult în timpul zilei? De ce aţi simţit această contrarietate? Care a fost cauza ei secretă? Studiaţi aceasta, observaţi-vă capul, inima si sexul. Viaţa practică este o şcoala minunată; în inter-relaţie putem descoperi acele Euri pe care le purtăm în interiorul nostru.

Orice contrarietate, orice incident ne poate conduce, prin intermediul auto-observări intime, la descoperirea unui Eu, fie acesta de amor propriu, invidie, gelozie, mânie, lăcomie, suspiciune, calomnie, desfrâu. Avem nevoie să ne cunoaştem pe noi înşine înainte de a-i putea cunoaşte pe ceilalţi. Este urgent să învăţăm să vedem punctul de vedere al celuilalt. Dacă ne punem în locul celorlalţi, descoperim că defectele psihologice pe care le vedem la alţii, noi le avem din plin în interiorul nostru.

A ne iubi aproapele este indispensabil, însă cineva nu i-ar putea iubi pe ceilalţi dacă înainte nu învaţă să se pună în situaţia celeilalte persoane, în munca esoterică. Cruzimea va continua să existe pe faţa Pământului atâta timp cât nu vom fi învăţat să ne punem în locul celorlalti. Însă dacă cineva nu are curajul de a se vedea pe sine însuşi, cum ar putea să se pună în locul celorlalţi? De ce ar trebui sa vedem în mod exclusiv partea rea a celorlalte persoane?

Antipatia mecanică faţă de o persoană pe care o cunoaştem prima dată, indică faptul că nu ştim să ne punem în locul aproapelui, că nu ne iubim aproapele, că avem Conştiinţa foarte adormită. Ne este antipatică o anumită persoană? Din ce motiv? Din cauza că bea? Să ne observăm. Suntem siguri de virtutea noastră? Suntem siguri că nu cărăm în interiorul nostru Eul beţiei?

Mai bine ar fi ca atunci când vedem un betiv făcând bufonerii să spunem: Acesta sunt eu, ce de bufonerii fac. Sunteţi o femeie onestă şi virtuoasă, şi de aceea o anumită doamnă vă face o impresie proastă; simţiţi antipatie pentru ea. De ce? Vă simţiţi foarte sigură de dumneavoastră înşivă? Credeţi că în interiorul dumneavoastra nu aveţi Eul desfrâului?

Gândiţi că acea doamnă discreditată din cauza scandalurilor şi lascivităţii ei, este perversă? Sunteţi sigură că în interiorul dumneavoastră nu există lascivitatea si perversitatea pe care le vedeţi la acea femeie? Mai bine ar fi să vă auto-observaţi în mod intim si în profundă meditaţie să luati locul acelei femei pe care o detestaţi.

Auto-observarea intima a sinelui însuşi este un mijloc practic pentru a obţine o transformare radicală. În chip lamentabil, simţul auto-observării intime se află atrofiat în orice fiinţă umană; lucrând cu seriozitate, autoobservându-ne moment de moment, acest simţ se va dezvolta în mod progresiv.

Pe măsura ce simţul auto-observării îşi continuă dezvoltarea sa, cu ajutorul practicii continue, vom deveni de fiecare dată mai capabili să percepem în forma directă acele Euri despre care niciodată n-am avut vreo cunoştinţă relaţionată cu existenţa lor. În faţa simţului auto-observării intime, fiecare dintre acele Euri care locuiesc în interiorul nostru, îşi asumă realmente cutare sau cutare figură în mod secret, înrudită cu defectul personificat de ea.

Indubitabil, imaginea fiecăruia dintre aceste Euri are o anumită savoare psihologică inconfundabilă prin intermediul căreia îi înţelegem, îi captăm, îi prindem în mod instinctiv natura sa intimă şi defectul care-l caracterizează. La început, esoteristul nu ştie de unde să înceapă, simte necesitatea de a lucra asupra lui însuşi, dar este complet dezorientat.

Profitând de momentele critice, situaţiile dezagreabile, clipele cele mai adverse, dacă suntem alerţi vom descoperi defectele noastre marcante, Eurile pe care trebuie să le dezintegrăm de urgenţă. Uneori se poate începe cu mânia sau cu amorul propriu sau cu nenorocita clipă de desfrâu etc. etc. Este necesar să luam notă mai ales la stările noastre psihologice zilnice, dacă vrem cu adevărat o schimbare definitivă.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Înainte de a ne culca e bine să examinăm faptele întâmplate în timpul zilei, situaţiile stânjenitoare, hohotul de râs al lui Aristofan şi surâsul subtil al lui Socrate. Se poate să fi rănit pe cineva cu un hohot de râs, se poate să fi îmbolnăvit pe cineva cu un surâs sau cu o privire nelalocul ei. Să ne amintim că în Esoterismul pur, bun este tot ceea ce este la locul său, rău este tot ceea ce nu este la locul său.

Apa la locul ei este bună, dar dacă ar inunda casa, nu ar fi la locul ei, ar cauza daune, ar fi rea şi prejudiciabilă. Focul în bucătărie şi la locul său, pe lângă că este util, este bun; în afara locului său, arzând mobilele salonului ar fi rău şi prejudiciabil. Orice virtute, oricât de sfântă ar fi, la locul ei este bună, nelalocul ei este rea şi prejudiciabilă. Cu virtuţile putem dăuna celorlalţi. Este indispensabil să aşezăm virtuţile la locul lor corespunzător.

Ce aţi spune de un preot care ar predica cuvântul Domnului într-un bordel? Ce aţi spune de un bărbat blând şi tolerant care ar binecuvânta o bandă de atacatori intenţionând să-i violeze soţia şi fiicele? Ce aţi spune de acel fel de toleranţă dusă la exces? Ce aţi gândi despre atitudinea caritabilă a unui om care în loc să ducă de mâncare la casa lui şi-ar împărţi banii printre cerşetorii vicioşi? Ce aţi opina cu privire la omul serviabil care la un moment dat îi împrumută un pumnal unui asasin?

Aminteşte-ţi, iubite cititor, că şi între cadenţele versului se ascunde delictul.

      Există multă virtute în cei răi şi există multă răutate între cei virtuoşi. Chiar dacă ar părea incredibil, chiar şi în parfumul rugăciunii se ascunde delictul. Delictul se deghizează în sfânt, foloseşte cele mai nobile virtuţi, se prezintă ca martir, şi chiar oficiază în templele sacre. Pe măsură ce simţul auto-observării intime se dezvoltă în noi prin intermediul folosirii sale continue, vom putea ajunge să vedem toate acele Euri care servesc ca fundament de bază temperamentului nostru individual, fie acesta din urmă sangvinic sau nervos, flegmatic sau irascibil.

Chiar dacă n-o crezi, iubite cititor, în spatele temperamentului pe care-l posedăm, se ascund, în cele mai îndepărtate profunzimi ale psihicului nostru, creaturile diabolice cele mai execrabile. Să vezi astfel de creaturi, să observi acele monstruozităţi ale infernului înauntrul cărora se află îmbuteliată însăşi Conştiinţa noastră, devine posibil o dată cu dezvoltarea întotdeauna progresivă a simţului auto-observării intime.

Atâta timp cât un om nu a dizolvat aceste creaturi ale infernului, acele aberaţii din sine însuşi, în mod indubitabil, în locurile cele mai adânci, în locurile cele mai profunde va continua să existe ceva care nu ar trebui să existe, o diformitate, o abjectie.

Cel mai grav din toate acestea, este că ticalosul nu-şi dă seama de propria sa mârşăvie, se crede frumos, drept, o persoană bună, şi chiar se plânge de neînţelegere din partea celorlalţi, deplânge nerecunoştinţa semenilor săi, spune că nu-l înţeleg, plânge afirmând că îi sunt datori, că i-au plătit cu moneda nerecunoştinţei etc. etc. Simţul auto-observării intime ne permite să verificăm prin noi înşine şi în mod direct, munca secretă prin intermediul căreia într-un anumit timp, dizolvăm un oarecare Eu (un oarecare defect psihologic), descoperit probabil în condiţii dificile şi când ne asteptam mai putin.

V-aţi gândit vreodată în viaţă la ceea ce vă place sau vă displace cel mai mult? Aţi reflectat asupra resorturilor secrete ale acţiunii? De ce vreţi să aveţi o casă frumoasă? De ce doriţi să aveţi o maşina ultimul model? De ce vreţi să fiţi întotdeauna după ultima modă? De ce lăcomiţi să nu fiţi lacom? Ce este ceea ce v-a ofensat cel mai mult la un moment dat? Ce este ceea ce v-a făcut plăcere cel mai mult ieri? De ce v-aţi simţit superior unuia sau alteia, la un moment dat? La ce oră te-ai simţit superior cuiva?

De ce te-ai înfumurat relatând triumfurile tale? Nu aţi putut tăcea când cârteau despre alta persoana cunoscută? Aţi acceptat cupa cu lichior din curtoazie? Ai acceptat să fumezi poate ne având viciul, probabil din cauza educaţiei sau a bărbăţiei? Sunteţi sigur ca ati fost sincer în acea conversaţie? Şi când te justificai pe tine însuţi, şi când te lăudai, şi când îţi povesteai triumfurile şi le relatai repetând ceea ce ai mai spus înainte celorlalţi, ai înţeles că erai vanitos?

Simţul auto-observării intime, pe lângă faptul de a-ţi permite să vezi clar Eul pe care îl dizolvi, îţi va permite deopotrivă să vezi rezultatele patetice şi definitive ale muncii tale interioare. La început, aceste creaţii ale infernului, aceste aberaţii psihice care din nefericire te caracterizează, sunt mai urâte şi monstruoase decât bestiile cele mai groaznice care există pe fundul mărilor sau în codrii cei mai adânci ai pamântului; pe măsură ce veţi avansa în munca voastră, veţi putea evidenţia prin intermediul simţului auto-observării interioare faptul remarcabil că acele abjecţii pierd din volum, se micşorează.

Se dovedeşte interesant de ştiut că acele bestialităţi, pe măsură ce scad în marime, pe măsură ce pierd din volum şi se micşorează, câştigă în frumuseţe, capată încetul cu încetul figura de copil; în final se dezintegrează, se prefac în praf cosmic, atunci, Esenţa cufundată se eliberează, se emancipează, se trezeste. Aşadar, diversele “elemente nedorite” le descoperi pe terenul vieţii practice. Tot ce trebuie este să fii alert şi vigilent, ca santinela în vreme de război.

Cele mai rele circumstanţe ale vieţii, situaţiile cele mai critice, întâmplările cele mai dificile, se dovedesc întotdeauna minunate pentru autodescoperirea intima. În acele momente neaşteptate, critice, “Eurile” cele mai secrete apar la suprafaţă întotdeauna şi când nici nu ne aşteptăm; dacă suntem alerţi, incontestabil le descoperim. Perioadele cele mai liniştite din viaţă sunt, cu siguranţă, cele mai puţin favorabile pentru munca asupra sinelui însuşi.

Există momente în viaţă prea complicate în care cineva are o pronunţată tendinţă de a se identifica uşor cu întâmplările şi de a uita complet de el însuşi; în acele clipe o persoană face prostii care nu duc la nimic; dacă ar rămâne alertă, dacă în chiar acele momente în loc de a-şi pierde capul, şi-ar aminti de ea însăşi, ar descoperi cu uimire anumite Euri despre a căror posibilă existenţă niciodată n-a avut nici cea mai mica bănuială.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Odată s-a născut în Atlantida un Iniţiat. Acel om s-a dezvoltat într-un cămin delicios, în care domnea doar armonia, pacea, înţelepciunea, bogăţia, perfecţiunea, iubirea. A sosit momentul în care acel om prin intermediul diverselor tehnici şi discipline ale minţii a reuşit auto-descoperirea. Atunci, cu oroare, şi-a dat seama că ducea în interiorul său “elemente nedorite”; a înţeles că avea nevoie de un “gimnaziu” special, de un gimnaziu psihologic şi este clar că în acea ambianţă de perfecţiuni nu exista un astfel de gimnaziu.

Nu i-a rămas altceva de făcut decât să-şi abandoneze casa, casa părinţilor săi şi să se stabilească în suburbiile vreunui oraş Atlant; şi-a creat, sie însuşi, “gimnaziul psihologic”, un gimnaziu care i-a permis autodescoperirea propriilor sale defecte. Bineînţeles, şi-a dezintegrat Agregatele Psihice si s-a eliberat. “Gimnaziul Psihologic” aşadar, este indispensabil; din fericire îl avem şi este însăşi viata.

Drumul căminului familial cu infinitele sale detalii, de multe ori dureroase, este cel mai bun salon al “gimnaziului”. Munca fecundă şi creatoare cu ajutorul căreia ne câstigăm pâinea de fiecare zi este alt salon minunat. Nicidecum n-am încerca vreodată să afirmăm că dramele, comediile şi tragediile vieţii practice se dovedesc întotdeauna frumoase şi perfecte, o astfel de afirmaţie ar fi exagerată.

Cu toate acestea, oricât de absurde ar fi diversele situaţii ale existenţei, se dovedesc minunate ca gimnaziu psihologic. Multi aspiranţi la viaţa superioară doresc cu disperare să evadeze din locul în care lucrează, să nu mai umble pe străzile localităţii lor, să se refugieze în pădure cu scopul de a căuta eliberarea finală. Acei bieţi oameni se aseamănă cu copiii neghiobi care fug de la şcoală, care nu stau la ore, care caută scăpări.

Cu adevărat, stimabilii mei fraţi, cele mai rele adversităţi ne oferă cele mai bune oportunităţi. Ca Instructor, nu-mi poate provoca decât durere. Spun: Bietii oameni, nu ştiu să folosească «gimnaziul psihologic», vor un paradis, nu vor să înţeleagă necesitatea adversităţilor, nu vor să traga folos din cele mai rele oportunităţi! Adevărul e că nu doresc autocunoaşterea!

Când vrei să te auto-cunoşti, evident ai nevoie de “contraste puternice”. În aceste gimnazii ale durerii, defectele pe care le ai ascunse se manifestă în mod inevitabil. De fectul descoperit în situaţii atât de grave, trebuie să fie lucrat, în mod profund şi în toate nivelurile minţii. Când, cu adevărat, ai înţeles cutare sau cutare eroare de tip psihologic, eşti pregătit, cu siguranţă, pentru dezintegrare.

Orice situaţie adversă ne oferă valoroase oportunităţi. Din nenorocire, oamenii vor să fugă de situaţiile adverse; protestează, în loc să mulţumeasca pentru astfel de oportunităţi, pentru atât de splendide ocazii. Acel gimnaziu psihologic al momentelor dure este foarte dificil, imposibil sau cvasiimposibil, dar cu cât este mai dificil gimnaziul cu atât mai bine pentru auto-descoperire. În viaţa practică este locul unde ne putem auto-descoperi. Aşadar, nu evadaţi, nu încercaţi să evadaţi din viaţa reală. Trebuie să fiţi mai practici, dacă vreţi, cu adevărat, să dezintegraţi Egoul.

Samael Aun Weor

A-ţi construi templul interior

DIDACTICA PENTRU DISOLUŢIA EULUI – obţii progrese insolite

DIDACTICA PENTRU DISOLUŢIA EULUI - obţii progrese insolite

Când consideri totalitatea vietii tale ca însăşi ziua în care trăieşti, când nu laşi pe «Mâine» ceea ce trebuie să faci chiar «Astăzi», ajungi realmente să cunoşti ceea ce înseamnă «să lucrezi asupra Sinelui».

Obstinat, Egoul fură lumina Pistis Sophiei.(carte Sacră).

Atâta timp cât există multiple elemente nedorite care personifică defectele noastre psihologice, înăuntrul nostru, este evident că va exista durere. Nu este posibil să existe Fericire în fiecare dintre noi, atâta timp cât elementele nefericirii există în interiorul nostru. Esenţa, îmbuteliată în toate elementele subiective ale nenorocirii se procesează în virtutea propriei sale îmbutelieri. Elementele subiective ale percepţiilor sunt, cu precizie, toată acea varietate de elemente psihice inumane pe care le cărăm în interiorul nostru.

O dată distruse elementele subiective ale percepţiilor, vie personificare a erorilor noastre, percepţia integrală, unitotală, deplină, iluminată a Realului ajunge să fie miraculoasă. A se crede “Unul”, desigur este o glumă de mult prost gust; din nefericire, această zadarnică iluzie există înăuntrul fiecăruia dintre noi.

Fantezia este o forţă reală care acţionează în mod universal asupra omenirii şi care menţine umanoidul intelectual într-o stare de vis, făcându-l să creadă că este deja un om, că posedă adevărata Individualitate, voinţă, conştiinţa trezită, minte particulară etc. etc. Când gândim că suntem unul, nu ne putem clinti din locul în care ne aflăm în noi înşine, batem pasul pe loc şi în cele din urmă degeneram, involuăm.

Fiecare dintre noi se găseşte într-o anumită etapă psihologică şi nu vom putea ieşi din aceasta, decât dacă le vom descoperi în mod direct pe toate acele Agregate Psihice sau Euri care trăiesc în interiorul nostru. Fiecare Agregat Psihic este ca o persoană înăuntrul nostru. Nu există nici o îndoială că aceste Agregate posedă cele trei creiere: Intelectualul, Emotionalul şi Motor-Instinctiv-Sexualul; adică, fiecare Eu sau Agregat Psihic este o persoană completă.

Fiecare Eu, fiecare Agregat are criteriile sale proprii, individuale; are ideile sale, conceptele sale şi dorinţele sale; realizează fapte determinate etc.; fiecare Agregat dispune de o anumită autonomie. Văzute lucrurile din acest unghi, studiate profund, vom ajunge la concluzia logică şi inevitabilă că în interiorul personalităţii noastre locuiesc multe persoane.

Cel mai grav este că toate acestea se ceartă între ele, se luptă pentru supremaţie; fiecare vrea să fie stăpânul, domnul. Cărui lucru i s-ar asemăna CASA noastra INTERIOARA? Eu aş spune că unei locuinţe oripilante în care ar fi mulţi servitori şi fiecare s-ar simţi “domnul”. Este clar că, privită la lumina acestor raţionamente, o astfel de casă se dovedeşte înspaimântătoare şi insolită. Curioase în acest caz sunt, în mod precis, conceptele pe care şi le plăsmuiesc fiecare din “domnii casei”.

Unul spune: “Voi mânca, mi-e foame!” Apoi intră un al doilea în conflict şi spune: “La naiba cu mâncarea, o să citesc ziarul!” Apare, mai încolo, un al treilea în conflict şi spune în mod irevocabil: “Ce mâncare, ce citit, merg la prietenul meu, cutare.” O dată spuse toate aceste cuvinte incongruente, personalitatea umană (mişcată de acest resort intim) îşi abandonează casa pentru a se duce pe undeva, pe acele străzi ale lui Dumnezeu.

Dacă ne-am putea vedea întregi, aşa cum suntem, într-o oglindă, pot să vă asigur că am rămâne perfect nebuni. Toţi suntem plini de oripilante contradicţii şi asta este nefast pentru că nu avem cu adevărat o existenţă reală. Cu adevărat, fiecare dintre acele multiple Agregate Psihice care se ivesc în noi, au compromisuri determinate.

Am putea spune, fără nici o exagerare ca hoţul (de exemplu) cară în sine însuşi un cuib de hoţi, fiecare dintre ei cu compromisuri distincte, în zile, ore şi locuri distincte; că fornicatorul revendicat cară în interiorul său (culmea culmilor) o casă de rendez-vous; că asasinul, evident, cară în psihicul său un club de asasini (bineînţeles că fiecare dintre aceştia, în adâncul său, are compromisurile sale); că negustorul, în interiorul său, cară o piaţă de negustorie si asa mai departe.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Cu adevărat, suntem închişi înăuntrul mecanicii LEGII RECURENŢEI şi asta este foarte lamentabil. Un om este ceea ce este viaţa sa; dacă un om nu lucrează asupra propriei sale vieţi, acel om pierde timpul în mod mizerabil. Cum ne-am putea elibera de Legea Recurenţei? Lucrând asupra propriei noastre vieţi. Incontestabil, viaţa noastră personală se compune din comedii, drame şi tragedii.

Comedia este pentru comici, dramele pentru persoanele normale, comune şi obişnuite, iar tragediile pentru perverşi. În Misterele de odinioară nu se accepta niciun tragedian. Se ştia că acesta era pedepsit de Zei, şi evident Gardianul îl respingea cu vârful spadei. Că avem nevoie să dizolvăm “Eurile”? Acest lucru este logic! Acestia sunt “actorii” comediilor, dramelor şi tragediilor. Ar putea oare exista o comedie fără comici? Ar putea exista o dramă fără actori?

Credeţi dumneavoastră că s-ar putea desfăşura pe vreo scena din lume, o tragedie fără tragedieni, fără actori? Evident că nu, adevărat? Atunci, dacă vrem să ne schimbăm propria noastră viaţă ce trebuie să facem? Nu ne rămâne alt remediu decât să dizolvăm “actorii”comediilor, dramelor şi tragediilor.

Si cine sunt acei “actori”, unde trăiesc şi de ce? Eu vă spun dumneavoastră că într-adevăr acei “actori” sunt ai timpului; aşadar în realitate, fiecare dintre acei “actori” vine din epoci antice. Dacă spunem că “Eul este o carte cu multe volume” afirmăm un mare adevăr; dacă afirmam că “Egoul vine din numeroasele zile de ieri”, este cert. Atunci Egoul este timp, EURILE personifică timpul: sunt propriile noastre defecte, propriile noastre erori conţinute în CEASUL TIMPULUI; sunt pulberea secolelor, conţinută în chiar adâncul psihicului nostru.

Când cunoşti didactica precisă pentru disoluţia acelor “elemente nedorite” pe care le purtăm în interior, obţii progrese insolite. Devine indispensabil, urgent şi de ne amânat să cunoşti cu exactitate didactică. Doar aşa vine dezintegrarea acelor “elemente nedorite” pe care le ducem în interior.

Samael Aun Weor

Descoperirea şi Observarea Sinelui însuşi

Care este importanţa respiraţiei? – Tehnica Energiei Universale

Care este importanţa respiraţiei? - Tehnica Energiei Universale

   Respiraţia, în mod special respiraţia abdominală adâncă, este foarte importantă şi trebuie să însoţească orice lucru cu energia, inclusiv Tehnica Energiei Universale, mai mult trebuie să fie un mod de viaţă, cu alte cuvinte, un obicei continuu şi permanent. Când noi ne naştem, realizăm prima respiraţie adânc şi din plin.

Din nefericire, de-a lungul anilor, cei mai mulţi dintre noi uităm de acest potenţial intrinsec şi îl înlocuim cu respiraţia inconştientă, superficială. Respiraţia superficială este un obicei condiţionat, care are originea în reţinerea respiraţiei pe durata stresului. Corpul se tensionează şi reţine o cantitate mică de aer, ce umple doar partea de sus a plămânilor. La un moment dat când aceasta se întâmplă foarte des, respiraţia superficială devine un obicei şi chiar un mod de epuizare.

Respiraţia superficială este determinată de „reacţia la stres” şi întăreşte tensiunea în corp, iar o astfel de tensiune constantă în timp întăreşte respiraţia superficială şi astfel se creează un cerc vicios, ce poate fi foarte periculos pentru corp, dacă este pe o durată mare de timp. El va continua puţin câte puţin să epuizeze energia vitală şi va lipsi plămânii de maximum de oxigen posibil. Punând o mână chiar mai jos de cutia toracică (deasupra stomacului, în jurul părţii frontale a chakrei plexului solar) şi inspirând adânc, observăm mişcarea în mâna noastră.

Se mişcă ea înspre interior sau spre afară? Se mişcă cumva? Dacă aţi respirat corect, mâna s-a mişcat vizibil înspre exterior. Respirând corect, diafragma (muşchiul ce separă cavitatea toracică de cea abdominală) se mişcă încet, în jos, pentru a crea vid în cavitatea plămânilor. Ca rezultat al acestei mişcări descendente, abdomenul este forţat înainte.

Dacă ne imaginăm că plămânii sunt împărţiţi în trei părţi, respiraţia adâncă începe cu mişcarea în jos a diafragmei şi umplerea cu aer a părţii celei mai de jos a plămânilor, apoi partea din mijloc şi pieptul se umflă, iar în sfârşit, se umple cu aer partea de sus a plămânilor. Atunci când persoana expiră, ea expiră complet şi în întregime, aceasta se numeşte respiraţie abdominală sau respiraţie diafragmatică şi înlocuieşte obiceiul de a respira distructiv şi îngust.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Respiraţia abdominală nu înseamnă respiraţia aerului în abdomen sau stomac, ea înseamnă umplerea părţilor cele mai joase ale plămânilor complet şi în întregime – suplimentar faţă de părţile de sus, astfel încât nu numai pieptul, ci şi muşchii abdominali, se ridică şi se mişcă în timpul respiraţiei şi coboară la loc, când respiraţia se termină, precum un balon. Respiraţia abdominală poate fi întărită conştient, în clipa în care ne observăm vechea respiraţie superficială, până când aceasta devine o obişnuinţă subconştientă.

Ea este foarte importantă, căci previne dezvoltarea tensiunilor atunci când persoana face faţă perturbaţiei, permite corpului să se mişte mai mult (nu numai partea superioară a pieptului, se mişcă întregul piept şi de cele mai multe ori şi abdomenul), minimizând astfel rigiditatea şi nemişcarea,prevenind producerea „reacţiei la stres” şi ajutând corpul să fie activ.

Un alt factor important este acela că, respiraţia abdominală atrage după sine vitalitatea în zona chakrei C3, care este chakra plexului solar. C3 – chakra plexului solar, conduce zona ce guvernează stomacul, ficatul, pancreasul şi glandele suprarenale, care sunt hotărâtoare în timpul „reacţiei la stres”. Stomacul, în mod obişnuit, este asociat cu emoţiile, din cauză că cei mai mulţi oameni tensionează această zonă în timpul „reacţiei la stres” şi al respiraţiei căci la cei mai mulţi oameni această zonă este sub tensiune în timpul „reacţiei la stres”, utilizând respiraţia superficială, interiorizând emoţiile negative în această zonă – şi astfel, ulcerele, deranjamentele digestive şi problemele intestinale devin inevitabile.

Respiraţia abdominală face ca plexul solar să conserve energia vitală a corpului, aşa că sănătatea este păstrată şi ea ajută corpul să folosească mai mult oxygen decât în cazul respiraţiei superficiale, contribuind la claritatea minţii, iar în timpul perturbaţiilor, acea parte a corpului va fi mai puţin tensionată.

Respiraţia abdominală, un obicei

Când respiraţia abdominală devine un obicei, ea va ajuta persoana, nu numai să nu creeze mai multă tensiune, dar va ajuta şi la eliberarea vechilor tensiuni. Trebuie să ne reamintim întotdeauna că tensiunea internă este cauzată de sistemul nervos, contractând şi rigidizând muşchii interni şi externi ai corpului.

Respiraţia abdominală profundă nu permite să se întâmple aceasta, căci întăreşte continuu mişcarea muşchilor, iar aportul suplimentar de oxigen contribuie la sporirea energiei vitale a corpului, în mod considerabil.

Mai mult, respiraţia abdominală profundă ajută să degajeze să se degajeze efectele tensiunii, printr-un oftat uşor. Când o persoană foloseşte tratamentul cu Tehnica Energiei Universale (lucrul cu chakrele) pe un pacient sau pe sine, persoana trebuie să se asigure întotdeauna că foloseşte respiraţia abdominală.

Este preferabil ca respiraţia abdominală să fie un mod de respiraţie permanent, dar este şi o cerinţă definitorie în timpul transferului cu Energie Universală, din cauza nevoii de energie vitală a corpului şi a necesităţii eliberării tensiunii. Un terapeut trebuie să-i sugereze pacientului să folosească respiraţia abdominală în timpul terapiei cu Energie Universală. Deci, Tehnica Energiei Universale poate fi combinată cu respiraţia abdominală, pentru a obţine rezultate puternice în vindecare, restabilire sau în prevenirea bolilor.

Atât timp cât terapeutul îşi focalizează atenţia asupra direcţionării Energiei Universale către zona bolnavă, pacientul trebuie să fie într-o stare de receptivitate şi să-şi îndrepte întreaga sa atenţie conştient, spre aceeaşi zonă, în timp ce realizează respiraţia abdominală. Simţind senzaţiile şi vibraţiile în zona afectată sau cel puţin conştientizând o senzaţie în interiorul corpului (ca şi în „biofeedback”), se va accelera relaxarea muşchilor interni, precum şi eliberarea tensiunilor.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Autorul doreşte să sugereze şi faptul că este bine să se folosească tehnica respiraţiei, care utilizează mai multe combinaţii de respiraţii şi cea mai subtilă Energie Universală (să o numim respiraţia Energiei Universale). Respirând profund, folosim abdomenul şi pieptul, iar în timp ce respirăm vizualizăm razele Câmpului de Energie Universală, înconjurător, intrând în interiorul corpului nostru ca raze de lumină şi hrănindu-ne corpul nostru cu Energie Universală.

Când expirăm rar şi complet, simţim corpul relaxându-se, simţim senzaţii în interior. La fiecare respiraţie simţim energia curgând în interior, în fiecare celulă a corpului, iar la fiecare expiraţie simţim corpul relaxându-se. Acum nu respirăm oxigen cu plămânii ci Energie Universală cu întregul nostru corp. Imaginaţi-vă efectele acestei respiraţii.

Voi direcţionaţi conştient şi intenţionat nivele intense ale Energiei Universale din Câmpul de Energie Universală, înconjurător, subtil şi peste tot răspândit, către corpul vostru, iar în acelaşi timp permiteţi corpului vostru să se mişte împotriva oricărei tensiuni şi să primească mai mult oxigen.

Efectele acestui fapt pot fi fenomenale. Se poate spune că este o autovindecare sau o prevenire a bolilor. Toate tensiunile vor fi eliberate şi corpul se va umple cu energie vitală. După un timp veţi începe să simţiţi sensul vibraţiilor dezvoltându-se în corpul vostru şi îl veţi simţi pulsând, plin de forţă vitală, relaxat, liber de tensiune şi de orice boală.

Această tehnică poate fi folosită pentru întreg corpul sau pentru o zonă locală. Dacă este vorba de o zonă locală, atunci tu vei respira prin ea, ceea ce înseamnă că vei respira profund cu plămânii, în timp ce vizualizezi şi focalizezi Energia Universală îndreptându-se spre partea respectivă a corpului – în timpul inspiraţiei simţi vibraţiile interioare, iar în timpul expiraţiei – relaxarea.

Zona afectată sau dureroasă, va respira energie vitală, în timp ce plămânii tăi vor respira oxigen; în acest fel vei putea elimina aproape orice tensiune şi vei începe să-ţi vindeci boala şi să îndepărtezi durerea. Este bine să se dezvolte o anumită stare de conştiinţă în corp – să simţi dacă eşti tensionat în vreo parte a corpului, în timpul lucrului, al şederii sau chiar al vorbirii. Dacă simţi aşa ceva, cel mai bun mod să scapi de această stare este să respiri, folosind metoda prezentată anterior, relaxându-te şi tensiunea nu se va transforma într-o tensiune cronică, producătoare de boală.

Dacă continui să exersezi respiraţia Energiei Universale în fiecare zi, poţi să sporeşti starea de conştientizare la un astfel de nivel încât respiraţia abdominală nu va deveni numai automată, ci vei profita de nivelele ridicate ale Energiei Universale, ce sunt direcţionate către corpul tău în mod continuu – chiar şi fără prea multă concentrare. Aceasta se întâmplă deoarece conectarea ta intimă cu Câmpul de Energie Universală ce te înconjoară va deveni un reflex, ajutându-ţi conştiinţa să atragă din ce în ce mai multă energie, în fiecare zi.

Tu şi corpul tău – ca un câmp individual – eşti în mod intim conectat şi întrepătruns cu Câmpul de Energie Universală. Darul numit conştiinţă, pe care îl ai, îţi dă toate privilegiile să beneficiezi de Câmpul Universal şi să accesezi atât de multă Energie Universală, câtă ai nevoie.

Bedri Cetin

DIDACTICA PENTRU DISOLUŢIA EULUI

Atenţia şi conştienţa, prima capacitate conştientă – filosofia Huna

Atenţia şi conştienţa, prima capacitate conştientă - filosofia Huna

   Se spune că sistemul Huna te invaţă că prima ta capacitate conştientă este să-ţi direcţionezi atenţia şi conştienţa. Dar care este deosebirea dintre ele? Atenţia se referă la focalizarea conştienţei pe anumite aspecte ale experienţei mentale sau fizice. Reprezintă observarea a ceva mai mult decat lucrurile din jur, la un moment dat. De exemplu, atunci cand stai acasă sau eşti la muncă şi laşi atenţia să se relaxeze, poţi remarca sunetele exterioare, o pată pe zid, o amintire din ultimul weekend, senzaţia de confort sau disconfort a hainelor, una după alta.

Pe măsură ce atenţia scade, un lucru devine prioritar şi celelalte se retrag in fundal sau chiar dispar. Atenţia indelungată se numeşte concentrare. O folosiţi cand lucraţi la o sarcină sau la un proiect, cand priviţi un film sau cand jucaţi un joc. In acest tip de proces, atenţia alunecă un pic şi spre restul lucrurilor, dar intr-o măsură relativ redusă.

In Huna există un principiu care spune: „Obţii tot ce vrei in funcţie de cum te concentrezi.” Aceasta inseamnă faptul că o concentrare a atenţiei creează o vibraţie in aura personală, ce va atrage o experienţă raportată la ce vă concentraţi.

O durată scurtă a concentrării atenţiei va crea de obicei numai experienţe temporare şi minore. Cu cat este mai mare durata concentrării şi cu cat se investeşte mai multă energie emoţională, cu atat experienţele care sunt atrase sunt mai de lungă durată şi mai importante, fie ele pozitive sau negative.

Ca orice altceva, concentrarea asupra unui anumit lucru poate deveni o deprindere a gandirii sau de comportament, in acest caz, subconştientul preia rolul susţinerii procesului de concentrare, reevaluat de procesul de atenţie. Aceasta este ceea ce determină experienţele mai mult sau mai puţin prezente din viaţa noastră. Aceste experienţe vor continua pană cand vom deveni conştienţi de ceea ce facem şi vom schimba conştient centrul atenţiei prin folosirea voinţei.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Pe de altă parte, conştienţa se referă la totalitatea a ceea ce este evident in mintea conştientă in orice moment dat. Lucrurile se mişcă in sfera sau in afara sferei conştienţei şi noi avem posibilitatea de a ne extinde sau de a ne limita conştienţa, in funcţie de ceea ce facem. Atenţia şi capacitatea de a fi conştient nu inseamnă acelaşi lucru, dar nici una din cele două nu poate fi separată complet una de alta. S-ar putea spune că atenţia este o unealtă a conştienţei. Să facem o analogie.

Dacă puteţi să vă imaginaţi o lampă cu fitil, conştienţa este precum lampa, care poate lumina o cameră intreagă, iar atenţia este ca şi fitilul aprins, ce poate evidenţia anumite obiecte cu mai multă claritate. Atunci cand conştienţa este limitată (la o singură cameră, să zicem), atenţia poate fi folosită pentru a găsi o uşă către altă cameră, permiţandu-se astfel extinderea conştienţei. Atat conştienţa, cat şi atenţia pot fi mărite sau micşorate şi este probabil adevărat faptul că majoritatea oamenilor pot să le facă pe ambele simultan.

Cand priveşti un film sau citeşti o carte, tendinţa naturală este să devii atat de implicat (dacă sunt interesante) incat conştienţa a altceva este puternic diminuată sau inexistentă. Şi bineinţeles acesta contribuie la satisfacţia ta din partea acestor lucruri. Dar un critic de film sau de carte trebuie să-şi concentreze atenţia la poveste şi in acelaşi timp să fie conştient şi de alte aspecte privind acţiunea sau stilul. O tehnică folosită in unele arte marţiale este aceea a focalizării atenţiei pe adversar in timp ce eşti conştient de intregul mediu de luptă.

Şoferii experimentaţi pot fi angajaţi intr-o conversaţie, fiind in acelaşi timp atenţi la drum, in timp ce o parte a conştienţei lor este orientată spre alte maşini sau pietoni. Aceste exemple sunt menite să indice faptul că poţi să-ţi concentrezi atenţia şi să-ţi extinzi conştienţa in acelaşi timp, demonstrand că nu sunt unul şi acelaşi lucru.

Împlinirea valorilor

     Un al doilea, dar foarte important atribut al minţii conştiente este nevoia de implinire. Cu alte cuvinte, este nevoia de a găsi şi a implini un scop şi de avea un ţel in viaţă. Pentru a face asta, mintea conştientă evaluează, şi de exemplu hotărăşte asupra valorii anumitor lucruri. In timp ce acesta este un atribut necesar şi util, adesea el poate fi distorsionat de judecăţile de valoare asupra a ceea ce e bine şi ce e rău faţă de orice lucru. Iar aceasta degenerează in intoleranţă, nedreptate şi multe alte rele.

Unii oameni vor cumpăni asupra sensului vieţii, iar unii vor cumpăni asupra unei remarci trecătoare pe care cineva tocmai le-a spus-o. Contează nu numai ce evaluezi, ci şi cum evaluezi. De exemplu, auto-perfecţionarea sună bine ca motivaţie pentru implinirea scopului. In orice caz, din interpretările evaluărilor înţelesului şi căilor de a o atinge, efectele nu sunt intotdeauna prea plăcute.

Pentru foarte mulţi, autoperfecţionarea înseamnă proslăvirea proprie. Toţi pentru unul şi unul pentru el însuşi. Nefericirea acestei lumi se datorează in mare parte acestei interpretări. Căutarea gloriei, lăcomia, obsesia de a-i domina şi controla pe ceilalţi, cultul puterii, etc. – toate acestea au la bază dorinţa de autoperfecţionare.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

In acelaşi timp insă, pentru alţii autoperfecţionarea inseamnă să-i ajuţi pe ceilalţi, să pui in practică idei inovatoare in beneficiul tuturor, să-ţi sporeşti propria cunoaştere. Poate nu ştim pentru ce ne-am născut şi nici nu ne-am descoperit incă menirea noastră, dar scopurile noastre de acum trebuie asumate conştient, căci noi suntem cei care alegem cum să ne construim propriul drum in viaţă.

Cu cat acesta este mai aproape de a fi integrat de către Sinele Superior, cu atat mai mult ne vom apropia de implinirea lui, deşi nu ne va fi neapărat uşor. Dar valoarea, sensul şi scopul, in felul in care apar la nivelul conştientului, trebuie hotărate, de asemenea, in mod conştient. Valorile şi interpretările pe care le dăm diferitelor experienţe de viaţă joacă cel mai important rol in determinarea fericirii noastre şi in calitatea vieţii.

Linia directoare a filozofiei Huna este de a folosi iubirea ca o bază pentru a evalua totul, căutand mereu să creăm iubire acolo unde pare să lipsească şi să o intensificăm acolo unde ea există deja. Incă un cuvant despre puterea voinţei. Trebuie să ne dăm seama că nu este nici un efort de a folosi voinţa. Probabil am auzit adeseori spunandu-se: „El a făcut un mare efort de voinţă să-şi schimbe viaţa.” Sursa efortului nu stă in voinţă, ci in muşchii trupului său.

Cand oamenii incearcă să-şi schimbe un obicei de gandire sau de comportament, adesea se plang că le trebuie un efort prea mare. Alţii ii pot critica pentru că nu au destulă voinţă. Ceea ce se intamplă de fapt este că asemenea oameni incearcă să forţeze obiceiul să se schimbe folosind muşchii, iar asta poate fi adevărat in cazul unui obicei fizic sau mental. Acest gen de incercare forţată creează tensiuni care blochează energiile corpului şi ii fac pe oameni să se simtă epuizaţi.

Ei ajung realmente să lupte impotriva lor inşişi, ceea ce rareori poate da rezultate. Tot ceea ce trebuie cu adevărat făcut este să te hotărăşti prin proprie voinţă, să te relaxezi şi să-ţi canalizezi atenţia pe drumul pe care vrei să mergi, pană cand se stabilizează noul obicei. Dacă mai simţi vreodată că folosirea voinţei implică efort, relaxează-te şi ia-o de la capăt.

Care este importanţa respiraţiei?

Necesitatea unei transformări – a trăi fără mare efort

Necesitatea unei transformări - a trăi fără mare efort Atunci când se confruntă cu o criză radicală, atunci când vechiul mod de a trăi în lume, de a interacţiona cu ceilalţi şi cu natura nu mai funcţionează, atunci când supravieţuirea este ameninţată de probleme aparent imposibil de depăşit, o formă de viaţă individuală — sau o specie — fie se stinge, fie se ridică deasupra limitărilor condiţiei sale prin intermediul unui salt evolutiv.

Se crede că formele de viaţă de pe această planetă s-au dezvoltat pentru prima dată în mare. În vreme ce pe uscat nu existau încă animale, marea deja abunda în vietăţi. Apoi, la un moment dat, una dintre creaturile marine trebuie să se fi aventurat pe uscat. Probabil că la început s-a târât câţiva centimetri, după care, extenuată de enorma atracţie gravitaţională a planetei, trebuie să se fi întors în apă, acolo unde gravitaţia este aproape inexistentă şi unde putea trăi fără mare efort.

Apoi a mai încercat o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, iar mult mai târziu avea să se adapteze la viaţa pe uscat, aveau să-i crească picioare în loc de aripioare, branhiile aveau să fie înlocuite de plămâni. Pare greu de crezut că o specie s-ar aventura într-un mediu atât de ostil şi ar suferi o transformare în sens evolutiv dacă n-ar fi forţată s-o facă din cauza unei situaţii de criză.

Se poate ca o mare suprafaţă marină să se fi separat de oceanul principal, apele retrăgându-se treptat de-a lungul a mii de ani, forţând peştii să-şi părăsească habitatul şi să evolueze. Reacţia în faţa unei crize radicale care ne ameninţă însăşi supravieţuirea — iată provocarea cu care se confruntă acum umanitatea. 

Disfuncţia minţii egoiste, conştientizată deja în urmă cu peste 2500 de ani de către învăţătorii înţelepţi din vechime şi amplificată acum de ştiinţă şi tehnologie, ameninţă pentru prima dată supravieţuirea planetei. Până în urmă cu foarte puţin timp, transformarea conştiinţei umane — la care făceau referire şi învăţătorii din vechime — nu reprezenta mai mult decât o posibilitate, împlinită, ici şi colo, de puţini indivizi, fără nicio legătură cu mediul cultural sau religios din care proveneau.

N-a avut loc o înflorire la scară mare a conştiinţei umane, deoarece nu era imperios necesară. În curând, un procent semnificativ din populaţia planetei va recunoaşte, dacă nu a făcut-o deja, că umanitatea se confruntă acum cu o alegere totală: să evolueze sau să piară. Un număr încă relativ mic, dar în creştere rapidă, de oameni experimentează deja în ei înşişi ruperea de vechile tipare ale minţii egocentrice şi manifestarea unei noi dimensiuni a conştiinţei.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Ceea ce ia naştere acum nu este un nou sistem de credinţe, o nouă religie, ideologie spirituală sau mitologie. Ne apropiem de sfârşitul nu doar al mitologiilor, ci şi al ideologiilor şi al sistemelor de credinţe. Schimbarea se produce într-un plan mai profund decât cel al conţinutului minţii voastre, al gândirii voastre. De fapt, în centrul noii conştiinţe se află transcenderea gândirii, capacitatea recent descoperită de a ne ridica deasupra gândurilor, de a realiza în noi înşine o dimensiune infinit mai vastă decât cea reprezentată de gândire.

Din acel moment identitatea voastră, sentimentul propriei fiinţe nu va mai fi derivat din fluxul necontenit al gândurilor pe care, în cazul fostei conştiinţe, le luaţi drept voi înşivă. Ce uşurare să realizezi că eu nu sunt „vocea din mintea mea”. Atunci cine sunt eu? Cel care vede toate acestea. Conştiinţa care precedă gândul, spaţiul în care apare gândul — sau emoţia sau percepţia senzorială.

Egoul nu înseamnă altceva decât identificarea cu forma

Egoul nu înseamnă altceva decât identificarea cu forma, în primul rând cu forma gândurilor. Dacă răul există în vreun fel — şi există, dar la modul relativ, nu absolut — atunci definiţia sa este aceasta: identificarea completă cu forma — forma fizică, forma mentală, forma emoţională.

De aici decurge totala necunoaştere a legăturii individului cu întregul, a unităţii intrinseci cu oricare „altul” şi totodată cu Sursa. Această ignoranţă este păcatul originar, suferinţa, iluzia. Iar atunci când această iluzie a separării totale fundamentează şi domină tot ceea ce gândesc, spun şi fac, ce fel de lume voi crea eu? Pentru a afla răspunsul la această întrebare nu trebuie decât să urmăriţi relaţiile dintre oameni, să citiţi o carte de istorie sau să vă uitaţi diseară la ştiri. Dacă structurile minţii umane nu se vor schimba, vom sfârşi mereu prin a recrea în esenţă aceeaşi lume, aceleaşi forme ale răului, aceeaşi disfuncţie.

Un pământ nou – Eckhart Tolle

Atenţia şi conştienţa – filosofia Huna

Pregatiţi-vă viitorul, trăind corect prezentul

Pregatiţi-vă viitorul, trăind corect prezentul

      Nu o dată, v-aţi făcut griji cu privire la viitor, gândindu-vă că nu sunteţi protejaţi împotriva accidentelor, a bolilor, a sărăciei… Dar de ce să vă otrăviti existenţa imaginându-vă tot felul de lucruri rele ce vi s-ar putea întâmpla?Este adevărat că nu ştim ce ne rezervă viitorul, dar, cel mai bun mijloc de a evita posibilele necazuri din viitor, este de a te strădui să trăieşti chibzuit în prezent.

Viitorul va fi aşa cum îl construieşti în prezent. Deci, fiecare clipă de “acum” este importantă. Aşa cum prezentul este o consecinţă a trecutului, tot aşa viitorul este o prelungire a prezentului. Totul este înlăntuit; trecutul, prezentul si viitorul nu sunt rupte între ele. Viitorul se construieste pe fundaţia care i-o faceţi acum.

Dacă această fundatie este proastă, este evident că nu trebuie să vă aşteptaţi la un viitor strălucit; dar, dacă ea este bună, nu aveţi nici un motiv de îngrijorare: aşa cum sunt rădăcinile, tot aşa vor fi şi tulpina, ramurile şi fructele. Trecutul este consumat; dar el a generat prezentul, care, la rândul lui, poartă în el rădăcinile viitorului. Trebuie, deci, să începeţi să vă construiţi de pe acum viitorul, îmbunătătindu-vă prezentul.

Pentru aceasta, trebuie ca în fiecare zi să vă puneţi întrebarea: “Ia să văd ce am spus astăzi? Care au fost sentimentele şi gândurile mele?” Si daca aţi actionat prost, dacă aţi avut sentimente negative, gânduri rele, să ştiti că v-aţi aliniat de partea Forţelor întunecate şi că ele vă vor distruge viitorul.Dacă aţi trăit o zi într-un mod care să vă nemulţumeasca, încercati, cel putin la culcare, să-I anihilati efectele, cu cele mai bune gânduri, luând cele mai bune decizii pentru a doua zi. Aceste gânduri, ca nişte albine harnice, vor spăla şi vor repara totul în timpul nopţii şi veţi începe ziua următoare în conditii mai bune.

***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***SPIRITUALITATE***

Trăiţi prezentul în plenitudine

Unii oameni trăiesc numai în trecut, în trecutul lor, parcă ar fi prizonierii unor evenimente petrecute în viaţa lor şi nu pot merge mai departe. Alţii, dimpotrivă, se aruncă în viitor, dar într-un viitor fantasmagoric, creat de imaginaţia lor şi care nu se va îndeplini niciodată.

Este bine să privim, din când în când, în trecut, dar numai pentru a analiza când şi unde am greşit, sau când şi unde am acţionat corect, pentru a trage învăţăminte. Trecutul constituie un tezaur de experienţe pe care le putem utiliza pentru a trăi prezentul cât mai bine. Dar în acelaşi timp, analizând trecutul, este bine să ne lansăm şi în viitorul îndepărtat, pentru a ne întreba cum îşi imaginează Dumnezeu viitorul umanităţii, în ce splendoare, în ce Lumină va ajunge ea să trăiască.

Bineînţeles, sunt mulţi cei care se gândesc la viitor, dar la ce fel de viitor? În general ei îşi spun: “Peste câţiva ani ne vom căsători, vom avea copii, o ogradă, o căsuţă în faţa căreia vom putea sta si vom putea să ne fumăm linistiti pipa privind la vacile care trec… sau la trenuri! O să respirăm şi putin praf, apoi o să intrăm în casă, o să mâncăm, o să bem şi un paharel, apoi o să ne culcăm.” Doamne ce viitor frumos!

Veţi spune: “Dar nu aşa, noi…” Stiu, voi vă gânditi că veţi câstiga bani, că veţi face afaceri, că veţi obţine o oarecare glorie – profesor universitar, om de afaceri, ministru sau sef de stat – că veţi avea alături, zi şi noapte, o fată frumoasă pe care să o puteţi îmbrăţisa… Dar ce reprezintă toate acestea? Este de plâns!

Acum trebuie să învăţati să priviţi mai departe, dincolo de acest viitor îndoielnic, şi să căutaţi orizonturi noi, să deschideţi ferestrele către infinit pentru a vedea care este adevăratul viitor al omenirii, cum îl imaginează Dumnezeu, şi să anticipaţi, deja, prin modul vostru de viaţă, acest viitor.

Să nu vă împiedicaţi de noţiunea de timp, să nu spuneţi niciodată: “Da, dar atunci eu nu voi mai fi în viaţă, nu va mai fi epoca mea”, căci, spunând acestea, vă interziceţi adevărata frumuseţe, vă interziceţi înţelegerea adevăratului sens al vietii. Prezentul trebuie să fie timpul acţiunii conştiente, luminate, care îşi trage înţelepciunea din experienţele trecutului, dar care este, în acelaşi timp, stimulată de toate posibilităţile viitorului.

Iată perfecţiunea: lecţiile pe care vi le-a dat trecutul (şi numai Dumnezeu ştie câte lecţii ne-a dat trecutul umanităţii!) şi viitorul cu promisiunile sale nelimitate. Dacă ştiti cum să trăiti în prezent, exprimând experienţa trecutului şi frumusetea viitorului, vă apropiaţi de Divinitate. Care sunt acele versuri pe care Serafimi le cântă în faţa Tronului Domnului? “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeul Cel Atotputernic, acum şi pururea şi în vecii vecilor.” Iată cum conştiinţa voastră poate creşte la dimensiunile Conştiintei divine.

Omraam Aivanhov

Necesitatea unei transformări