Introducere
După căderea regimului comunist în 1989, România pășea într-o nouă eră cu o situație economică unică în Europa de Est: zero datorie externă și creanțe de miliarde de dolari asupra altor state. Totuși, în doar câteva decenii, această poziție privilegiată s-a transformat radical: România a devenit o țară profund îndatorată, cu o mare parte din bugetul național destinat serviciului datoriei – adică plata dobânzilor și rambursarea împrumuturilor externe.
În această transformare nu a existat niciun referendum, nicio consultare democratică a cetățeanului de rând. Niciun mecanism de consimțământ popular nu a însoțit procesul de împrumut, privatizare și dezindustrializare. În schimb, statul a creat o relație de apartenență automată prin care individul viu, născut pe teritoriul României, dobândește cetățenia română în mod automat, fără vreun act de voință propriu. Ulterior, pe baza acestei cetățenii, statul înregistrează ființa umană ca „persoană fizică”, un construct juridic supus normelor legale interne. Acest proces are loc fără existența unui contract explicit între individ și stat, ceea ce ridică întrebări serioase cu privire la legitimitatea obligațiilor impuse ulterior – în special cele de natură fiscală sau financiară.
Mai mult decât atât, limbajul juridic folosește cu bună știință formule precum „persoană fizică și cetățean român”(legea 21/1991), unde simpla conjuncție „și” joacă rolul unui mecanism de atașament juridic, prin care cele două entități devin inseparabile. Astfel, cetățeanului i se atribuie fără acord expres o persoană juridică („persoană fizică”), iar prin aceasta este legat legal și fiscal de stat. Se creează astfel o relație unidirecțională de subordonare – o formă mascată de servitute modernă – în care statul are toate prerogativele, iar individul nu are nicio cale de negociere reală.
Această relație juridică și fiscală impusă deschide o întrebare profundă și incomodă: nu cumva cetățeanul modern a devenit un contribuabil captiv, într-o relație de servitute față de statul care îl revendică?
Capitolul I – Datoria publică: între ficțiune contabilă și povară reală
Datoria publică este prezentată frecvent ca un instrument de finanțare necesar pentru buna funcționare a statului – o unealtă tehnică, inofensivă, care permite guvernului să acopere diferențele dintre venituri și cheltuieli. În realitate însă, datoria publică este o formă mascată de transfer al poverii financiare asupra cetățenilor, fără acordul lor explicit, iar în cazul României, acest mecanism capătă trăsături aproape coloniale.
1.1 Titlurile de stat – între mitul participării și realitatea pieței
Ministerul Finanțelor susține că, pentru a acoperi datoria publică, emite titluri de stat disponibile inclusiv pentru populație, ceea ce ar permite cetățenilor să „investească în țara lor”. În fapt, participarea populației este insignifiantă. Marea majoritate a acestor titluri sunt achiziționate de bănci comerciale, fonduri de investiții și entități internaționale – unele chiar străine.
Așadar, România nu se împrumută de la cetățeni, ci de la piețele financiare, iar cetățenii ajung să fie garanții obligați ai acestor împrumuturi. Statul contractează datorii în numele populației, fără ca aceasta să fie consultată, informată sau să își exprime acordul.
1.2 Datoria fără contraprestație: ce produce România ca să plătească?
România, după 1989, și-a distrus treptat capacitatea industrială, și-a pierdut suveranitatea economică prin privatizări masive și a devenit o economie de consum și intermediere. În aceste condiții, nu produce suficientă valoare internă pentru a susține împrumuturile externe pe termen lung. Prin urmare, statul recurge la cel mai simplu și brutal mecanism: taxarea populației.
Aceasta este marea ruptură de logică: dacă împrumuturile sunt contractate în numele cetățenilor, fără acordul lor, iar banii nu sunt investiți în infrastructură productivă, cine plătește și de ce? Răspunsul este simplu: cetățeanul, în calitate de contribuabil, este transformat într-un plătitor pasiv al unor datorii pe care nu le-a generat, nu le-a aprobat și din care nu beneficiază direct.
1.3 O ficțiune contabilă cu efecte reale
Deși datoria publică este o realitate scriptică – un contract între stat și o instituție financiară –, consecințele ei sunt cât se poate de reale pentru cetățean: creșterea TVA, a accizelor, a taxelor pe muncă, austeritate bugetară, limitări în accesul la sănătate și educație, stagnarea salariilor publice etc. Mai mult, dobânzile plătite anual sunt bani care părăsesc efectiv țara, alimentând marile piețe financiare, în timp ce populația este supusă unui regim fiscal tot mai împovărător.
România se află într-un paradox: se împrumută pentru a acoperi lipsuri create tot de politici statale, iar nota de plată este transmisă unui cetățean care nu a fost întrebat niciodată dacă vrea să participe. Aceasta nu este economie participativă, ci o formă de îndatorare coercitivă, în care relația dintre stat și individ devine unilaterală, abuzivă și, în esență, ilegitimă.
Capitolul II – Cetățenia ca impunere datorită nașterii, nu alegere
Cetățenia nu este o simplă impunere, ci se dobândește prin naștere pe un anumit teritoriu, conform principiului jus soli. În acest sens, omul devine automat cetățean al statului pe teritoriul căruia se naște, evitând astfel situația de apatrid. Totuși, această cetățenie de naștere este distinctă de titulatura de persoană fizică, care este un concept juridic ulterior atribuit și care ține de organizarea administrativă și fiscală a statului.
În opinia exprimată, omul nu poate avea decât o singură cetățenie semnificativă, aceea dobândită prin naștere și care îi conferă un drept natural de proprietate asupra resurselor teritoriului în raport cu numărul de locuitori. Cetățenia acordată de alte state, de regulă, are un caracter beneficiar fiscal și administrativ și poate fi retrasă, neavând aceeași valoare fundamentală ca cea dobândită prin naștere.
Astfel, cetățenia nu este o constrângere arbitrară, ci o recunoaștere a apartenenței naturale, în timp ce titulatura de persoană fizică este o construcție legală impusă ulterior, care aduce cu sine obligații fiscale și administrative care pot deveni o formă de servitute.
2.1 Cetățenia nu este aleasă, ci atribuită
Potrivit Legii 21/1991 privind cetățenia română, orice persoană născută pe teritoriul României sau din părinți români dobândește automat cetățenia română. Aici nu există opțiune, nici liber arbitru – individul viu este încadrat într-o identitate juridică fără consimțământul său.
Această cetățenie este premisa pentru înregistrarea ulterioară ca „persoană fizică”, adică subiect legal purtător de drepturi și mai ales de obligații în raport cu statul. Așadar, individul nu se naște liber, ci legat juridic de un stat, în afara oricărei voințe proprii. Cetățenia devine astfel o condiție preexistentă, iar nu rezultatul unui contract social real.
2.2 Persoana fizică – o extensie juridică a cetățeanului
După dobândirea cetățeniei, omul viu este înregistrat în sistemul de evidență al statului ca „persoană fizică”. Aceasta este o creație juridică, nu o entitate vie: este numele legal, codul numeric personal, domiciliul înregistrat și toate datele care definesc un subiect supus legislației naționale. Este o ficțiune legală care operează în cadrul sistemului statului.
Ceea ce este important de remarcat este că nu poți avea calitatea de persoană fizică fără cetățenie, iar cetățenia este atribuită. Această succesiune automată face imposibilă separarea individului de statutul de „subiect al statului” – ceea ce ridică probleme profunde legate de consimțământ, voință și suveranitate personală.
2.3 Conjuncția „și” – un mecanism de atașament forțat
În numeroase acte oficiale apare expresia „persoană fizică și cetățean român”. Această formulare nu este întâmplătoare. Conjuncția copulativă „și” are rolul de a lega într-un tot unitar două concepte juridice – cetățeanul (atribuit prin naștere) și persoana fizică (creată ulterior).
Astfel, statul nu face distincție între ele, ci le tratează ca un subiect unic care poate fi impozitat, reglementat, urmărit, obligat. Această contopire este făcută fără consimțământ, iar prin ea, statul își asumă autoritate deplină asupra ființei umane.
Cetățenia, în loc să fie expresia unei voințe libere, este în realitate substituită de un act de împuternicire unilaterală din partea statului asupra individului. Persoana fizică, creată juridic în urma cetățeniei, devine astfel un vehicul prin care statul exercită controlul. Iar prin formulări aparent banale precum „și”, se realizează o asimilare completă între om și rolul său juridic, fără alegere, fără contract, fără clauze.
Aceasta nu este libertate civică, ci o formă subtilă de apartenență forțată – un servaj modern legalizat.
Capitolul III – Persoana fizică în Constituție: instrument de limitare a suveranității naturale
Statul român, prin Constituție, oferă indicii clare că odată ce un individ este tratat ca „persoană fizică” în sens juridic, el nu mai poate manifesta suveranitatea sa naturală deplină. Această distincție subtilă funcționează ca o delimitare legală între omul liber și entitatea juridică controlabilă.
Articolul 47 din Constituție prevede că statul are obligația să asigure bunăstarea „cetățeanului”, nicidecum a „persoanei fizice”. Astfel, statul se desparte în mod explicit de entitatea „persoană fizică”, pe care o supune unei stăpâniri juridice și administrative. În acest raport, statul devine efectiv stăpânul persoanei fizice.
Conform Codului civil, numele persoanei fizice este guvernat de legea națională, ceea ce înseamnă că omul, folosindu-se de această entitate fictivă, acceptă implicit toate legile și regulile statului.
Astfel, prin intermediul persoanei fizice, statul își asigură controlul și legitimitatea asupra individului, care, din necunoaștere, își pierde drepturile naturale și devine parte a unui sistem juridic impus, fără consimțământ real.
Această formă subtilă de servitute legală este dificil de detectat și contestat, tocmai pentru că se ascunde sub aparența unei simple „calificări juridice”, dar are consecințe profunde asupra libertății individuale.
Capitolul IV – Încălcarea drepturilor fundamentale
Statul modern pretinde că apără și garantează drepturile fundamentale ale cetățenilor săi, invocând documente precum Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) sau Constituția României. În realitate însă, aceste drepturi sunt deseori anulate, subordonate sau condiționate de interesele financiare, politice sau administrative ale statului. Mai grav, cetățeanul nu are posibilitatea reală de a se retrage din acest contract impus, ceea ce pune în lumină caracterul ilegitim al autorității statale.
3.1 Drepturile devin privilegii condiționate
Articolul 4 din DUDO afirmă clar:
„Nimeni nu va fi ținut în sclavie sau în servitute; sclavia și comerțul cu sclavi vor fi interzise sub toate formele lor.”
În contextul juridic actual, unde cetățenia este atribuită, iar persoana fizică este supusă automat sistemului fiscal, de sănătate, educație, penal etc., apare o formă de servitute legalizată: individul nu are voie să iasă din acest sistem decât prin proceduri controlate tot de stat, iar în multe cazuri, refuzul de a participa la relația cu statul atrage pedepse – amenzi, executări silite, restricții de circulație.
Aceasta înseamnă că drepturile omului sunt transformate în „privilegii” – active doar în măsura în care individul se conformează regulilor impuse de stat. Refuzul de a participa la sistemul de taxe, la identificarea prin acte, la regimul fiscal, este tratat ca infracțiune, nu ca exercițiu de libertate.
3.2 Lipsa contractului – o încălcare a consimțământului
Un principiu fundamental al oricărei relații juridice echitabile este consimțământul liber exprimat. În cazul relației individ–stat, acest consimțământ lipsește cu desăvârșire. Nu există un contract semnat între stat și nou-născut. Nu există clauze, termeni, opțiuni. Existența pe un teritoriu este suficientă pentru a activa un întreg mecanism de drepturi și obligații impuse, nu negociate.
Această absență a acordului încalcă principiile dreptului natural și ale suveranității individuale. De fapt, se poate vorbi de o confiscare a suveranității personale de către o entitate abstractă – statul – care operează în virtutea unei legitimități auto-asumate, nu acordate.
3.3 Dubla identitate impusă – om viu vs. persoană juridică
Statul operează cu o ficțiune care suprapune două identități: ființa umană vie și entitatea legală creată – persoana fizică. Această suprapunere nu este doar administrativă, ci are consecințe profunde:
- Drepturile fundamentale se aplică persoanei fizice, nu omului viu.
- Omul viu nu are acces direct la aceste drepturi, decât prin intermediul formei juridice pe care statul o controlează.
- Acest mecanism creează o fractură între ființa naturală și drepturile sale, ceea ce duce la alienare juridică și politică.
Departe de a fi garantul libertății, statul devine, prin mecanismele juridice pe care le controlează, instrumentul prin care ființa umană este legată de un sistem fără consimțământ, cu obligații, dar fără reală posibilitate de ieșire. În acest context, drepturile fundamentale devin decor simbolic, iar relația cu statul este una de dependență și servitute, nu de cooperare liber consimțită.
Capitolul V – Statul ca entitate abstractă: între ficțiune și forță coercitivă
Pentru majoritatea oamenilor, statul este o realitate incontestabilă: emite legi, impune taxe, oferă servicii și stabilește regulile jocului social. Însă în esența sa, statul este o construcție abstractă, o entitate juridică fără existență fizică, care se sprijină pe ficțiuni legale, simboluri, și în cele din urmă, pe forță. Această ficțiune capătă putere nu prin acordul real al cetățenilor, ci printr-un mecanism de impunere legală și ideologică.
4.1 Statul nu este o persoană, ci o proiecție legală
Statul nu respiră, nu are conștiință, nu poate fi tras la răspundere ca un individ. El este o entitate creată prin convenție, care acționează prin reprezentanți, dar care nu poate fi interogat sau tras direct la răspundere pentru propriile „decizii”. Această abstractizare creează un dezechilibru major în raport cu individul:
- Cetățeanul este identificabil și responsabilizat, dar
- Statul este difuz, impersonal și inatacabil.
În orice conflict dintre cetățean și stat, individul este partea slabă, pentru că nu are acces la aceeași putere, resurse sau pârghii de influență.
4.2 Forța coercitivă ca mecanism de legitimare
Statul se legitimează prin Constituție, prin alegeri, prin legi. Dar aceste instrumente sunt create și validate tot de stat, fără ca individul să poată refuza participarea reală. Mai grav, în spatele oricărei norme legale stă forța coercitivă: poliția, instanțele, sistemul fiscal, închisoarea.
Această structură de forță nu este una simbolică – ea este foarte reală și foarte eficientă. Cetățeanul este în mod constant sub amenințarea represiunii dacă:
- nu plătește taxe,
- nu respectă reguli impuse fără consultare,
- sau nu se conformează unui sistem care i-a fost atribuit fără acord.
Astfel, statul nu mai apare ca un partener social, ci ca un administrator autoritar, care controlează prin impunere, nu prin consens.
4.3 Mitul reprezentativității și falsul contract social
Se susține că statul funcționează în virtutea unui „contract social” între cetățeni și autoritatea publică. În realitate, acest contract:
- nu este semnat de nimeni,
- nu are termeni negociați,
- și nu permite retragerea individuală.
Alegerile democratice oferă o aparență de participare, dar ele nu legitimează mecanismele fundamentale de impunere ale statului. Când toate opțiunile politice validează aceeași structură coercitivă, alegerea devine iluzorie.
Statul nu mai este un reprezentant al intereselor cetățeanului, ci un administrator al obligațiilor impuse cetățeanului în numele unei ordini stabilite de el însuși. Statul modern este o entitate fără responsabilitate individuală, dar cu puteri colective enorme, care operează prin ficțiune juridică și se impune prin coerciție. Relația dintre individ și stat nu este una contractuală, ci una de dominație mascată prin limbaj juridic și mituri ideologice. A contesta acest raport nu este semn de anarhie, ci de luciditate și de dorință autentică de libertate.
Capitolul VI – Soluții și perspective: cum se poate regândi relația stat–individ
Critica fără soluții rămâne o lamentare. Pentru a ieși din paradigma actuală a supunerii necontractate, trebuie să regândim rolul statului, statutul cetățeanului și modul în care se constituie autoritatea politică. Nu este vorba despre negarea completă a organizării sociale, ci despre reformularea ei în termeni de consimțământ autentic, transparență și responsabilitate reciprocă.
5.1 Dreptul la retragere – o premisă a libertății reale
Un contract veritabil implică libertatea de a accepta sau de a refuza. Adevărata suveranitate a individului presupune dreptul de a nu participa la sistemul statal dacă nu dorește. Acest drept, numit uneori și „exit voluntar” (voluntary exit), este absent în structura actuală.
O reformă autentică ar presupune:
- recunoașterea legală a statutului de ființă umană liberă, neafiliată automat la un stat;
- posibilitatea de renunțare la titulatura de persoană fizică fără pierderea drepturilor;
- existența unor alternative legale și viabile la apartenența obligatorie la un sistem statal.
5.2 Recontractualizarea statutului de persoană fizică
Dacă persoana fizică trebuie să existe, aceasta ar trebui să se bazeze pe contracte clare, explicite și revizuibile, semnate la o anumită vârstă de maturitate, nu impuse la naștere. Aceste contracte ar trebui:
- să conțină clauze, drepturi, obligații și limite ale autorității statului;
- să permită retragerea voluntară sau renegocierea;
- să fie semnate cu consimțământ informat, așa cum se procedează în orice acord legal între părți egale.
Fără aceste condiții, “persoana fizică” este o entitate artificială emisă printr-un act de autoritate unilaterală fără existența unui contract liber consimțit.
5.3 Minimalismul statal: spre o guvernare cu adevărat reprezentativă
O altă direcție de reformă constă în reducerea rolului statului la strictul necesar – apărare, justiție, infrastructură – și eliminarea oricărei forme de intruziune în viața personală, spirituală sau economică a individului.
Statul ar trebui:
- să nu aibă monopol asupra educației, sănătății sau finanțelor;
- să funcționeze ca un serviciu, nu ca un stăpân;
- să fie tras la răspundere ca o entitate juridică obișnuită, supusă principiului răspunderii civile și penale.
Doar prin această restructurare poate apărea o relație de egalitate între individ și stat.
5.4 Reconectarea cu dreptul natural
În lipsa unui contract real, omul se poate întoarce la dreptul natural, adică la principiile universale ale libertății, proprietății, integrității fizice și suveranității personale. Acestea nu sunt oferite de stat, ci preexistă lui.
Statul trebuie să recunoască aceste drepturi ca limite ale propriei puteri, nu ca favoruri condiționate de comportament civic sau politic.Așa-zisul stat modern s-a construit pe o ficțiune de consens. În realitate, cetățenia este atribuită, iar persoana fizică este o entitate artificială creată și impusă pentru control, iar drepturile fundamentale sunt transformate în obligații. Această ordine trebuie contestată nu din ură față de organizare, ci din respect pentru libertatea individuală și pentru adevărul juridic. E timpul să regândim relația dintre individ și stat nu ca pe o formă de servitute mascată, ci ca pe o alianță contractuală autentică, voluntară, și revizuibilă.
